Principiul bunăvoinței în parohia ortodoxă

Bunăvoința dintre credincioși și clerici (continuare din nr. trecut)

Corintenii, deși au petrecut în jur de trei ani în comunitatea lor, una în care rodeau daruri ale Duhului Sfânt (I Cor. 12 și 14), i-au făcut multiple probleme organizatorice, morale și erau foarte reținuți, ca să nu spun zgârciți cu sprijinirea Apostolului. Acesta a încercat, deși ca să nu-i smintească, nici el nici ucenicii săi, a lucrat cu mâinile lui pentru a se întreține (II Cor. 11: 7-9; 12: 13-15,18), să le arate adevărata bună-credință și bunăvoință pe care să o aibă față de mai-marii lor bisericești, spre zidirea lor (II Cor. 12: 19) și spre o mai bună rodire (II Cor. 8: 7), ca și spre semenii lor, de altfel (II Cor. 9: 2; Gal. 6: 7), întru Domnul.

Credincioșilor le este spre cinste să sprijine pe clerici (II Cor. 12: 13), care trebuie să poată trăi din slujirea lor (I Cor. 9: 6,9,14), ca răsplată pământească pentru lucrarea pe care o săvârșesc (I Cor. 9: 11-12; Gal. 6: 6). Părinții au mentalitatea să dea ei primii, să nu aștepte ceva în schimb (II Cor. 12: 14-15), interesați fiind să și-i crească, să-i educe, să le împărtășească tot ce au (I Cor. 9: 22-23; II Cor. 11: 7), dar și copiii trebuie să-și cunoască îndatoririle și să nu socotească mare lucru dacă pentru semințele duhovnicești primite, întorc lucrătorilor din roadele lor materiale (I Cor. 9: 11).

Culmea, arată Sf. Pavel, învățătorii falși, tiranici în comportare, dornici de câștig urât, sunt mai respectați decât el (II Cor. 11: 20; Tit 1: 11), un fenomen observat și astăzi prin parohii: părinți vrednici și modești, neapreciați și nesprijiniți, și alții, mai mult interesați decât dedicați, temuți, respectați și miluiți în toate. Sf. Petru era mai tranșant în această privință, a drepturilor sale (I Cor. 9: 5), dar și el păstorea cu smerenie, dragoste, recomandând același lucru preoților, să nu fie tirani, iar credincioșilor să se smerească sub mâna lor (I Pt. 5: 1-5).

Lucru vrednic de reținut, Sf. Pavel spunea la un moment dat tesalonicenilor să cinstească pe mai-marii lor pentru osteneală și povățuire și pentru lucrarea lor să-i învrednicească de dragoste prisositoare (I Tes. 5: 12-13), iar evreilor să asculte de mai-marii lor și să se supună lor datorită faptului că aceia priveghează pentru sufletele credincioșilor de care vor da seamă, iar dacă îi vor forța să-și facă datoria fără bucurie, plângând și suspinând, lucrarea acelora nu le va mai fi de folos (Evr. 13: 17). Iată deci explicația pentru care el, ca apostol, căuta să simtă, să gândească și să acționeze ca și cum nu l-ar afecta atitudinea unor credincioși, își găsea alte bucurii în situația sa nenaturală de a propovădui și munci în același timp, pentru ca lor să nu le fie spre osândă lipsa de iubire și ascultare dar și ca să nu repete lucrurile cu urmașii săi la conducerea comunităților respective.

Bunăvoința dintre clerici

Mântuitorul Iisus Hristos și-a ales doisprezece apostoli și 70 de ucenici, cărora le-a dat slujiri speciale (Mat. 10: 1-5; Lc. 10: 1), având însă și mulți alți următori și ajutători pe lângă aceștia. I-a ales după sufletul lor, dând o șansă chiar vânzătorului Iuda, pus iconom, casier al Său (In. 13: 29). A privegheat să fie primii care îi îndeplineau poruncile (Mat. 19: 27; Mc. 10: 28), să nu aibă mentalități omenești, să nu se lupte pentru putere (Mc. 10: 42-45), să acționeze împreună, să slujească unul altora (In. 13: 4-17) și le-a dat daruri speciale de la Duhul Sfânt, cum ar fi puterea de a lega și dezlega păcatele (In 20: 22-23). A vrut să fie întru iubire, ca frați și prieteni ai Săi, pentru ca și Tatăl și Duhul Sfânt să poată sălășlui în ei (In. 13-17). Când a venit Mângâietorul Duhul Sfânt, au făcut după cum le-a arătat El, în ciuda prejudecăților proprii (FA 10-11 și 15).

De asemenea, în relațiile dintre ei și în alegerea persoanelor potrivite pentru o misiune, conta ce spunea Domnul și Duhul Sfânt, nu diplomația sau un anumit statut onorant în Biserică (FA 9: 15; 13: 2-3; Gal. 2: 2,6-7,9,12-14). Cinstea lor o socoteau să slujească lui Dumnezeu, iar oamenii pentru aceasta le acordau cinste (Rom. 14: 18), și chiar și de ea se bucurau împreună cu frații, și nu în mod egoist (I Cor. 12: 26).

Ucenicii petreceau împreună în post, rugăciune și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului (FA 2: 42). Când alegeau pe cineva pentru o misiune, sau numeau preoți prin cetăți, se rugau și posteau (FA 13: 2-4; 14: 23). Preoții stăteau mereu aproape de apostoli, luând împreună deciziile importante, în care aceștia aveau ultimul cuvânt (FA 15). În cuvântarea sa adresată preoților din Efes, Sf. Pavel arată că le-a vestit și i-a învățat tot ce știa de la Dumnezeu, fără să ascundă nimic, ziua și noaptea, îndemnând cu lacrimi pe fiecare în parte, având așadar o relație apropiată cu ei în particular (FA 20: 31). A căutat să le ofere o mentalitate de slujitori, dăruitori, buni administratori ai Bisericii, să-i întărească în vederea luptelor ce vor veni, astfel ca mai departe să dea ei înșiși seama pentru faptele lor, și în final s-a rugat împreună cu ei, lacrimile încercând pe toți de față (FA 20: 20-38). Din epistolele adresate Sfinților Timotei și Tit, pe care i-a numit episcopi în Efes, respectiv Creta, observăm că ei trebuiau să aleagă cu grijă și maximă responsabilitate candidații la preoție, pe care deopotrivă apoi să-i apere de calomnii și să-i mustre public pentru greșelile lor, să-i promoveze după merite, fără prejudecăți și părtinire (I Tim. 5: 17,19,20,21,22). Sf. Petru se adresa preoților ca împreună-slujitor și chivernisitor al Bisericii, rugându-i, dându-se pildă de smerenie, pentru ca și aceștia la rându-le să fie smeriți și să lase pe Dumnezeu să-i înalțe (I Pt. 5: 1-6).

Dacă privim în Filocalie, observăm că era o sarcină neplăcută pentru cineva înzestrat cu stăpânie în Biserică să-și exercite funcția, trebuind să judece și să pedepsească la nevoie pentru a nu se păgubi comunitatea credincioșilor, părăsind smerenia și privirea la propriile păcate, dar o îndeplineau totuși, pentru binele celor mulți.

În canoane cercetând, vedem clar stipulate îndatoririle episcopilor față de preoți (59 Ap.), limitele puterii lor (14 Sardica), dar și autoritatea și răspunderea care trebuie respectate de toți: preoții pe a episcopilor și mirenii pe a tuturor clericilor.

Bunăvoința dintre eparhie și parohie, respectiv parohie și credincioși

Eparhia, sau episcopia, se organizează pentru ca buna credință și bunăvoința episcopului și a Sfântului Sinod, de fapt harul Sfântului Duh, să trăiască și să lucreze în parohii, până la ultimul credincios. Instituțiile sunt expresia organizată a bunei-credințe și a bunei voințe a Bisericii față de mădularele sale vii. Dacă formal, aceste instituții superioare bisericești pot împrumuta nume, titulaturi, state de funcții asemănătoare instituțiilor publice sau comerciale, dacă și în lucrare pot învăța de la acestea pentru eficientizarea lor, principiile de bază rămân cele enumerate: bună-credință și bunăvoință, de o parte și de alta, în ambele sensuri, dar mai cu seamă de sus în jos, după exemplul lui Dumnezeu.

Simplul fapt că Parohiile au primit calitate instituțională, ștampilă, cod fiscal, țin contabilitate și emit acte nu înseamnă o birocratizare a Bisericii, ci o aliniere a sa la cerințele societății, mai ales în partea patrimonială și financiară, precum și un ajutor dat credincioșilor când au nevoie de înscrisuri oficiale din partea Bisericii lor pentru a se adresa unor compartimente îndepărtate geografic ale Ortodoxiei, pentru a dovedi girul parohiei față de o situație în care se găsesc sau pentru a se adresa instituțiilor publice sau comerciale într-o manieră acceptată de acestea. Parohiile nu au voie nici să bagatelizeze emiterea actelor, dar nici să o facă în așa fel încât credincioșii să le simtă ca o povară, un zid între ei și părintele lor. Ele constituie un instrument de ajutor creștinilor, dar și instituțiilor superioare bisericești, deci parohia trebuie să faciliteze instituțional ca buna-credință și bunăvoință a ierarhului locului și a Sfântului Sinod să ajungă nestingherită și accesibilă până la credincioși.

Complexitatea instituțională a centrelor eparhiale le predispune mai des la organizări și rezoluții care să contrazică principiile bunei-credințe și ale buneivoințe. Spre deosebire de instituțiile publice și comerciale, care fac abuz și inflație de regulamente inter ne și de legislație, cele bisericești se bazează în bună parte pe un amestec dorit fericit între competență și un ales profil personal și moral-duhovnicesc al lucrătorilor, pe conlucrarea, comunicarea, coresponsabilitatea și comuniunea lor între ei și cu ierarhul lor. Anumite erori se pot strecura deoarece unele principii administrative, juridice și economice nu sunt suficient de filtrate din punct de vedere teologic și duhovnicesc. Ele pot părea legitime, dar aplicarea lor să nu fie ortodoxă. Chiar dacă Biserica noastră nu și-a format o anumită filozofie economică, juridică și socială care să concureze pe cele profane, iar dialogul cu științele laice abia s-a înfiripat, are suficiente principii verificate istoric și poate trasa limite, respectiv reformula ceea ce împrumută de la acestea.

Din cele arătate, concluzionăm că buna-credință, dar mai vizibil și sensibil bunăvoința, ca bunuri dumnezeiești încredințate Bisericii, reprezintă calea strâmtă dar de milenii bătătorită spre împărăția lui Dumnezeu. Ele nu sunt așa simplu de cugetat și de lucrat, reprezintă realități complexe, cu multiple fațete, din care mereu mai observăm una, dar undelor acestui izvor de har trebuie și se cuvine să ne alăturăm pentru a ne adăpa din izvorul vieții pe calea pe care și-o asumă fericit credinciosul care umblă în legea Domnului.

Pr. George Ovidiu Chirița