Pomenirea Sfântului Donat, Episcopul Evriei (30 aprilie)

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, acest Sfânt Donat a fost episcop în cetatea care se numeşte Evria, din Epirul vechi.Aproape de cetatea aceea se afla un loc ce se numea Soria, unde era şi un izvor de apă, din care dacă ar fi băut cineva, îndată cu amar murea. Aflînd de aceasta Sfântul episcop Donat a mers la izvorul acela cu clerul său şi când s-a apropiat de izvor, îndată s-a auzit un tunet şi a ieşit din izvor un balaur mare şi înfricoşător, care mergea împotriva alesului lui Dumnezeu şi încerca să împiedice cu coada picioarele catîrului pe care era călare arhiereul. Iar Donat cu biciul cu care bătea catîrul său, a lovit pe balaur care se apropiase pe la spate şi îndată balaurul acela a murit, iar clericii cei ce erau pe lîngă episcop şi poporul, văzând acea minune, au adunat lemne şi aprinzând foc, au ars pe balaurul acela, ca să nu se vatăme văzduhul cu otravă, căci era foarte mare. Iar apă din izvorul acela nu îndrăznea nimenea să bea. Deci, Sfântul Donat făcând rugăciune, a binecuvântat izvorul şi, scoţînd mai întâi singur apă, a băut; apoi a poruncit şi tuturor fără frică să bea şi au băut toţi din destul şi nu s-au vătămat. Deci, mărind pe Dumnezeu, s-au întors la casele lor. Mergând odată în alt loc uscat şi fără de apă şi văzând pe cei ce erau acolo foarte însetaţi de arşiţa cea mare şi slăbiţi de sete, a săpat o gropniţă mică cu mâinile sale şi, rugându-se lui Dumnezeu, a scos izvor de apă, care curgea cu îndestulare totdeauna. Încă şi din cer a pogorît apă îndestulătoare, pentru că la vreme de arşiţă şi de secetă mare, rugându-se către Domnul, îndată s-a vărsat ploaie mare şi a adăpat pământul bine şi îndestulare de roduri s-a făcut cu rugăciunile lui. În acele vremi, fiica împăratului Teodosie era foarte bolnavă, fiind muncită de duhul cel necurat. Şi era în mîhnire mare împăratul şi împărăteasa pentru fiica lor, deoarece numai pe acea fiică o aveau. Dar, aflînd de făcătorul de minuni Donat episcopul, îndată a trimis împăratul la Epir, ca să cheme la sine pe toţi episcopii părţii aceleia, ca să se binecuvânteze de la dânşii. Şi, venind episcopii Epirului la Constantinopol, i-a primit pe ei împăratul cu cinste şi cu dragoste şi i-a întrebat, zicând: „Cine este între voi Donat episcopul, care cu biciul a omorît un balaur şi a scos apă din pământ uscat şi ploaie din cer de la Dumnezeu a cerut?” Şi i-au arătat lui pe Sfântul Donat. Iar împăratul, sărutându-l, l-a dus la împărăteasă, apoi s-au aruncat la picioarele sfîntului, rugându-se şi zicând: „Robule al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de noi, că numai o fiică avem şi aceea cumplit pătimeşte, fiind chinuită de diavol! Şi am adus mulţi doctori şi preoţi, dar nimic n-au putut să ne ajute. Deci pe sfinţia ta te-am ostenit, ca să vii aici, auzind de darul cel mare al lui Dumnezeu ce este în tine, ca tu să izgoneşti dintr-însa pe diavol, cu puternicile tale rugăciuni către Dumnezeu. Şi de o vei tămădui pe ea, jumătate din averile ei vei lua”. A zis sfîntul: „Unde este fecioara, ca să o văd pe ea?” Şi l-au dus la dânsa; iar diavolul, îndată, nesuferind venirea alesului lui Dumnezeu, a răcnit şi aruncând pe fecioară, a fugit dintr-însa; şi s-a făcut tânăra sănătoasă. Şi s-au bucurat împăratul şi împărăteasa şi multe daruri i-au făcut sfîntului. Dar el nimic nu voia să ia din cele ce i s-a dat lui. Însă văzând obiceiul cel bun şi buna credinţă a acelora, i-a rugat, ca să i se dea un loc la episcopia lui, care se afla aproape de un sat al lui, ce se numea Omfalie, ca acolo să-şi zidească o biserică. Şi îndată împăratul i-a dăruit locul acela şi cu scrisoarea sa l-a întărit.
Zăbovind sfîntul la Constantinopol, a murit un om oarecare, pe care ducându-l la îngropare, un altul ce-i împrumutase bani, având zapisul celui mort, îl ţinea şi nu lăsa să îngroape trupul, până ce nu i se va da lui datoria; şi era datoria aceea de două sute de galbeni. Iar Sfântul Donat, avându-şi locuinţa aproape de casa acelui cetăţean mort, a auzit ceartă şi adunare multă de popor şi a zis către episcopi: „Să mergem şi să rugăm pe acel împrumutător, să lase să îngroape trupul datornicului său cel mort”. Iar episcopii n-au voit să meargă. Atunci a mers singur Donat acolo şi văzându-l, aceea care rămăsese văduvă după bărbat, a căzut la picioarele lui zicând: „Fie-ţi milă de mine, omule al lui Dumnezeu, de vreme ce de îndoită primejdie sunt cuprinsă, că şi de bărbat m-am lipsit şi nici trupul a i le îngropa, nu mă lasă împrumutătorul. Deci, sfătuieşte-l pe acela, sfinte, ca să dea celui mort slobodă îngropare, ca să nu putrezească în casă”. Iar sfîntul a întrebat-o: „Ştii cu adevărat cu cât este dator bărbatul tău omului 199
acestuia?” Răspuns-a femeia: „Domnul meu, mai înainte cu câteva zile, mi-a zis bărbatul, că i-a plătit datoria, dar zapisul a rămas la împrumutător”. Iar arhiereul lui Dumnezeu ruga pe împrumutător, zicând: „Lasă, fiule, ca să îngroape trupul celui mort, iar datoria ţi se va da ţie după aceea”. Iar împrumutătorul, fiind aspru la obicei şi nedrept, nu numai că n-a ascultat, ci şi cu cuvinte de necinste a ocărît pe sfînt. Atunci sfîntul episcop, apropiindu-se de patul pe care zăcea mortul şi cu mâna atingându-se de cel mort, a strigat, zicând: „Ascultă, omule!” Şi îndată mortul a înviat şi, deschizându-şi ochii, a zis: „Iată, eu sunt, părinte şi stăpâne!” A zis către dânsul sfîntul: „Scoală-te şi vezi ce vei face cu cămătarul, care spune că nu i-ai plătit datoria, căci zapisul tău îl are la sine”. Iar mortul ridicându-se în sus şi toţi spăimântându-se de acel minunat lucru, apoi, căutând groaznic spre împrumutătorul său, l-a ocărît pentru minciună şi i-a vădit nedreptatea lui, spunând când şi în ce loc i-a plătit datoria de două sute de galbeni. Şi nu avea ce să mai răspundă împru-mutătorul, ci stătea tremurând şi tăcea ca un mut. Iar omul cel ce înviase, cerându-şi înapoi zapisul său de la împrumutător şi luîndu-l în mâini, l-a rupt, şezând pe pat. Apoi, căutând la arhiereu, i-a zis: „Bine că m-ai deşteptat, dreptule, pentru vădirea păcătosului acestuia! Deci, porunceşte-mi mie ca iarăşi să adorm”. Şi i-a zis sfîntul: „Mergi în odihna ta, fiule, de vreme ce acum te-ai liberat de zapisul tău”. Şi îndată omul acela a adormit iarăşi cu somnul morţii. Şi toţi cei ce au văzut acea înfricoşată minune şi au auzit despre aceea, au preamărit pe Dumnezeu şi s-au minunat de puterea cea mare a plăcutului lui Dumnezeu. În timpul zăbovirii acelui Sfânt Donat, în Constantinopol nu a plouat şi a fost secetă; deci, prin rugămintea împăratului, a ieşit sfîntul afară din cetate, rugând pe Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului cel uscat. Şi îndată s-a vărsat o ploaie atât de mare încât poporul zicea: „Iată al doilea potop va fi”. Iar împăratului îi părea rău de Sfântul Episcop Donat, că se va îmbolnăvi de ploaia cea fără de măsură, fiind numai într-o haină. Însă, când s-a întors în curtea împărătească, s-au văzut hainele pe el desăvârşit uscate şi nici urmă de umezeală având; pentru că nici o picătură de ploaie n-a picat pe el şi foarte mult s-au minunat toţi. Iar împăratul se veselea de un plăcut al lui Dumnezeu ca acesta, mulţumind lui Dumnezeu că în zilele împărăţiei sale a trimis Domnul pe un luminător ca acesta al lumii şi făcător de minuni. Şi după multe vorbiri cu dânsul, l-a liberat la scaunul său şi i-a dat toată îndestularea spre zidirea şi înfrumuseţarea bisericii celei noi, pe care voia sfîntul să o ridice la locul zis mai sus. Mergând într-ale sale, Sfântul Donat, a zidit o biserică prea-frumoasă cu cheltuiala împăratului, unde însuşi şi-a gătit într-însa mormânt. Apoi ajungând la bătrâneţile cele desăvârşite, s-a dus către Domnul, ca să stea înaintea Lui în ceata Sfinţilor Ierarhi şi să slăvească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Cel de toţi sfinţii slăvit, în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, aprilie