Principiul bunăvoinței în parohia ortodoxă

Bunăvoința dintre creștini în general
Credincioșii sunt pietre vii în edificiul Bisericii (Ef. 2: 10,20-21), frați și surori în Hristos (Ef. 5: 1; Evr. 2: 11-13), prieteni ai Săi (In. 15: 13-15), și din iubire față de Dumnezeu se manifestă cu bunăvoință (Ef. 6: 7).
Credincioșilor se cere să se rabde unii pe alții, să se ajute, să se roage, să se iubească. Să aibă gândul lui Hristos, mentalitatea Lui (Fil. 2: 5), să facă totul din iubire și cu iubire (I In. 4: 8-12,16-19), să mulțumească în rugăciune, dar să și lupte cu această armă a bunăvoinței (Rom. 15: 30). Creștinii caută să prisosească în iubire, să facă totul cu bunăvoință, ca fapta lor să se integreze în undele lucrării dumnezeiești în Biserică (II Cor. 8: 9-10,12). Se ostenesc ei, dar de fapt harul lucrător într-înșii (I Cor. 15: 10). Îl cunosc pe Dumnezeu, dar de fapt El îi cunoaște mai bine (Gal. 4: 9). Sunt mlădițele altoite pe măslinul cel roditor al Bisericii, din ale cărui rădăcini dumnezeiești și din a cărui grăsime duhovnicească se hrănesc (Rom. 11: 17), de aici și risipa de energie, de bunăvoință pe care o fac, pentru ca Duhul să rodească însutit în ei (II Cor. 11-12).

Există și limitări, atitudini de precauție, rezervă, chiar frică de a ne apropia de unii frați (Gal. 6: 1; Iuda 23). Aceasta din cauza păcatelor lor grave și grele, care pun în pericol pe binevoitor, iar păcătosul se poate comporta ca un mistreț cu apucături ucigașe (Mt. 7: 6), sau poate să se folosească de ajutor pentru a îndrăzni pe mai departe în atitudinea lui de rea-credință (I Tim. 1: 19-20).

Bunăvoința nu se manifestă numai în mentalitate, atitudine și cuvânt, ci și în faptă (I In. 3: 18). Creștinii se ajută între ei cât de mult pot, de bunăvoie (II Cor. 8; 10-12), din dragoste de Dumnezeu și de chipul Său oglindit în aproapele lor (Prov. 14: 31; 19: 17; Mt. 25: 40; Ef. 4: 25; Gal. 4: 19), ca iubirea Lui să continue a izvorî în propria viață (I In. 4: 12-13), de la semeni câștigând doar dragoste manifestată în rugăciuni de mulțumire (II Cor. 9: 11-14). Fără fapte ale dragostei, iubirea frățească a creștinilor rămâne moartă (Iacov 2: 17) sau fanfaronadă goală (I Cor. 13: 1).

Bunăvoința dintre clerici și credincioși

Păstorii duhovnicești se aleg de mai-marii lor, oameni duhovnicești prin excelență, care își supun pornirile firești unei riguroase discipline sau asceze, pentru a nu sminti sau ineficientiza lucrarea lui Dumnezeu săvârșită printr-înșii (Ioan 15: 16; I Cor. 9: 27). Dumnezeu Și-a ales mereu oameni curați, blânzi, iubitori, plini de energie (I Tim. 3; 4: 11-16; II Tim. 4: 2), în a căror bun pământ a putut rodi însutit (Mc. 4: 8; I Tim. 4: 15), oameni cu un fond aperceptiv bogat, dar nu neapărat sofisticați (Lc. 10: 21), pentru că în definitiv, El a pus temelia (I Cor. 3: 11), El stabilește ritmul (Fil. 2: 13) și tot El face să crească rodul (Mc. 4: 27; I Cor. 3: 6). Pe aceleași criterii se aleg și episcopii și preoții, și ceilalți slujitori ai Bisericii.

Cercetând cuvintele Sf. Apostoli despre alegerea și comportamentul clericilor, observăm că aceștia înglobau bună-credință și bunăvoință pe multiple planuri: viața lor duhovnicească se cerea a fi curată și virtuoasă, cea familială stabilă și armonioasă, iar cea publică, în comunitate, deschisă unor bune relații cu ceilalți, bazată pe o bună reputație, lipsită de certuri și violențe inutile (I Tim. 3; Tit 1). Odată așezați în slujiri clericale, episcopii, preoții, diaconii, și prin extensie toți slujitorii Bisericii, progresau în chip vizibil pe planul personal și al slujirii aproapelui, ca garanție a relației lor continue și eficiente cu Duhul Sfânt (I Tim. 4: 15; II Tim. 1: 6,14).

Apostolii dovedeau bunăvoință chiar și în cazurile cele mai grave, cum era necredința în Mesia a poporului Israel (Rom. 10: 1,21), pentru a nu închide o ușă pe care Dumnezeu o ținea deschisă pentru aceștia. Fiind preocupați mereu de bunăstarea Bisericilor (II Cor. 11: 28), privind pe toți enoriașii ca pe rudeniile proprii (I Tim. 5: 1-3), lucrând neobosit (II Tim. 4: 2), dar fără să încerce să le facă pe toate (FA 6; 14: 23), aplanând și prevenind conflictele (II Tim. 2: 23-26), curățind la nevoie turma (I Tim. 1: 20; 6: 5; II Tim. 2: 16,23), dovedind fermitate cu caracterele încăpățânate (Tit 1: 9,13), slujitorii bisericești reușeau să ajute la creșterea, întărirea și continuitatea trupului Bisericii (I Tim. 6: 20; II Tim. 2: 2), având grijă să verifice toate prin filtrul propriei relații cu Dumnezeu (II Tim. 1: 6-7,14; 2: 1).

Din cauza unui un astfel de comportament, oile recunoșteau păstorul, îi simțeau dragostea și îi ascultau glasul (In. 10: 3-4), deși el nu se acționa niciodată ca stăpân, sau patron (I Pt. 5: 2-3). Se înregistrau mereu și probleme, dar iubirea jertfelnică și neobosită a păstorilor și puterea lui Dumnezeu lucrătoare printr-înșii reușea să biruiască în toate (II Cor. 2: 1-11; 7: 4-13).

În plan material, ca și în cel duhovnicesc, credincioșii nu reușeau să țină pasul cu iubirea păstorilor (II Cor. 12: 15), îi mai întristau, îi mai neglijau, îi uitau (II Cor. 12: 20-21; II Tim. 1: 15-18; 4: 10-11), nu îi susțineau material în misiunea lor (I Cor. 9: 4-18), dar aceștia în afară de a-i dojeni și a le arăta greșeala, nu forțau mai departe, ca să nu smintească ori să pună piedică propovăduirii evanghelice (I Cor. 9: 12; II Cor. 12: 14), preferând să lucreze cu mâinile lor și să se bucure de dragostea și ajutorul altor comunități (Fil. 4: 10-19; II Cor. 11: 8; 12: 16-17). Insistau asupra nevoii de a ajuta comunitățile în care se înregistrau nevoi urgente, dar și acolo accentuau principiul bunăvoinței, ca darul să fie primit de Dumnezeu (II Cor. 8-9).

Aceleași metode și același fel de oameni produc aceleași efecte peste veacuri, dacă se menține aceeași bună-credință și aceeași bunăvoință, la aceeași intensitate. Oamenii recunosc etalonul și îl caută, mai ales când cercetarea lui Dumnezeu îi împinge să rezolve cumva diferite crize personale, familiale sau comunitare.

Am observat această lucrare vrednică și rodnică la Cuviosul nostru părinte Iustin Pârvu, sau la Sf. Paisie Aghioritul, care și mărturisea despre metoda lui în aplicarea bunăvoinței: Eu, dintru început, mă port cu toți în mod firesc și cu simplitate. Nu mă port cu rezervă, chipurile ca să nu dau îndrăzneală celuilalt și să-l vatăm. Mă dăruiesc în întregime, ca să se ajute, să se dezvolte în cadrul unui climat de dragoste, și încet-încet, îi spun cusururile lui. Îl consider fratele meu, tatăl meu, bunicul meu, potrivit cu vârsta sa. Fac însorire, ca să iasă toți șerpii, scorpionii, scarabeii – patimile – și după aceea îl ajut ca să-i omoare. Dacă văd însă că nu prețuiește aceasta și nu este ajutat de purtarea mea, ci profită de simplitatea mea și de dragostea mea sinceră și începe să se poarte cu obrăznicie, mă retrag, încet-încet, ca să nu devină și mai obraznic.

Dar la început mă dăruiesc în întregime și de aceea mai pe urmă conștiința îmi este odihnită. Iată așadar cum un neobosit și harismatic îndrumător de suflete știe să iubească, să aibă bună-credință și bunăvoință și să nu se lase abuzat de cei care nu-l cercetează cu atitudinea potrivită, fără a-și crea mustrări de conștiință ulterioare.

Bunăvoința dintre credincioși și clerici

Mântuitorul s-a referit rar la relația oamenilor cu El (Lc. 8: 3; In. 11: 36), și de cele mai multe ori accentua repercusiunile neascultării sau relei-credințe față de Dânsul asupra relației lor cu Dumnezeu și asupra mântuirii lor (Matei 23: 37; In. 1: 9-12; 5: 40). Evita de cele mai multe ori să se recomande în mod deschis ca Mesia, ori Fiul lui Dumnezeu, lăsând credincioșii să tragă propriile concluzii din ce vedeau și auzeau (Lc. 7: 22; In. 15: 24), pentru ca buna credință și bunăvoința să ia naștere în mod natural în sufletele lor (In 14: 15; 15: 10).

Asemenea au făcut și Apostolii și urmașii lor autentici până astăzi; deși argumentau poziția lor în detaliu, argumentul final ținea de viața duhovnicească, de ce spunea Hristos dinlăuntrul credinciosului și cât de capabil era acesta să-L asculte (II Cor. 3: 3; 13: 3,5). Dacă se loveau de păcate și vorbe care ascundeau un vid sufletesc, interveneau cu autoritatea Duhului Sfânt pentru a vindeca trupul lui Hristos, Biserica (I Cor. 4: 19-20; II Cor. 2: 1-10; 13: 1-2,10).

Sf. Pavel dă exemplu cum anumiți ucenici, la greu, l-au părăsit, cu motive bisericești sau personale; nu a învinovățit pe nimeni, i-a iertat pe toți (II Cor. 12: 20-21; II Tim. 1: 15-18; 4: 10-11), dar accentuează cum nu se poate face misiune cu astfel de oameni (FA 15: 37-39) și cât de anormală este situația. Mai-marii bisericești, clericii, sunt de ascultat și urmat, iar viața lor constituie exemplul după care se iau credincioșii (Evr. 13: 7). Concluzionăm că relația cu părintele duhovnicesc și împreună-lucrarea cu el se iau în serios, necesită continuitate și solidaritate, lucrurile trebuie duse până la sfârșit dacă vrem că ne câștigăm mântuirea (II Tim. 4: 7-8).

În ciuda energiei de care dădea dovadă apostolul, indiferent cât de mult suferise pentru misiunea lui și câte harisme avea (I Cor. 4: 9-13; II Cor. 6: 4-10), credincioșii nu răspundeau la apelul său de a-i urma ca să urmeze de fapt lui Hristos, de a fi împreună lucrători cu el (I Cor. 4: 16; 11: 1; II Cor. 6: 1), de a se împăca și uni cu Dumnezeu (II Cor. 5: 20), de a lărgi în definitiv inimile lor să poată încăpea în ele Hristos și aproapele, între care loc de cinste ocupau părinții lor sufletești (II Cor. 6: 12-13). Nu pricepeau întotdeauna rolul și ierarhia harismelor Duhului Sfânt (I Cor. 12), își idolatrizau părinții duhovnicești, punând în pericol unitatea trupului Bisericii (I Cor. 1: 10-16; 3: 4-15), gândeau firește, trupește, și nu duhovnicește, zădărnicind efortul apostolesc de a-i maturiza și hrăni cu învățături mai tari (I Cor. 2: 3-7,13-16; Evr. 5: 12-14), după gândirea lui Hristos (I Cor. 2: 16; Fil. 2: 5). Credincioșii erau susceptibili de a se lua după eretici sau a nu pricepe învățături despre  cum funcționează Biserica sau când și cum va reveni pe pământ Hristos (Ef. și I,II Tes.), se sminteau ușor (I Cor. 8), și cauza o constituia neascultarea de apostoli și de ucenicii lor lăsați preoți prin cetăți. În loc de acestea, ar fi trebuit, chiar și în lipsa apostolului, să lucreze cu frică și cu cutremur la mântuirea lor, deoarece Însuși Dumnezeu lucrează în ei ca să voiască și să săvârșească, după a Lui bunăvoință (Fil. 2: 12-13).

În privința comunităților pe ansamblu, Sf. Pavel dă două exemple diametral diferite, filipenii și corintenii, ca fiecare să aleagă din ce categorie vrea să facă parte.

Filipenii au primit pe apostol cu dragoste, l-au sprijinit întru toate, ba chiar și în misiunea lui și în captivitatea romană (Fil. 4: 10-19; II Cor. 8: 1-5; 9: 4; 11: 9).

Corintenii, deși a petrecut în jur de trei ani în comunitatea lor, una în care rodeau daruri ale Duhului Sfânt (I Cor. 12 și 14), i-au făcut multiple probleme organizatorice, morale și erau foarte reținuți, ca să nu spun zgârciți cu sprijinirea Apostolului. Acesta a încercat, deși ca să nu-i smintească, nici el nici ucenicii săi, a lucrat cu mâinile lui pentru a se întreține (II Cor. 11: 7-9; 12: 13-15,18), să le arate adevărata bună-credință și bunăvoință pe care să o aibă față de mai-marii lor bisericești, spre zidirea lor (II Cor. 12: 19) și spre o mai bună rodire (II Cor. 8: 7), ca și spre semenii lor, de altfel (II Cor. 9: 2; Gal. 6: 7), întru Domnul.

Credincioșilor le este spre cinste să sprijine pe clerici (II Cor. 12: 13), care trebuie să poată trăi din slujirea lor (I Cor. 9: 6,9,14), ca răsplată pământească pentru lucrarea pe care o săvârșesc (I Cor. 9: 11-12; Gal. 6: 6). Părinții au mentalitatea să dea ei primii, să nu aștepte ceva în schimb (II Cor. 12: 14-15), interesați fiind să și-i crească, să-i educe, să le împărtășească tot ce au (I Cor. 9: 22-23; II Cor. 11: 7), dar și copiii trebuie să-și cunoască îndatoririle și să nu socotească mare lucru dacă pentru semințele duhovnicești primite, întorc lucrătorilor din roadele lor materiale (I Cor. 9: 11).

Culmea, arată Sf. Pavel, învățătorii falși, tiranici în comportare, dornici de câștig urât, sunt mai respectați decât el (II Cor. 11: 20: Tit 1: 11), un fenomen observat și astăzi prin parohii: părinți vrednici și modești, neapreciați și nesprijiniți, și alții, mai mult interesați decât dedicați, temuți, respectați și miluiți în toate. Sf. Petru era mai tranșant în această privință, a drepturilor sale (I Cor. 9: 5), dar și el păstorea cu smerenie, dragoste, recomandând același lucru preoților, să nu fie tirani, iar credincioșilor să se smerească sub mâna lor (I Pt. 5: 1-5).Lucru vrednic de reținut, Sf. Pavel spunea la un moment dat tesalonicenilor să cinstească pe mai-marii lor pentru osteneală și povățuire și pentru lucrarea lor să-i învrednicească de dragoste prisositoare (I Tes. 5: 12-13), iar evreilor să asculte de mai-marii lor și să se supună lor datorită faptului că aceia priveghează pentru sufletele credincioșilor de care vor da seamă, iar dacă îi vor forța să-și facă datoria fără bucurie, plângând și suspinând, lucrarea acelora nu le va mai fi de folos (Evr. 13: 17). Iată deci explicația pentru care el, ca apostol, căuta să simtă, să gândească și să acționeze ca și cum nu l-ar afecta atitudinea unor credincioși, îți găsea alte bucurii în situația sa nenaturală de a propovădui și munci în același timp, pentru ca lor să nu le fie spre osândă lipsa de iubire și ascultare dar și ca să nu repete lucrurile cu urmașii săi la conducerea comunităților respective.

Buna-credință și bunăvoința, dacă sunt înțelese și trăite după gândul lui Dumnezeu, reușesc să formeze comunități bisericești autentice, pline de iubire și înțelegere. Chiar și imperfecțiunile inerente firii umane pot fi depășite cu relativă ușurință, dacă se înțelege necesitatea smereniei, iertării, și toți credincioșii se simt mereu în privirea Părintelui Ceresc, a Mântuitorului Iisus Hristos și a Mângâietorului Duh Sfânt și sfințitor.

Preot George  Ovidiu Chirița