Săptămâna Patimilor, cea mai importantă din Postul Paştelui

Pentru creștinii ortodocși, Săptămâna Patimilor este săptămâna de la sfârșitul Postului Paștilor, de la Sâmbăta lui Lazăr până la Sărbătoarea Paștilor. Se mai numește și Săptămâna Mare. „Fiecare zi din Săptămâna Mare se numește Sfântă și Mare. (…) Urmează un post de pătimire cu Hristos, ca împreună cu El să înviem. Fiecare zi din Săptămâna Sfântă și Mare este o urmare tainică a lui Hristos prin rugăciune, prin ascultarea sfintelor Scripturi, sfintelor slujbe și, mai ales, prin pocăință și Împărtășanie”, spune Patriarhul Daniel.
Așadar, de luni, 02 aprilie, credincioşii ortodocşi intră în Săptămâna Patimilor, iar până vineri în Biserica Ortodoxe se oficiază sfintele slujbe de Denii.
Cuvântul „denie” vine de la slavonescul „vdenie” şi înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. Credinţele populare spun că în Săptămâna Mare nu se lucrează, iar cine își dă ultima suflare în aceste zile va merge în iad, pentru că „Raiul este închis”. „În aceste momente ne reamintim şi retrăim ultimele zile din viaţa Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune şi dramă lăuntrică, într-o stare de sobrietate şi măreţie în acelaşi
timp, de tristeţe, dar şi de bucurie, de pocăinţă, dar şi de nădejde.”
Lunea cea mare
„Iată Mirele vine în miezul noptii și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te desteptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. (Troparul zilei)
În această zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, și de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De luni încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este icoană a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, și Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul său cu treizeci de arginți, a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului.
Sculându-Se de acolo prin El însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe El însuși pentru noi și ne hrănește cu pâine cerească.
Tot în aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea să-și arate puterea Sa de a pedepsi față de om, ci față de ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare. Istoria smochinului a fost asezată aici spre a îndemna la umilință, după cum istoria lui Iosif a fost asezată spre a ne înfățișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseste în el odihnă, a doua zi, adică după viata aceasta de acum, îl usucă prin blestem si-l trimite în focul veșnic.
„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină și mă mântuiește”. (Condacul zilei)
Această zi ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului, cu două parabole strict eshatologice – Parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) și Parabola talanților (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim și se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi și aceste două parabole, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească și de celelalte virtuți și mai ales de milostenie, prin care se vădește strălucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numește înțelepte căci împreună cu fecioria au avut și minunatul și îmbelșugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numește nebune pentru că, deși și ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeași măsură milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieți au adormit toate fecioarele, adică au murit. Cu adevărat moartea se numeste somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belșug au intrat cu mirele la deschiderea ușilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau undelemn din destul îl căutau după ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit Sfinții Părinți pilda celor zece fecioare, împreună cu cea a talanților, ca să ne îndemne să veghem necontenit și să fim gata să ieșim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neștiută este ziua și ceasul sfârșitului vieții.
Dacă vom săvârși o singură virtute, cea mai mare chiar, și nu ne vom îngriji de celelalte, și mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veșnică, ci vom fi întorși rușinați. Și într-adevăr nu-i lucru mai rușinos ca fecioria să fie biruită de bani.
„La ceasul sfârșitului, suflete, gândind și de tăierea smochinului temându-te, cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind și strigând: Să nu rămânem afară de cămara lui Hristos”. (Condacul zilei)
Miercurea cea Mare
În această zi, se face pomenire de femeia cea păcătoasă (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru că lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte de mântuitoarea patimă.
Când Iisus s-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon cel lepros, o femeie păcătoasă s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, după cuvântul
Mântuitorului, să se predice pretutindeni și tuturor fapta ei cea cu multă căldură. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, dar mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros. Se gândea deci femeia că îi va vindeca boala după cum l-a vindecat și pe acela. Și într-adevăr Hristos a tămăduit-o dându-i iertare de păcate. „Doamne femeia ce căzuse în păcate multe, simțind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosiță și tânguindu-se, a adus ție mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)
Joia Cinei celei de Taină
„Când măriții ucenici la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de arginți bolnăvindu-se, s-a întunecat… Vezi, iubitorule de avuții, cel ce pentru acestea spânzurare și-a agonisit. Fugi de
sufletul nesățios care a îndrăznit unele ca acestea asupra Împăratului. Cel ce ești peste toți bun, Doamne, slavă Ție”. (Tropar) Patru lucruri mai prăznuim în această zi: Spălarea picioarelor, Cina cea de taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani și Vânzarea și prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Mântuitorul Hristos S-a sculat, Și-a dezbrăcat hainele și El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să îl facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după măriri deșarte: „Cel care vrea să fie întâiul să fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El Însuși pildă. La sfârșitul mesei aduce vorbă și despre vânzarea Lui. După puțin timp, luând pâinea a zis: „Luați mâncați”; la fel și paharul, zicând: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
După aceea, arătându-Se om, spune ucenicilor: „Întristat este sufletul meu până la moarte” (Matei 26, 38) și S-a rugat în Grădina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunoștea locul și, luând câțiva soldați, a venit să-L prindă. A fost prins și dus la Ana, la Caiafa, și în cele din urmă la Pilat. Acum Petru se va lepăda de trei ori de Hristos, tăgăduind că-L cunoaște. Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.
Vinerea Patimilor
În aceasta zi, se pomenesc Sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută de tâlharul recunoscător care a fost împreună cu El.
Biserica Ortodoxă numește Patimile Domnului: sfinte – pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, sfințenia însăși; mântuitoare – pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșătoare – pentru că nu poate fi ceva mai înfricoșător decât ocara pe care Făcătorul a răbdat-o de la făptura Sa.
În această zi nu se săvârșește Liturghia pentru că Însuși Mielul lui Dumnezeu este Jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele S-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împărătești care
ne pun înainte nemărginita smerenie a Domnului, Crucea cea dătătoare de viață și credința tâlharului.
Seara săvârșim Denia Prohodului Domnului, care este ultima treaptă a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoară de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt. „În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase, și s-au spăimântat oștirile îngerești, smerirea Ta cea multă preamărind”. (Starea întâi – Prohodul Domnului)
Sâmbăta Mare
În această sfântă zi, prăznuim îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Coborârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viață veșnică.
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe Cruce Sfântul Trup al Domnului, L-a îngropat în mormânt nou, punând o piatră mare la intrarea lui: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăsurându-l și cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu Trupul în mormânt iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se coboară în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de Trup și L-a dat în mâinile Tatălui. Și-a dat și propriul Său Sânge, preț de răscumpărare pentru noi. Trupul Domnului a suferit și despărțirea Sufletului de Trup, dar nicidecum stricăciunea în înțelesul unei putreziri a Trupului.
După-amiază săvârșim Liturghia Sfântului Vasile unită cu vecernia. „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor. Și merg înaintea lui cetele îngerești cu toată căpetenia și puterea, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fețele
acoperindu-și și cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)
Așadar, pentru a simți bucuria pascală trebuie să ne pregătim în această săptămâna atât sufletul, cât și trupul, înăsprind postul pe cât ne stă în putință măcar în aceste ultime zile, care sunt și cele mai importante din Post. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsă și peste cel care a venit abia în ceasul al unsprezecelea ca și peste cel care a venit încă din ceasul întâi la Hristos.

Preot Diacon Daniel Vasiliu-Sîrghie – Parohia „Înălțarea Domnului”-Pașcani