Pomenirea Sfântului Ştefan, Episcopul Permului, din Rusia, noul făcător de minuni (26 aprilie)

 Cuviosul, Părintele nostru Ştefan, era de neam rus, din părţile de miazănoapte ce se numeau Dvin, din cetatea ce se cheamă Ustiga, din părinţi vestiţi, fiu al unui bărbat credincios şi de Hristos iubitor, anume Simeon, unul din clericii soborniceştii biserici a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea de la Ustiuz; şi maică-sa asemenea era creştină şi se numea Maria. Fiind încă copil, l-a dat la învăţătura cărţii, în care a sporit bine pentru că, fiind deştept, învăţa degrabă, încât într-un an a putut citi pe carte şi s-a deprins cu dumnezeiasca Scriptură, apoi s-a făcut cititor în soborniceasca biserică. Şi a întrecut pe mulţi vârstnici din neamul său prin isteţimea minţii şi cu priceperea sa, sporind mai mult ca toţi cu înţelegerea şi cu darul lui. Cu copiii ce se jucau nu se însoţea, nici nu se amesteca cu cei ce alergau la deşertăciuni şi la obrăznicii, nici nu se întovărăşea cu cei îndărătnici şi răzvrătiţi; ci numai în dumnezeiasca mărire se îndeletnicea, străduindu-se la înţelegerea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi. Crescând în feciorie, curăţenie şi deplină înţelepciune, a citit multe cărţi ale Testamentului celui Vechi şi ale celui Nou, socotind deşertăciunea vieţii acesteia de puţină vreme, care trece ca iuţeala rîului şi ca floarea ierbii se vestejeşte. Apoi s-a aprins de dumnezeiasca dragoste, care niciodată nu cade şi s-a tuns în monahiceasca rânduială, în cetatea Rostovului, în mănăstirea Sfântului Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul, aproape de episcopie; pentru că acolo erau multe cărţi şi lui îi plăcea să se îndeletnicească cu citirea lor. Iar tunderea lui s-a făcut în vremea episcopului Arsenie, de către un egumen anume Maxim. El se ostenea dîrz cu viaţa monahicească, nevoindu-se cu postul, rugăciunea, lacrimile, curăţia, smerenia, înfrânarea, răbdarea, bunătatea, ascultarea, dragostea şi cu alte fapte bune şi mulţi îşi doreau o astfel de viaţă plăcută lui Dumnezeu. Şi învăţîndu-se în legea Domnului ziua şi noaptea, adunându-şi folosul din cărţi, a scris cu mâna sa multe cărţi care şi pănă astăzi mărturisesc cugetarea întru Dumnezeu şi dragostea de osteneală. Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta, fericitul Ştefan a fost hirotonit diacon de cel mai sus pomenitul Arsenie, episcopul Rostovului. După cîţiva ani, murind mitropolitul a toată Rusia, Sfântul Alexie, iar după dânsul primind scaunul Mihail cel cu porecla Mitaiu, din porunca aceluia, fericitul Ştefan s-a hirotonit preot de Gherasim, episcopul Colomei. Şi auzind despre ţinutul Permului că nu este luminat cu Sfântul Botez, ci petrece în păgâneasca închinare la idoli şi este plin de vrăjitorii, de farmece şi de toată necurata slujire diavolească, aflînd că în acel ţinut care este cuprins cu mărăcinii şi cu ciulinii îndrăcirii diavoleşti încă n-a semănat nimeni sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu s-a umplut de rîvnă după Domnul Dumnezeu; pentru că nu ajunsese acolo nici apostoleasca propovăduire, nici lumina Evangheliei nu răsărise poporului aceluia, ci era în întunericul neştiinţei de adevăratul Dumnezeu şi în umbra morţii şi a pierzării celei veşnice. Deci a fost cuprins de nemăsurată dorinţă ca, urmând Sfinţilor Apostoli, să se ducă în pământul Permului să propovăduiască pe Hristos şi să mântuiască sufletele omeneşti din pierzare, scoţîndu-i din întuneric la lumina adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.
Dar pământul acela al Permului, fiind demult în stăpânirea Moscovei, mai întâi a învăţat bine limba lor; apoi, înţelepţindu-l Dumnezeu, a aflat nişte litere neştiute şi a alcătuit limba permilor, ca să alcătuiască Scriptura în limba lor; apoi a scris cărţi, tălmăcind câteva cărţi ruseşti în această limbă. După aceasta, căutând mai multă înţelegere, a învăţat şi limba grecească, citind-o şi înţelegând-o, ştiind, deci, a citi în trei limbi: ruseşte, greceşte şi permeşte. Apoi din zi în zi sporind, îşi mărea acea dumnezeiască dorinţă, ca să meargă să propovăduiască în Permia, cu lacrimi şi cu post rugându-se lui Dumnezeu, ca după a Sa bună voinţă să-i lămurească calea. Şi a mers mai întâi către mai sus pomenitul episcop Gherasim al Colomiei, fiind el atunci în Moscova, cîrmuitor al Mitropoliei Rusiei celei fără de mitropolit, descoperindu-i scopul său şi dorinţa cea mare a inimii de a propovădui necredincioşilor, ca ori să-i întoarcă pe ei la Hristos Dumnezeu, ori singur să pătimească de la dânşii şi să-şi pună viaţa pentru Mîntuitorul nostru, ca să se împlinească cuvântul Apostolului care zice: Vouă vi s-a dat nu numai a crede în Hristos, ci a pătimi pentru Dînsul. Şi cerea fericitul Ştefan binecuvântare de la dânsul (de la episcop) spre scopul său. Şi s-a minunat acela de o osîrdie ca aceea pentru Hristos şi de dorinţa mântuirii sufletelor omeneşti. Apoi, cunoscând în el dumnezeiasca chemare spre lucrul acela ca lucrare a Duhului Sfânt, a preamărit pe Stăpânul Hristos; şi dându-i din moaştele sfinţilor, Antimise şi Sfântul Mare Mir, cum şi cele-lalte trebuincioase spre sfinţirea bisericilor, l-a liberat cu pace. Luînd cuviosul scrisori din Moscova, mergea noul apostol în pământul Permiei, unde n-au umblat picioarele ucenicilor lui Hristos, unde n-a ieşit vestea şi propovăduirea Sfinţilor Apostoli, unde nici urmă nu era de dumnezeiasca cunoştinţă şi dreapta credinţă, nici numele lui Dumnezeu nu era numit; ci toate erau fără de Dumnezeu şi întunecate desăvârşit cu întunericul nebuniei şi al orbirii. Şi ajungând la pământul acela, a adus fierbinţi rugăciuni către Dumnezeu şi a început a umbla prin neamul cel îndărătnic şi răzvrătit, ca o oaie în mijlocul lupilor, propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi învăţînd credinţa creştinească, ca să creadă în Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toată făptura cea văzută şi nevăzută. De aceea unii, auzind propovăduirea lui, se mirau de învăţătura cea nouă; apoi cu încetul începeau a cunoaşte adevărul şi primeau sfînta credinţă şi se botezau; şi stând lîngă robul lui Dumnezeu, Ştefan, învăţau şi se povăţuiau de la dânsul pe calea mântuirii. Dar cei mai mulţi nici nu voiau să-l audă, ci îi făceau multe supărări; unii îl batjocoreau, alţii îl defăimau cu cuvinte de ocară, iar alţii năvăleau cu securile asupra lui să-l ucidă. Alţii, voind să-l ardă, adunau pe foc vreascuri şi paie, dar dreapta lui Dumnezeu acoperindu-l, apăra pe robul Său de ucigaşele mâini şi de moarte, pentru mai multă mărire a sfîntului Său nume. Deci, botezând câteva suflete şi adunând puţină turmă a oilor cuvântătoare aduse lui Hristos, a zidit o biserică frumoasă pe locul care era aproape de gura răului Vima, ce intra în Vicegd, rîul cel mare, unde s-a făcut mai pe urmă locaşul său şi s-a numit episcopie. Iar biserica aceea a sfinţit-o în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi Bunei Vestiri, la începutul luminării pământului Permului, precum Buna Vestire a fost începutul mântuirii noastre. Şi se ruga cu lacrimi în biserica aceea, în toate zilele şi nopţile, pentru întoarcerea oamenilor celor necredincioşi, zicând: „Adună, Doamne, pe poporul Tău cel risipit şi oile cele rătăcite; adu-le în Biserica Ta cea sfîntă şi numără-i pe ei cu turma Ta cea aleasă”. Deci, nu înceta apostoleşte a-i învăţa totdeauna, arătându-le, rugându-i, întorcându-i de la rătăcire şi povăţuindu-i la calea cea dreaptă. Însă popoarele cele întunecate nu credeau cu înlesnire cele grăite de dânsul; ci mai ales se mâniau asupra lui şi urau pe cel ce se străduia a face bine sufletelor lor. Într-o zi, robul lui Dumnezeu, Ştefan, rugându-se Domnului, a mers la locul unde era zidită peştera lor cea vestită şi a aprins-o împreună cu idolii, nefiind nimeni din slujitori pe acolo ca să o stingă. Iar sfîntul şedea lîngă capiştea aceea ce ardea şi aştepta să vadă ce îi vor face cei necredincioşi.
Înştiinţîndu-se închinătorii de idoli de arderea capiştei lor, au alergat cu securile şi, aflînd-o acum căzută şi arsă iar pe Sfântul Ştefan şezând acolo, s-au repezit la dânsul cu strigare, răcnind cu glasuri fără de rânduială şi împresurându-l din toate părţile, voiau să-l ucidă cu securile. Iar sfîntul, negrăindu-le nimic împotrivă, şi-a ridicat mâinile la rugăciune, pregătindu-se să moară şi cu lacrimi în ochi striga către Dumnezeu: „Doamne în mâinile Tale îmi dau duhul meu. Acoperă-mă cu aripile bunătăţii Tale!” Şi îndată poporul cel sălbatic, schimbîndu-şi mânia cea de fiară în blîndeţe de oaie, el a rămas întreg, alesul lui Dumnezeu, nerănit, nici lovit de nimeni; pentru că pe de o parte erau biruiţi de blîndeţea lui, iar pe de alta, temându-se de puterea Moscovei, nu îndrăzneau să piardă pe omul care venise la dânşii şi care avea scrisori. Dar mai ales erau opriţi de puterea lui Dumnezeu, Cel ce n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor Săi. Stând fericitul Ştefan la un loc însemnat, a strigat către poporul cel necredincios, zicându-le: „Oamenilor, până când nu vă depărtaţi de la înşelăciunea diavolească ca să scăpaţi de judecata şi de focul cel veşnic? Pentru ce vă închinaţi idolilor şi-i numiţi pe ei dumnezei ai voştrii? Ei sunt lucrul mâinilor voastre şi deşi au gură, însă nu grăiesc; au urechi, însă nimic nu aud; ochi au, dar nu văd, nici nu au miros, nici nu umblă cu picioarele, nici glăsuiesc cu gîtlejurile lor, nici iau jertfele cele ce li se aduc, nici nu mănâncă, nici beau, nici nu ajută cuiva. Pentru că iată, nici lor nu au putut să-şi ajute, arzând în foc şi cenuşă. Apoi, de ar fi fost dumnezei, de ce nu au stins puterea focului? De ce n-au scăpat de văpaie? De ce n-au zis ceva împotriva celui ce i-a ars? De ce n-au făcut vreo izbîndire? Căci cum poate să facă ceva lemnul cel nesimţitor? Iar voi vă închinaţi acelor muţi, surzi şi fără de suflet, însuşi lucrului mâinilor voastre. Cunoaşteţi-vă rătăcirea şi înşelăciunea voastră şi lăsaţi acea pierzătoare deşertăciune şi cunoaşteţi pe Unul, adevăratul Dumnezeu, în Care cred creştinii, de Acela vă apropiaţi şi vă veţi lumina; că Acela este Cel ce a întărit cerul, a întemeiat pământul, cuprinzând toată făptura şi chivernisind toată lumea. Dumnezeu din cer, Cel ce toate le vede şi aude, ştie nevoia fiecăruia şi pentru toţi poartă grijă că este al tuturor ajutător şi păzitor şi nu este alt Dumnezeu afară de El. De aceea, bărbaţi ai Permului, fraţilor, părinţilor şi fiilor, ascultaţi-mă pe mine cel ce vă voiesc binele şi credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de mine, fiindcă vă spun adevărul, că de veţi crede şi vă veţi boteza, veţi fi mântuiţi şi veţi cîştiga cereasca Împărăţie. Iar de nu veţi crede şi nu vă veţi boteza, veţi fi osîndiţi la munca veşnică”. Acestea şi multe altele grăindu-le şi învăţîndu-i, mulţi s-au plecat, începând a crede şi s-au apropiat de Botez, încât se înmulţea din zi în zi numărul credincioşilor şi creştea Biserica lui Hristos în Permia. Iar Cuviosul Ştefan, mergea acolo unde vedea adunată mulţimea poporului necredincioşilor şi stând în mijlocul lor, îi învăţa. Altădată, adunându-se aceia cu bătrânii lor, cu vrăjitorii şi cu toţi bărbaţii cei mai de frunte ai Permului, au mers la cuviosul şi îl întrebau pe dânsul despre credinţă. Şi erau în toate biruiţi de gura cea de Dumnezeu biruitoare a propovăduitorului dreptei credinţe. Dar mai ales mergeau necredincioşii Permului la biserica cea din nou zidită, nu pentru rugăciuni, nici pentru mântuire, ci vrând să vadă frumuseţea bisericii şi buna podoabă ce era înăuntrul ei, şi se minunau văzând înfrumuseţarea sfintei biserici şi grăiau unul către altul: „Precum vedem mare este Dumnezeul creştinilor, mult mai mare decât zeii noştri!” Altădată, adunându-se, se sfătuiau între dânşii, zicând: „De nu-i vom da bătăi şi nu-l vom izgoni de la noi, apoi toată ţara noastră o va umple de învăţătura sa şi va risipi capiştile cele vechi şi slujirile zeilor noştri; pentru că nu putem să ne potrivim lui în cuvinte, fără numai cu sila să-l izgonim de aici”. Alţii ziceau: „Cum să-l batem şi să-l izgonim, fiindcă a venit din Moscova şi are scrisori?” Iar alţii ziceau: „De ar începe el războiul. Dar el de la noi aşteaptă, ca noi să începem întâi a-l bate, ca să aibă el asupra noastră pricină de clevetire în Moscova. Iar dacă ar îndrăzni a lovi pe cineva din noi, în acel ceas l-am rupe şi am avea motiv cum că el a năvălit asupra noastră cu război. Dar deoarece, când noi îl ocărîm, el nu ne zice nimic cu mânie împotrivă, nu ne ceartă şi nici nu ne defaimă, ci cu blîndeţe toate le rabdă, nu ştim ce-i vom face lui!”
Aşa sfătuindu-se de multe ori, dar neisprăvindu-şi sfatul, se risipeau şi se împlinea cuvântul cel scris: Orice sfat al vostru îl va risipi Domnul. Puteai, deci, să vezi pe oamenii Permului despărţiţi în două: unii erau creştini din nou luminaţi; alţii, închinători de idoli. Necredincioşii urau pe credincioşi, îi huleau, îi batjocoreau, îi întărîtau şi ispite le făceau lor şi nedreptăţi, nedându-le pace să vieţuiască. De acest lucru foarte mult îl durea inima pe Cuviosul Ştefan, văzând pe credincioşi supăraţi de cei necredincioşi. De aceea se ruga cu lacrimi ziua şi noaptea Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să apere turma cea din nou adunată sub dumnezeiescul Lui acoperământ; iar pe cei necuraţi, cu atotputernica Sa mână să-i scoată din cursele diavolului şi să-i aducă la cunoş-tinţa adevărului. Apoi iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, văzând ostenelile şi răbdarea alesului Său şi auzindu-i neîncetatele lui rugăciuni cele cu lacrimi, a binevoit ca pământul Permului să se lumineze cu lumina sfintei credinţe. Şi a trimis poporului aceluia duhul umilinţei, precum odată celor ce ascultau propovăduirea lui Petru, despre care lucru se scrie în Faptele Apostolilor. Auzind oamenii aceia învăţătura Sfântului Ştefan s-au umilit cu inima şi a zis către Petru şi către ceilalţi apostoli adunându-se mulţimea poporului Permului, bătrâni şi tineri, cei mari şi cei mici, au grăit între ei: „Vedeţi oare, fraţilor, pe omul acesta ce a venit din Rusia? Aţi auzit cuvintele lui? Aţi cunoscut desăvârşirea lui şi dragostea cea către noi? Iată prin câte strîmtorări trece şi nu se duce de aici. Mari umilinţe a avut de la noi, defăimări şi supărări, dar el nu s-a mâniat pe noi şi nici unuia din noi nu a zis vreun cuvânt rău, nici nu ne grăieşte împotrivă, nici nu are vreun gând rău spre noi. Ci cu blîndeţe şi bunătate le rabdă pe toate. Ba încă se şi bucură de ocările aduse de noi asupra lui şi nu încetează a ne spune despre Împărăţia cerului, despre munca cea veşnică şi despre răsplătirea fiecăruia după fapte. Apoi ne învaţă totdeauna cum să ne izbăvim de păcate şi să cîştigăm Împărăţia; şi de n-ar fi fost adevărate cele ce ni le grăieşte, n-ar fi răbdat, nici nu s-ar fi ostenit atât. Cu adevărat este robul marelui şi viului Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşte, Care a făcut cerul şi pământul, împărăţia celor buni, iar celor răi le-a pregătit munca; şi câte cuvinte grăieşte el, toate sunt adevărate. Să mergem la dânsul să-l rugăm, ca să ne înveţe pe deplin credinţa sa şi să ne facă creştini”. Şi a mers la el mulţime multă de bărbaţi, femei şi copii. Cuviosul Ştefan, văzând atâta popor venind la Hristos Dumnezeu, o, de câtă negrăită bucurie s-a umplut, încât vărsa lacrimi din ochi şi înălţa mulţumiri negrăite Stăpânului iubitor de oameni, Care nu voieşte moartea păcătoşilor! Şi i-a întîmpinat cu dragoste, ca un părinte iubitor de fii şi, deschizând gura lui cea de Dumnezeu însuflată, îi învăţa mult despre tainele sfintei credinţe. Iar Dumnezeu le deschidea mintea, ca să înţeleagă cele grăite de sfîntul învăţător şi primeau cu dragoste cuvintele lui şi cereau Botezul, iar el îi boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Astfel s-a luminat pământul Permului cu darul lui Dumnezeu şi prin ostenelile şi rugăciunile Cuviosului Ştefan. Iar popoarele cele luminate din nou şi-au sfărîmat idolii lor, care erau prin case şi pe uliţe, pe drumuri, prin păduri şi prin dumbrăvi, iar capiştile le-au risipit. Dar mai ales fericitul Ştefan se ostenea, umblînd pretutindeni, zdrobind idolii cu toporul şi arzându-i cu foc împreună cu darurile ce li se aduseseră de către cei necredincioşi. Căci era obicei la permenii cei necredincioşi, să aducă idolilor lor soboli, jderi, cacomi, helgi, carsaci, vulpi, urşi, rîşi şi altele la fel ca acelea, din vânaturile lor şi le spânzurau la idoli, sau lîngă idoli. Încă şi cu pânze alese acopereau deasupra pe idolii lor, îi înfăşurau cu scutece şi nimeni dintre dânşii nu îndrăznea să ia ceva din acele daruri ce se aduceau idolilor; că de ar fi îndrăznit cineva să se atingă de ceva din cele ce s-au zis, acela îndată, prin diavoleasca lucrare, cădea în cumplită boală şi pătimea, fiind zdrobit de puterea diavolească. Dar rîvnitorul de Dumnezeu, Ştefan, netemându-se de acea putere a vrăjmaşului, aduna toate cele aduse la idoli în dar, le punea grămadă împreună cu idolii cei tăiaţi bucăţi şi le ardea în foc; iar el nu lua nimic din ele şi nici pe altcineva din credincioşi nu lăsa să ia, zicând că aceea este parte diavolească. Numai din pânzele şi scutecele idoleşti, poruncea copilului său Matei, cel de neam permean, luminat din nou, ca să-şi facă obeliţe şi aceasta, spre necinstea şi ocara zeilor păgâneşti. Şi se mirau permenii foarte mult, de amândouă acestea: cum cuviosul nu lua nimic din acele lucruri scumpe, ci toate le dădea focului şi nu primea nici o vătămare din puterea diavolească. Cu aceasta mai mult se încredinţau de puterea lui Hristos, Care biruia puterea diavolească şi se întăreau în dreapta credinţă. Apoi, sfărîmând Sfântul Ştefan mulţi idoli prin felurite locuri, a mai zidit încă două biserici, pentru că se înmulţiseră şi în toate zilele încă se înmulţeau credincioşii, iar adunarea păgânilor scădea şi se împuţina în toate zilele. Pe lîngă biserici, Sfântul Ştefan a făcut şcoli şi adunând bărbaţi şi copii îi învăţa literele permineşti, ceaslovul, psaltirea şi celelalte cărţi tălmăcite de dânsul pe limba aceasta, ca astfel din neamul şi pe limba lor să fie preoţi, diaconi şi de ceilalţi clerici şi învăţători. Şi aşa a început a înflori şi a străluci acolo sfînta credinţă creştinească. Întărind Sfântul Ştefan în credinţă pe poporul cel din nou luminat, a venit un vrăjitor care se numea Cudesnic, începător al fermecătorilor şi mai mare al descântătorilor, pe care poporul perminesc, mai înainte de Botez, îl cinstea mai mult decât pe toţi vrăjitorii săi şi-l avea ca pe un tată şi învăţător, crezând că prin vrăjitoria lui se chiverniseşte tot pământul Permiei. Acela a început a răzvrăti pe oamenii cei de curând botezaţi, zicându-le: „Bărbaţi şi fraţi permieni, pentru ce aţi lăsat credinţa şi pe părinteştii zei? Pentru ce aţi încetat a aduce zeilor jertfe, precum aduceau părinţii noştri? Pe cine ascultaţi? Pe omul care a venit din Moscova? Oare nu de acolo se pun asupra noastră birurile cele grele, ni se fac silirile şi ne vin pristavi? Nu ascultaţi pe acel străin şi om rus, ci mă ascultaţi pe mine, cel ce vă doresc binele, fiind al vostru; că eu sunt din neamul vostru, de o seminţie, de o limbă şi se cade să mă ascultaţi pe mine bătrânul şi tatăl vostru mai mult decât pe acel ce este mai tânăr cu anii şi poate fi ca un fiu sau nepot pe lîngă anii mei!” Însă oamenii credincioşi îi ziceau: „Mergi să vorbeşti cu dânsul, iar nu cu noi”. Şi era Cudesnic acela potrivnic cuviosului şi se făcea între dânşii ceartă mare şi se sîrguia vrăjitorul acela să piardă pe Cuviosul Ştefan cu farmecele sale, chema diavolii asupra lui şi făcea descântece. Dar n-a sporit cu nimic, căci şi farmecele lui se stricau şi diavolii nici nu puteau să se apropie de alesul lui Dumnezeu. Apoi, nu înceta răul acela a face supărare în toate zilele cuviosului, hulind înaintea tuturor sfînta credinţă creştinească, tulburând pe cei neîntăriţi în credinţă şi întorcându-i de la Hristos la a lor păgânătate. Că unii, fiind mici la suflet, credeau viclenele cuvinte ale lui, abătându-se de la calea cea dreaptă şi urmând învăţăturii celei potrivnice lui Dumnezeu. Acela pe unii îi înşela cu cuvinte, iar pe alţii cu daruri şi cu plată şi, năvălind asupra Cuviosului, se sfădea, ocăra, defăima, se certa, străduindu-se în tot chipul, să biruiască pe ostaşul lui Hristos cel nebiruit. Altădată a zis sfîntului: „Zeii noştri, deşi au fost batjocoriţi de tine, însă milostivindu-se, nu te-au pierdut; căci de n-ar fi fost milostivi, apoi demult te-ar fi sfărîmat şi ai fi fost pierdut; însă te cruţă, fiind fără răutate, ca tu, cunoscându-le obiceiul cel bun al lor, să încetezi a le mai face răutate. Credinţa noastră este mai bună decât credinţa voastră creştinească. Aceasta îţi arăt că la voi este un singur Dumnezeu, iar la noi mai mulţi dumnezei ajutători, apărători şi ei ne-au dat toate câte sunt; adică în ape peşti, în văzduh păsările şi câte sunt în dumbrăvi şi lunci: samuri, jderi, rîşii şi celelalte fiare, care din vânarea noastră ajung până la voi; şi se îmbogăţesc cu ei domnii, boierii şi dregătorii; şi îmbrăcându-se cu dânsele, umblă mândrindu-se, le dăruiesc unul altuia, fac negoţ şi-i trimit în ţările de primprejur, în pământurile cele depărtate, la Ordu, la greci, nemţi şi în Lituania; şi toate acelea din vânatul nostru, pe care ni-l dau zeii noştri cei mulţi. Însă şi cu alt lucru, este mai bună credinţa noastră decât a voastră. La noi un om sau doi merg asupra ursului, se luptă cu dânsul şi-l ucid cu ajutorul zeilor noştri, cărora le făgăduiesc pielea; iar la voi asupra unui urs ies mai mulţi, ca la o sută sau două de oameni, sau şi mai mulţi şi abia atunci dacă pot birui o fiară; iar uneori nu pot, ci se rănesc şi ei, întorcându-se fără nimic şi în zadar ostenindu-se. Iarăşi credinţa noastră este mai bună decât a voastră pentru aceasta, că degrabă se aduc toate înştiinţările; că ni se dă de ştire de către zeii noştri; iar la voi nu-i aşa, ci în multe zile de abia se aduce la voi oarecare înştiinţare. Pentru aceste pricini este mai bună credinţa noastră, decât a voastră”.
Dar robul lui Dumnezeu, Ştefan, la toate acelea răspundea împotrivă, spunându-i că mai puternic este Unul şi adevăratul Dumnezeu al creştinilor, decât idolii cei mulţi ai păgânilor, care nu sunt dumnezei, ci diavoli aruncaţi din cer în adâncime; ei amăgesc pe poporul cel neştiutor, ca să creadă în idolii cei fără de suflet şi nu ajută oamenilor cu nimic, ci mai mult îi vatămă, pentru că sunt diavoli răi, nemilostivi, cumpliţi, iuţi, mânioşi, bîrfitori, plini de ură, învrăjbitori neamului omenesc, pe care îndată l-ar pierde de pe pământ, de n-ar fi legaţi şi ţinuţi de dumnezeiasca putere. Iar vânatul în tot felul, se dă oamenilor nu de la idolii cei ce stau în loc nemişcaţi, nici de la diavolii cei ce n-au nici un fel de putere peste zidirea lui Dumnezeu, ci de la acelaşi singur Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăţilor, Care fiecăruia îi dă după osteneala lui darurile Sale. Iar lupta cu fiarele se face nu numai în ţinutul Permului, ci şi în toate pământurile şi ţarinile; şi aceea se face nu din ajutorul părinţilor voştri zei, ci ori din trupeasca putere sau din iscusinţa luptătorului; dar mai ales cu puterea dumnezească, căci a supus Dumnezeul cerului sub picioarele oamenilor toate fiarele, dobitoacele, păsările şi peştii. Şi s-au aflat mulţi în credinţa creştinească, care cu numele lui Iisus Hristos au îmblînzit fiarele cumplite, gurile leilor le-au închis, urşii cu cuvântul au legat, peste aspidă şi peste vasilisc au călcat, pe leu şi pe balaur l-au biruit.
Iar împotriva înştiinţărilor celor ce degrabă vin de la diavoli prin vrăjitori, sfîntul zicea aceasta: „În credinţa creştină nu mulţi bărbaţi s-au aflat mai înainte văzători, încât nu numai cele ce se făceau în zilele lor, departe, mai înainte le vedeau cu ochii cei sufleteşti, ca şi cum ar fi fost de faţă; ci şi cele ce aveau să se facă după mulţi ani de la moartea lor, prooroceşte mai înainte le spuneau; căci şi sfinţii prooroci în Aşezământul cel Vechi, cu mulţi ani mai înainte, au vestit cele ce s-au împlinit după aceea în Aşezământul cel Nou”. După aceasta şi altele asemenea ca acestea lungi vorbiri cu dânsul, au întărit amândoi un cuvânt, ca să ispitească cu lucrul credinţa, a cui este mai bună. Iar după chibzuinţa a însuşi lui Cudesnic s-a hotărît în acest fel: „Să treacă prin foc şi prin apă şi cine nu se va arde în foc, sau cine nu se va îneca în apă, credinţa aceluia este mai bună şi lui îi va urma poporul”. Şi plăcut a fost cuvântul acesta la tot poporul Permului, cel ce se adunase la auzirea pricinii, lăudând o judecată ca aceea. Iar sfîntul a grăit către vrăjitor: „Ai voit un lucru ce covârşeşte puterile smereniei mele; dar nădăjduiesc spre îndurările Atotputernicului Dumnezeu şi mă bizuiesc spre mila Aceluia, care caută mântuirea tuturor, că puternic este, ca pe mine şi în foc şi în apă viu şi întreg să mă păzească cu minune, pentru slava numelui Său cel Sfânt. Ca prin acea minune să se întărească în credinţă poporul cel ce stă de faţă, iar tu cu ai tăi diavoli spre care nădăjduieşti, să te ruşinezi!” Aceasta zicând către vrăjitor, a grăit poporului: „Bine este cuvântat Domnul; luaţi foc şi aduceţi-l aici şi aprindeţi acea casă pustie, care totdeauna stă deschisă; iar eu cu Cudesnic, luîndu-l de mână, voi intra într-însa”. Şi îndată au adus foc şi au aprins casa. Cuviosul Ştefan ridicându-şi mâinile către Dumnezeu, s-a rugat, zicând: „Stăpâne, Preamilostive şi Preaputernice, dă-ne ajutor în necaz, trimite mila Ta, arată iubirea Ta de oameni, arată puterea Ta, ca să cunoască poporul ce stă de faţă, credinţa cea adevărată şi să cunoască că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi eu sunt robul Tău. Iată vrăjmaşii Tăi au sunat şi cei ce Te urăsc au ridicat capul; ridicat-au asupra cerului gura lor şi limba lor a trecut pe pământ. Pentru aceasta fă cu mine semn spre bine, să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze; că Tu, Doamne, mi-ai ajutat şi m-ai mângîiat; pentru că Tu eşti Dumnezeul Cel ce ne mângîi în necazul nostru, prin Mîngîietorul Tău Duh cel Sfânt cu care eşti binecuvântat în veci. Amin!” Sfîrşind rugăciunea, a zis către popor: „Pace vouă, fraţilor, mântuiţi-vă, iertaţi-mă şi vă rugaţi pentru mine, căci eu pentru sfînta credinţă sunt gata a muri. Deci, mă duc spre încercarea ce-mi stă în faţă, nădăjduind spre Iisus, Începătorul şi Împlinitorul credinţei”. Întorcându-se către vrăjitor, a zis: „Să mergem împreună, luîndu-ne de mână, precum am făgăduit!” Iar vrăjitorul, înfricoşîndu-se de focul cel foarte învăpăiat, nu voia să meargă. Şi l-a apucat cuviosul cu tărie şi-l trăgea cu sila în foc cu sine, iar Cudesnic se apăra şi se întorcea înapoi şi, căzând la pământ striga, nevrând să meargă în foc, şi îi spunea ca îndată va arde în foc ca fînul şi ca paiele. Iar poporul striga asupra lui cu ocară ca să meargă în foc, precum singur a hotărît, iar el se ruga ca să-l lase. Atunci a zis către dânsul Cuviosul Ştefan: „Au nu tu singur ţi-ai ales şi ai voit astfel să ispiteşti pe Dumnezeul Cel viu? De ce acum te lepezi?” Iar el, închinându-se până la pământ şi căzând înaintea picioarelor lui, arăta pricina sa şi îşi mărturisea neputinţa şi îşi vedea deşertăciunea şi amăgirea sa. Şi spunea că, vrând să înfricoşeze pe Ştefan, a aflat o scornire ca aceasta, ca să intre în foc, socotind că robul Dumnezeului Cel viu se va teme să intre; dar s-a întors vicleşugul pe capul lui Cudesnic şi pe creştetul capului său s-a pogorît nedreptatea. Asemenea s-a făcut şi pentru apă, când a tăiat în rîu gheaţa în două locuri, din susul apei făcându-se o copcă şi din jos alta şi amândoi luîndu-se de mână să intre în copca cea de sus; iar apoi mergând pe sub gheaţă în jos să iasă afară din copca cealaltă. Atunci vrăjitorul, fiind silit de sfînt, n-a voit să intre şi s-a ruşinat ticălosul pentru toate farmecele şi învăţăturile sale cele vrăjitoreşti.
Deci, l-a întrebat sfîntul: „Voieşti să crezi şi să te botezi, de vreme ce acum te-am biruit?” Iar el se lepăda, nevrând credinţa creştinilor şi Sfântul Botez. Şi a grăit sfîntul către popor: „Voi sunteţi martori că singur ticălosul acesta a aflat chipul cum să ispitească dreapta credinţă prin foc şi prin apă; şi acum el nu voieşte să-şi împlinească cuvântul său şi n-a intrat nici în foc, nici în apă, nici nu crede nici Sfântul Botez nu-i trebuie. Ce credeţi voi despre el, spuneţi-mi?” Iar poporul a strigat: „Este vinovat şi i se cuvine pedeapsa morţii”. Şi apucându-l, l-au dat în mâinile Sfântului Ştefan ca să-l pedepsească cu moartea, precum voieşte. Şi-i ziceau: „De-l vei lăsa viu, apoi mai amară supărare îţi va face!” Sfântul a răspuns: „Ba nu! Mîna noastră nu va fi asupra vrăjmaşului nostru! Că nu m-a trimis Hristos să ucid, ci să propovăduiesc şi nu mi-a poruncit să muncesc, ci să învăţ cu blîndeţe şi să sfătuiesc cu linişte; nici nu mi-a poruncit Stăpânul meu să pedepsesc, ci să cert cu milă!” După aceea zise: „Dreptul mă va certa cu milă şi mă va mustra. Iar de nu voieşte să creadă, fiind împietrit şi orbit de răutate, aceea îi va fi lui spre pedeapsă veşnică. Pentru că zice Domnul nostru: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu crede, se va osîndi. Destul este, cu certare să-l oprim, ca să nu dea mai mult învăţătura sa cea înşelătoare, nici să răzvrătească poporul lui Dumnezeu şi nici să vieţuiască în mijlocul turmei lui Hristos. Lupul cel răpitor să nu aibă legătură cu lumina, ci să se dea afară acea răutate din mijlocul tuturor şi mădularul cel putred cu sabia Duhului să se taie. Să se izgonească din hotarele acestea lupul acesta; iar de ar îndrăzni ca iarăşi aici să se arate şi să înveţe, atunci să nu scape de pedeapsa morţii!” Deci, certând pe Cudesnic, l-a izgonit din hotarele Permiei şi a adus pace în Biserica lui Hristos, iar locaşurile lui Dumnezeu se zideau pretutindeni, pe când capiştile idoleşti se risipeau desăvârşit. Înmulţindu-se Biserica lui Hristos în pământul Permului, era trebuinţă de episcop în acea ţară, de vreme ce era foarte departe a se trimite la mitropolitul din Moscova pentru hirotonisiri. Drept aceea, sfătuindu-se Cuviosul Ştefan cu poporul cel din nou luminat, s-a dus în Moscova la marele voievod Dimitrie Ivanovici şi la Mitropolitul Pimen şi le-a spus toate cele ce s-au făcut cu darul lui Dumnezeu în pământul Permului. Apoi cerea să dea episcop acelui pământ, pentru că seceriş era mult, iar lucrători puţini. Iar marele voievod şi mitropolitul împreună cu episcopii şi cu tot sfîntul sobor, sfătuindu-se despre aceasta, au zis: „Cine este mai vrednic şi mai cucernic ca să fie episcop în pământul Permului, decât acela care a luminat acel pământ cu darul lui Hristos şi a suferit atâtea neajunsuri şi osteneli şi care a tălmăcit cărţile ruseşti în limba permilor; a sfărîmat idolii, a zidit sfinte locaşuri şi este ca un apostol al Permului? Deci, acela să fie acolo episcop, căci cu adevărat este vrednic acest bărbat de un asemenea dar”. Astfel, Sfântul Ştefan a fost ales episcop al Permului. Acea hirotonisire a fost foarte plăcută binecredinciosului şi marelui voievod Dimitrie Ivanovici, de vreme ce acest fericit Ştefan îi era cunoscut şi-l iubea foarte mult. Apoi marele voievod şi mitropolitul, dându-i foarte multe daruri, l-a trimis la scaunul lui în Permia, unde ajungând sfîntul, multă bucurie a făcut oamenilor prin venirea sa şi se ostenea ca mai înainte, întărind în credinţă pe oamenii cei credincioşi, iar pe cei ce rămăseseră necredincioşi lămurindu-i şi botezându-i. Apoi a zidit biserici lui Dumnezeu şi a hirotonit preoţi, şi toată rânduiala bisericească bine a aşezat-o. Asemenea şi mănăstiri a zidit şi dădea milostenie multă, hrănind pe săraci şi pe scăpătaţi; îmbrăca pe cei goi şi pe cei mîhniţi îi mângîia, iar pe cei străini îi odihnea, făcându-se părinte milostiv şi binefăcător pentru toţi, căci avea pentru toţi mare purtare de grijă, nu numai pentru mântuirea sufletului, ci şi pentru trebuinţele trupeşti. Pentru că de multe ori aducea din Bologna cu corăbiile multe pâini la Permia şi le împărţea la oamenii cei scăpătaţi, în timpuri de foamete. Iar după ce a adus lui Dumnezeu tot pământul Permului, toate rânduindu-le bine, şi a ocîrmuit Sfânta Biserică cu bună rânduială şi a păscut turma cea cuvântătoare, s-a apropiat de sfîrşit, plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Ştefan, Episcopul Permului. Căci ajungând la adânci bătrâneţi, slăbea cu trupul de ostenelile cele de mulţi ani pentru mântuirea sufletelor omeneşti atât de multe; şi încă era nevoie ca iarăşi să meargă în Moscova, la mitropolitul Ciprian, pentru nişte treburi bisericeşti. Drept aceasta, chemându-şi turma sa, a învăţat-o din destul din dumnezeieştile Scripturi, ca să petreacă în credinţă şi în dreptate. Iar printre multe alte sfaturi bune a zis: „Vremea sfîrşitului meu este aproape şi mă voi muta de la voi, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia vă încredinţez pe voi”.
Apoi, făcând rugăciune, s-a dus în cale şi, ajungând la Mosco-va, cetatea de scaun, s-a îmbolnăvit şi zăcând câteva zile s-a mutat către Domnul, pe Care din tinereţe L-a iubit. Sfîrşitul lui a fost în timpul marelui cneaz Dimitrie, care a biruit puterea lui Mamae şi a mitropolitului Ciprian. Apoi s-au adunat la înmormântarea sfîntului domni, boieri, rânduiala bisericească şi poporul şi au petrecut trupul lui cu cinste 187
în mănăstirea Mîntuitorului, unde acum este curtea împărătească şi l-a pus în biserica cea de piatră în partea stângă. Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ştefan, episcopul şi luminătorul Permului, sfîrşind alergarea vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu şi multora de folos, a lăsat oamenilor păstoriei sale mare durere, iar îngerilor lui Dumnezeu le-a făcut bucurie întoarcerea atâtor de mulţi păcătoşi. Pentru aceasta şi sufletul lui cel sfînt a fost luat de îngereştile mâini şi dus cu veselie la Dumnezeu, unde cu cetele sfinţilor ierarhi stă înaintea scaunului Domnului şi pentru toată lumea se roagă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui slavă este în veci. Amin!

Vieţile Sfinţilor, aprilie