Pomenirea Sfinţilor Sfinţiţi Mucenici Ipatie şi Andrei (sec. VIII) (21 septembrie)

Aceşti sfinţi au fost din ţara Liciei. Fiind copii, au învăţat carte împreună în oarecare locaş şi înfrumuseţîndu-se cu toată fapta bună, au mers din treaptă în treaptă. Iar la vârstă de bărbat ajungând, Ipatie a îmbrăţişat viaţa călugărească, pentru a trăi în linişte, slujind lui Dumnezeu. Iar Andrei s-a deosebit spre folosul sufletelor omeneşti şi cleric făcându-se se silea la cuvântul lui Dumnezeu, învăţînd pe poporul lui Hristos în Biserica lui Dumnezeu. Amândoi aveau mare înfrânare, cugetare smerită şi dragoste către toţi nefăţarnicii. De a cărora viaţă îmbunătăţită înştiinţîndu-se Arhiepiscopul Efesului, i-a chemat pe ei la sine şi folosindu-se de vorbele lor, i-a iubit pe dânşii foarte, şi a pus cu sila pe Ipatie episcop bisericii Asianului: „Nu se cade, zicea el, ca un luminător ca acesta să fie sub obrocul pustiei, ci în sfeşnicul arhieriei ca să lumineze biserica lui Dumnezeu cu învăţătura”. Iar pe Andrei l-a făcut preot. Şi au fost aceşti doi luminători prea luminaţi în Biserica lui Dumnezeu, luminând-o pe ea cu înţeleptele învăţături şi cu viaţa cea curată. Iar după aceea, când Leon Isaurul (717-741), împăratul grec, a ridicat hule asupra sfintelor icoane şi prin toată împărăţia sa a dat poruncă să arunce icoanele din bisericile lui Dumnezeu şi nimeni să nu se închine lor, atunci aceşti sfinţi învăţători, Ipatie şi Andrei, au grăit mult împotriva hulitorilor de icoane, învăţînd po-porul păstoriei lor să nu asculte porunca împărătească cea fără de Dumnezeu. Auzind despre dânşii împăratul, a poruncit să-i aducă pe ei la sine, şi mult i-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Şi discuta cu dânşii prin înţelepţii săi, dar n-a putut să clatine pe aceşti tari stâlpi bisericeşti, pe care închizându-i în temniţă, i-a ţinut mult şi în tot chipul se silea să-i aducă la erezia sa. Apoi a poruncit ca să îi bată pe ei fără milă, după aceasta a jupuit pielea cu părul de pe capetele lor şi bărbile lor, ungându-le cu smoală, le-a aprins, şi sfintele icoane, cele de mult preţ, le-au ars. Iar ei pe toate acestea cu vitejie le-au răbdat, şi erau vii cu puterea lui Dumnezeu. După aceasta, cel cu năravul de fiară Leon, cel ce avea după nume şi viaţa, că precum numele aşa şi năravurile lui erau de fiară, a poruncit să-i târască prin mijlocul cetăţii pe ei, şi a târît pe sfinţi prin cetate spre rîsul tuturor, iar la sfârşit i-a mângâiat ca pe nişte mieluşei şi aşa sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu şi-au dat, pentru sfintele icoane pătimind. Iar trupurile cele cinstite le-au aruncat spre mâncarea câinilor. Însă credincioşii luându-le în taină, le-au îngropat cu cinstea care se cuvine mucenicilor.

Viețile Sfinților, septembrie