Povestiri de după zidul alb

Motto:
„Un om care ajunge măturător de stradă ar trebui să măture străzile la fel cum a pictat Michelangelo, cum a cântat Beethoven sau cum a scris Shakespeare versuri. Ar trebui să măture străzile atât de bine, încât oricine, din cer şi de pe pământ, să se oprească şi să spună că în cutare loc a trăit un mare măturător, care şi-a făcut bine munca.” Martin Luther King Jr.

În ultima perioadă, pe piaţa ştirilor de scandal apar reacţii din ce în ce mai tensionate. Împărţiţi în tabere şi grupuri, fiecare individ îşi clamează adevărul propriu, în funcţie de sursa de inspiraţie şi de audienţa care-l aprobă.
O lume vocală unde informaţia reală este diluată peste măsură de cei interesaţi şi autorizaţi să o deţină.
Îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută într -un spital:

Se spune că, doi bărbaţi care erau bolnavi au fost internaţi în acelaşi salon de spital. Unul avea patul aşezat la sigura fereastră din încăpere şi celălalt aproape de uşă. Cei doi obişnuiau să-şi împărtăşească unul altuia amintirile, povestiri cu familia, istorisiri petrecute la serviciul lor, perioade frumoase din tinereţe, emoţiile şi speranţele rămase încă, toate le alcătuiau spaţiul dialogului cu care ei îşi petreceau clipele.

Cel mai interesant însă, pentru omul semiparalizat de lângă uşă, era relatarea lucrurilor pe care tovarăşul său le vedea prin fereastră. Fiecare zi devenea continuarea unei poveşti, animată de activităţile de dincolo de fereastră ce le deveniseră familiare. Mama cu copiii din spaţiul de joacă, tinerii îndrăgostiţi, care se plimbau ţinându-se de mână, florile de toate culorile de pe marginea aleelor, lacul din apropiere, bărcile şi sălciile pletoase; nu lipseau nici răţuştele şi lebedele care se adunau după miezul de pâine sau seminţele aruncate de copii, porumbeii …

În timp ce bărbatul de la fereastră descria scena, adăugând detalii încântătoare, cu minuţiozitatea unui simplu observator, colegul său de lângă uşă, cu privirea în tavan, închidea ochii şi îsi imagina scenă cu scenă cele descrise, frumuseţea spaţiului de afară. Frânturi de poveşti din vieţile celor care, fără să ştie, erau descrise cu atâta farmec.

Într-o zi, asistenta a găsit întins în pat, aplecat uşor cu faţa spre fereastră, trupul neînsufleţit al bărbatului din salon. Murise în pace, în somn. Întristată, a sunat după personal să vină să-l depună la morgă.

Când a găsit de cuviinţă bărbatul de lângă uşă a întrebat asistenta dacă ar putea să fie mutat pe patul de lângă fereastră. Îi era dor de chipurile şi poveştile celor de afară, de lac si păsări, de îndrăgostiţi şi de copiii din spaţiul de joacă, de florile descrise şi de frumuseţea lor. Asistenta l-a privit contrariată. Nu înţelegea rostul solicitării, dar a făcut schimbul. Pacientul, cu multă suferinţă şi efort, şi-a îndreptat faţa şi a privit… în sfârşit va avea bucuria să vadă cu proprii ochi poveştile istorisite. A privit prin fereastră, în faţa lui se afla un zid alb.

– Cum de a putut fostul coleg de salon să descrie atâtea lucruri minunate, care mi-au dat putere şi forţa să trăiesc, când afară nu era decât un zid alb? A întrebat-o el pe asistentă.

– Fostul coleg de salon era aproape orb şi nu putea vedea zidul, i-a răspuns asistenta. Toate frumuseţile descrise erau în mintea lui şi nu dorea decât să te încurajeze.

Cu toţii avem nevoie să învăţăm, să fim informaţi, să păstrăm speranţa, dar uneori ajungem să tragem concluzii pripite, să condamnăm fără a deţine o sursă sigură, completă, să ne îndepărtăm unii de alţii, socotindu-ne posesori ai adevărului, în timp ce adevărul este că nimic nu se întâmplă în jur aşa cum noi ne imaginăm.

Va exista întotdeauna o diferenţă între ce intenţionăm să facem şi ceea ce facem. Ziduri albe se ridică între noi, făcând diferenţa între ce vedem, ce simţim şi spunem. Aceasta datorită stării noastre diferite faţă de ce trăim şi ce înţelegem.

Avem intenţii bune, dar uneori se întâmplă să greşim destinatarul datorită emoţiilor şi imaginaţiei noastre.

Mă gândesc acum la convingerile pe care le-am clamat de-a lungul vieţii, câte jurăminte şi hotărâri luate s-au frânt, precum copacii în furtună. De câte ori orgoliul şi mândria crescută şi învăţată mi-au spus că nu mă voi pleca şi de câte ori durerea m-a îngenunchiat.

Realizăm în cele din urmă că singurul fel în care putem cunoaşte adevărul este să-l trăim prin multele sale învelişuri, conştienţi şi responsabili fiindcă ne putem înşela, după cum am fost de atâtea ori.

Oricum, dincolo de ziduri şi dincolo de orice poveste ştim că lumea este frumoasă, plină de lucruri bune, iar viaţa este menită să fie frumoasă chiar în orice zbatere şi suferinţă. Dacă ne dorim să fie aşa vom reuşi în ciuda tuturor răspântiilor întunecate pe care viaţa le scoate în calea noastră.

Căutarea Adevărului, care este Hristos, trăirea şi mărturisirea Lui, este începutul înţelepciunii, sănătăţii şi fericirii noastre. Cu cât îl vom căuta, mărturisi si recunoaşte în ceea ce aflăm de la alţii sau în noi, cu atât ne va fi mai bine.

Noiembrie 2015

 Preot Petru Munteanu