Pomenirea Fericitului Petru, fiul de împărat, care a fost din Rostov (30 iunie)

Fericitul Petru era de neam de împărat tătăresc şi nepot de frate al împăratului Bercae. El a venit la credinţa creştinească întru acest chip: Chiril, episcopul Rostovului, a mers odată în ţara tătărească la împăratul Bercae, pentru o trebuinţă bisericească, în acel timp domnia Rostovului fiind sub stăpânirea împăraţilor tătari. Episcopul, fiind primit cu cinste de împărat, a vorbit cu dânsul despre credinţa creştină, spunînd multe din tainele cele sfinte. El spunea cum Rostovul s-a luminat cu credinţa în Hristos, în zilele marelui Vladimir, domnul Kievului, de către Sfântul Episcop Leontie, care a fost adus din pământul grecesc. De asemenea, spunea cum, după moartea acelui plăcut al lui Dumnezeu, se făceau minuni la mormântul lui, tămăduindu-se toate neputinţele omeneşti cu rugăciunile lui, iar împăratul Bercae asculta acelea cu luare aminte, mirându-se şi făcând mare cinste episcopului Chiril.
În timpul acelei vorbiri, se afla acolo şi acesta despre care ne este nouă vorba, adică fericitul Petru, fiul fratelui împăratului. El era copil tânăr şi asculta cu plăcere cele grăite de episcop; deci, umplându-se cu inima, gândea în sine la creştineasca credinţă. De aceea împăratul, făcând daruri episcopului şi împlinind toate cererile, l-a eliberat cu pace. Tânărul acela, auzind cuvintele episcopului despre sfânta credinţă şi primindu-le în inima sa ca nişte seminţe bune aruncate pe pământ bun, nu înceta a se gândi la dreapta credinţă. Deci, umilindu-se cu sufletul, ieşea la cîmp în singurătate şi acolo se gândea, vărsând lacrimi din ochi, şi zicea în sine: „Cum cred împăraţii noştri, şi pentru ce se închină soarelui, lunii, stelelor şi focului. Oare aceia sânt dumnezei? Pentru ce nu se săvîrşesc minuni şi de zeii noştri, precum se săvîrşesc în bisericile creştine? Care este Dumnezeul cel adevărat?” Astfel gândind, el dorea foarte mult să cunoască desăvîrşit credinţa creştinească.
Într-acelaşi an s-a întîmplat episcopului Chiril, după rânduiala lui Dumnezeu, a merge în ţara tătărească, pentru o pricină ca aceasta: Fiul împăratului Bercae se îmbolnăvise foarte greu, şi mergând mulţi doctori, nici un folos nu a luat. De aceea, împăratul era în mare mâhnire pentru el, deoarece era singurul lui copil. Deci ei, aducându-şi aminte de Chiril, episcopul Rostovului, şi de cele grăite de dânsul despre minunatele tămăduiri care se făceau la mormântul Sfântului Leontie, a trimis degrabă la episcop în Rostov, rugându-l şi făgăduindu-i multe daruri, ca să vină şi să tămăduiască pe fiul său. Atunci episcopul a poruncit să se săvîrşească cântări de rugăciuni pe la toate bisericile din Rostov; şi a făcut singur multe rugăciuni cu lacrimi către Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, ca să dea tămăduire fiului împăratului, pentru slava numelui lui Iisus Hristos, şi să nu se hulească credinţa creştină de necredincioşii agareni. Rugându- se din destul la mormântul făcătorului de minuni, Leontie, şi luând de la dânsul binecuvântare pentru acest lucru, cum şi sfânta apă, pe care singur a sfinţit-o, şi a plecat spre ţara tătărească. Ajungând la împărat, a făcut rugăciune către Domnul pentru fiul cel bolnav al împăratului şi, stropindu-l cu apă sfinţită, l-a făcut sănătos în numele lui Iisus Hristos. Împăratul, văzînd aceasta, s-a bucurat foarte mult cu toată casa sa şi cu toţi domnii săi şi l-a cinstit pe el foarte mult, făcând ospăţ mare multe zile. Iar Chiril, episcopul lui Hristos, vorbea mult despre puterea lui Iisus Hristos, şi despre legile sfintei credinţe, înspăimântând minţile necredincioşilor.
Într-acest timp, nepotul împăratului asculta cu luare aminte toate cuvintele cuviosului şi le punea în inima sa, pentru că dorea să se bucure de ele şi de venirea cuviosului. De aceea, s-a gândit să meargă cu dânsul în Rostov ca să vadă Biserica creştină şi minunile ce se făceau şi să primească sfânta credinţă. Murind tatăl său, şi maica sa rămânînd văduvă, îi păstra lui multe bogăţii, dar el luându-le pe acelea, le împărţea săracilor celor de credinţă tătărească, pentru că le socotea pe toate întru nimic. Avea numai o singură dorinţă în sufletul său: să se unească cu Hristos şi să fie robul Lui. El ştia cu adevărat, că scopul său era cel bun, dar dragostea maicii şi puterea împărătească îi vor face împiedicare, iar ducerea lui la episcop se va opri. De aceea s-a gândit ca, tăinuindu-se de toţi, să meargă unde l-ar duce dorinţa inimii lui. După cîteva zile, episcopul Chiril plecând de la împărat cu multe daruri, împăratul a dat poruncă către voievozii Rostovului şi Iaroslavului să dea dăjdii împărăteşti peste ani, la casa Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi la episcopia Rostovului.
Plecând episcopul de la tătari, tânărul a ieşit în taină, lăsând pe maica sa, rudele şi averile, ca Avraam cel de demult şi, ajungând pe episcop pe drum, îl ruga cu lacrimi să-l ia cu dânsul în pământul cel sfânt al Rusiei şi să-l facă creştin. Atunci episcopul, văzînd lacrimile tânărului şi văzînd osîrdia cea fierbinte către Hristos Dumnezeu, l-a luat pe el, precum păstorul cel bun a luat oaia cea rătăcită pe umărul său, şi l-a dus în Rostov, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu.
Tânărul, ducându-se în Rostov şi văzînd biserica împodobită, rânduiala bunei credinţe şi cântarea bisericească, s-a bucurat cu duhul. În soborniceasca biserică a Rostovului se cânta în strana stângă greceşte, iar în cea dreaptă, ruseşte. Deci, tânărul a iubit credinţa creştinească foarte mult şi cerea Sfântul Botez. Arhiereul, socotind că va fi vreo încercare de la împărat, cu acel tânăr, rudenie cu el, întîrzia botezul. Dar Dumnezeu, voind să mântuiască sufletul celui ce-L iubea, a rânduit să fie vremea lesnicioasă de botez. Căci, împăratul Bercae murind după puţină vreme, se făcuse tulburare între tătari şi nu era timp pentru căutarea acestui tânăr. Atunci, episcopul l-a botezat şi i-a pus numele Petru. Şi îl învăţa în toate zilele cuvinte insuflate de Dumnezeu, întărindu-l în credinţă şi povăţuindu-l la viaţă îmbunătăţită, care se cuvine adevăratului creştin. Petru învăţase şi carte rusească şi petrecea totdeauna în citire şi în rugăciuni, stând în casa lui Dumnezeu ziua şi noaptea, nelăsând niciodată obişnuita pravilă bisericească. El era foarte bun la obicei, blând, smerit, fără de răutate, cu bună cuviinţă şi iubit de toţi, cu postul şi cu înfrânarea curată păzind întreaga înţelepciune tinerească şi având locuinţa în casa arhierească. Nu după multă vreme fericitul episcop Chiril, săvîrşindu-şi viaţa sa cea plăcută lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul, luând scaunul după dânsul Sfântul Ignatie. Petru nevoindu-se în curtea arhierească pe lângă Ignatie, ca şi mai înainte, avea obicei de a ieşi uneori la cîmp să se mângîie şi să vâneze păsări pe lângă lacul Rostovului.
Odată, întîrziind până seara tîrziu, a stat să se odihnească lângă lac. Acolo i s-au arătat în vedenie Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pe care văzîndu-i în vis, s-a deşteptat de spaimă. El îi vedea la arătare, stând deasupra lui şi strălucind în chip de soare. Deci, sculându-se degrabă de unde stătea şi, tremurând, a căzut la pământ. Iar ei l-au luat de mână şi l-au ridicat, zicându-i: „Nu te teme, Petre! Noi sântem trimişi la tine de Dumnezeu, în Care ai crezut şi te-ai botezat, ca să te mângîiem şi să crezi că este adevărată arătarea noastră la tine, iar nu nălucire. Deci, voim ca în acest loc unde te-ai odihnit, să se zidească o biserică în numele nostru. Să te duci dimineaţă în cetate şi să iei trei icoane: icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci, icoana Sfântului Arhiereu Nicolae şi icoana Sfântului Dimitrie, Marele Mucenic. Aceste icoane să le duci la episcop şi să-i spui: Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, m-au trimis la tine, poruncindu-ţi să zideşti o biserică lângă lac, în locul unde mi s-a arătat şi mi¬au spus aceasta!
Sfinţii Apostoli, zicând acestea fericitului Petru, i-au dat două pungi, una plină cu aur, iar alta cu argint şi apoi s-au făcut nevăzuţi. Fericitul Petru, luând pungile ce i s-au dat, s-a închinat lui Dumnezeu în locul unde a văzut pe Sfinţii Apostoli şi a rămas acolo rugându-se, până s-a luminat de ziuă. Deci, făcându-se ziuă, s-a rugat şi s-a dus în cetate. După dumnezeiasca rânduială, a aflat în tîrg un zugrav cu icoanele pomenite mai sus, zugrăvite minunat, cerând preţul de nouă arginţi, iar al zecelea, un galben. Petru, dând preţul acela din pungile apostoleşti, a luat sfintele icoane şi s-a dus în casa arhierească.
În aceeaşi noapte şi arhiereului Ignatie i s-au arătat aceiaşi Sfinţi Apostoli, poruncindu-i să zidească o biserică în numele lor. Arhiereul s-a înspăimântat de acea vedenie. Deci, când s-a făcut ziuă, a chemat la el pe voievod şi i-a spus arătarea şi porunca Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, zicându-i: „M-a înfricoşat foarte mult vedenia şi vorba lor şi nu ştiu ce voi face, că nu pricep în ce loc voi zidi biserica”. Voievodul i-a zis: „Stăpâne, te văd înspăimântat şi ţi se cade cu adevărat să împlineşti toate cele ce ţi s-au poruncit de Sfinţii Apostoli!” Ei vorbind astfel, voievodul a văzut prin fereastră pe Petru venind la episcop cu sfintele icoane de la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar lumina ce strălucea din icoană, se suia mai sus decît biserica, ca o văpaie de foc spre înălţime.
Înspăimântându-se voievodul, a zis: „O, stăpâne, ce este acest foc? Oare nu s-a aprins vreo zidire?” Uitându-se şi episcopul, a văzut acelaşi lucru şi s-a înspăimântat. Nimeni altul nu putea să vadă acea lumină în chip de văpaie, care ieşea din sfintele icoane. Petru, intrând cu acele icoane în palat înaintea episcopului şi a voievodului, le-a pus la loc cinstit, apoi s-a închinat lor şi le-a spus arătarea şi toate cuvintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care i se făcuseră lui într-acea noapte. Iar spre încredinţare adevărată, le-a arătat acele două pungi cu aur şi argint, ce i se dăduse de Sfinţii Apostoli. Episcopul şi voievodul s-au închinat sfintelor icoane, care străluceau în tot palatul cu o lumină minunată, şi au întrebat pe fericitul Petru unde a găsit acele sfinte icoane? El le-a spus că le-a cumpărat din tîrg. Voievodul şi episcopul se mirau, ştiind bine că în cetatea lor nu este un aşa zugrav. Deci, cercetând, nu l-au găsit.
Fiind ceasul Sfintei Liturghii, s-au dus cu acele sfinte icoane în sfânta sobornicească biserică şi, după săvîrşirea Liturghiei, cântând rugăciuni, au mers afară de cetate, la acel loc unde se odihnise Petru şi i se făcuse apostoleasca arătare, aducând şi acele sfinte icoane, cărora le urma tot poporul cetăţii. Sosind la acel loc, au făcut cântare de rugăciune Sfinţilor mai marilor Apostoli Petru şi Pavel şi în acelaşi ceas au zidit un locaş de rugăciune şi au pus icoanele într-însul.
După aceasta voievodul, făcând glumă sau ispitindu-l, a zis lui Petru: „Episcopul îţi va zidi biserica, dar, dacă eu nu-ţi voi da loc împrejurul bisericii, ce vei face?” Petru a răspuns: „Dumnezeu de va voi şi episcopul de va porunci, vom cumpăra pământ de la tine”. Atunci Petru s-a dus la episcop şi i-a spus acel cuvânt al voievodului. Episcopul a zis lui Petru: „Fiule, crede purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru tine şi nădăjduieşte în rugăciunile Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, că pungile cu aur şi argint care ţi le-au dat, nu se vor împuţina, nici vor scădea, precum s-a întîmplat odată prin rugăciunile Sfântului Prooroc Ilie, în Sarepta Sidonului, la femeia cea văduvă, căreia nu i-a lipsit vadra de făină şi ulciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat. Deci, du-te la voievod şi-l întreabă cît cere pe pământul dimprejurul bisericii”. Petru, ducându- se şi întrebîndu-l, voievodul i-a zis: „Precum ai dat pentru icoane nouă arginţi, iar al zecelea un galben, aşa voiesc ca pentru pământul pe care voieşti să-l ai împrejurul bisericii, să-mi dai cîte nouă arginţi, iar al zecelea să fie galbenul.
Atunci Petru, nădăjduind spre Dumnezeu şi spre Sfinţii Apostoli, s-a învoit cu cuvântul voievodului. Şi mergând la locul acela, Petru a început să scoată din pungile date de Apostoli, nouă arginţi şi un galben, punîndu-i pe rând pe pământ, începând de la iezer. Astfel a cuprins mult loc împrejurul bisericii, ca să fie mănăstirea largă iar pungile nu i s-au împuţinat, după proorocia arhiereului lui Dumnezeu, Ignatie. Voievodul, văzînd mulţimea de argint şi de aur, iar pungile lui Petru fiind pline şi nelipsite, s-a mirat foarte mult şi a zis: „Cu adevărat de mirare este această minune, căci Petru a aflat mare dar de la Dumnezeu şi de la Sfinţii Apostoli!”
Deci, voievodul a luat aurul şi argintul acela ca o binecuvântare apostolească, iar bisericii apostoleşti cea din nou zidită, i-a dăruit sate cu moşii îndestulate, cu ape şi păduri, pe care le-a întărit cu scrisori. Astfel s-a zidit biserică aleasă, în numele sfinţilor mai marilor Apostoli Petru şi Pavel şi s-a aşezat o mănăstire lângă ea care este şi până acum, cu darul lui Hristos. Dar fericitul iubea tăcerea şi la faţă nu se arăta vesel, avându-şi mintea adâncită în dumnezeieştile cuvinte. Pentru aceea a zis voievodul către episcop: „Oare nu se tânguieşte neamul lui Petru pentru patrie şi oare nu se gândeşte să se întoarcă la tătărie?” El de s-ar duce acolo, fiind fiu de împărat, îi este frică să nu facă vreo împiedicare cetăţii noastre. Iar arhiereul, luând aminte la cuvintele voievodului, a făcut cu dânsul sfat şi au socotit să-l însoţească cu nunta, căci, având soţie şi feciori, să nu mai gândească la neamul său. Însă el niciodată nu se gândea la căsătorie.
Deci, chemând arhiereul şi voievodul la ei pe Petru, i-au zis: „Voieşti să te însoţim pe tine cu femeie?” Iar Petru a răspuns: „Stăpânii mei, eu am iubit credinţa aceasta sfântă şi pentru ea am lăsat toate şi m-am lăsat în voia lui Hristos Dumnezeul nostru, să fie şi acum voia Domnului şi a voastră”. Atunci, voievodul, îndată i-a căutat lui o mireasă frumoasă din boieri şi l-a cununat cu ea singur arhiereul în soborniceasca biserică. Iar voievodul a numit pe Petru frate al său şi avea către el mare dragoste, atît el cît şi feciorii lui. Petru a vieţuit în legiuită însoţire cu cinste mulţi ani şi s-a făcut tată de fii. Dar şi tuturor săracilor şi scăpătaţilor le era tată, hrănind pe flămânzi, îmbrăcând pe cei goi şi ca un alt drept Iov, fiind ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor. El plăcea Domnului cu dinadinsul prin păzirea sfintelor lui porunci, ferindu-se de tot răul şi toată fapta bună sîrguindu-se a o împlini.
Apoi, dezlegându-se de însoţirea trupească, s-a însoţit Domnului prin Duhul, întru rânduiala monahicească; căci a luat pe sine îngerescul chip al monahilor şi în acela s-a mutat către Domnul, fiind la bătrâneţe adânci. Astfel, Petru, fiul de împărat, a murit la Rostov. Deci, cinstitul lui trup s-a pus în biserica Sfinţilor Apostoli, cea zidită de el, preamărind Dumnezeu pe plăcutul Său, prin darul tămăduirii bolilor, ce se săvîrşeau la mormântul fericitului Petru. Şi chiar până acum se dau tămăduire celor ce cu credinţă se apropie de moaşte lui, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Căruia de la toţi să-i fie cinste, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie