Şcoala – punte între generaţii. Dascălul de ieri şi de azi…

„Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinţi buni, nici fii buni, şi prin urmare, nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit.”
(Ion Heliade Rădulescu-Gândirea pedagogică)
Şcoala este cea mai mare investiţie a unei naţii, menită să instruiască şi să educe generaţii succesive capabile să asigure toate cele necesare unui viitor în care să troneze bunăstarea ca rezultat al unei munci bine făcute, indiferent de domeniul în care activează ca individ. Fiecare contribuie prin pregătirea şi dăruirea sa la mai binele lui şi al celorlalţi.
„Şcoala care rămâne în suflet” ar trebui să fie, în definitiv, scopul educaţiei. Lucrurile pe care le înveţi le porţi cu tine indiferent cât timp s-a cernut peste momentul terminării cursurilor şi indiferent unde soarta îţi poartă paşii.
Colegiul Naţional „M. Sadoveanu” – Paşcani reprezintă „sufletul comunităţii locale”, este „şcoala din sufletul” fiecărui elev care a trecut prin băncile ei, dar şi din sufletul celor care au slujit pe altarul său de 86 de ani încoace, lăsând fiecare o parte importantă din sufletul lor celor ce vin după ei, ca o ştafetă nevăzută. Această şcoală a fost construită bucată cu bucată, vreme de 86 de ani, brandul Colegiului Naţional „M. Sadoveanu”- Paşcani a fost construit solid pe două concepte: tradiţia muncii bine făcute, respectiv deschiderea şi adaptarea în permanenţă la nou.
„Să ţii în palmă sufletul unui copil este, cu siguranţă, un privilegiu; să fii important în viaţa unui copil este, în opinia mea, un dar divin” (J.J. Rouseau). De aceea mă consider un privilegiat al soartei că am oportunitatea de a ţine de mână „Măria sa copilul” şi a-l conduce cu pricepere, înţelepciune şi dragoste necondiţionată pe drumul cunoaşterii, al descoperirilor, că sunt părtaşă la bucuriile şi împlinirile sale, că sunt prezentă când are nevoie de alinare. Şi nu este o zi să nu primesc răsplată, căci privind în ochii copiilor găsesc iubire, încredere, respect şi speranţă. Profesez cu dăruire de 20 de ani. Pe elevi îi consider copiii mei, aşadar îi tratez cu dragoste, respect, îi alint, le împărtăşesc din ştiinţa mea, înţelepciunea ce-am acumulat-o pe parcurs, sprijinindu-mă pe temeinică documentare, pe creativitate şi varietate ajutându-mă de metode şi procedee prin care să le stârnesc interesul şi dorinţa de implicare.
Desigur că întregul demers didactic se derulează şi cu stabilirea unor norme, reguli, pe cât posibil şi copilul să fie părtaş la stabilirea acestora. Bunele abilităţi de comunicare mă ajută să stabilesc relaţii excelente atât cu copiii, cât şi cu părinţii şi colegele din unitate. Îmi dă o stare de bine faptul că împărtăşesc cu colegii de breaslă strădaniile mele, că am posibilitatea de a fi partenera lor în proiecte ce abordează teme de actualitate.
Dumnezeu i-a înzestrat cu acest dar şi pe cei care în calitate de dascăli, de ieri şi de azi, au fost şi sunt modele puternice, demne de urmat atât pentru elevi, cât şi pentru profesori. Se spune că un dascăl bun echivalează cu un noroc în viaţă. Eu am avut privilegiul să cunosc mulţi dascăli buni atât în calitate de elev, de student, cât şi de profesor- coleg cu ei.
Indiferent din ce generaţie fac parte, dascălii au aceeaşi menire – menirea de a educa şi a deschide ferestrele sufletului şi minţii elevilor săi. Ca dascăl trebuie să îndrăgeşti profesia, să o exerciţi cu pasiune, dragoste, blândeţe, toleranţă, sinceritate, optimism, tact, consecvenţă în cerinţe, creativitate, înaltă moralitate, modestie, profesionalism, dăruire şi deschidere către nou. Aş mai adăuga: naturaleţe, diplomaţie, intuiţie… apoi altruism, bunătate, generozitate faţă de elevi şi faţă de colegi.
A fi profesor „atunci” sau „acum” înseamnă să vrei să dăruieşti tot ce ai mai bun în tine pentru ceilalţi, să-i ajuţi să crească şi să devină cu adevărat oameni. Şi „atunci” şi „acum” – menirea dascălului – depăşeşte propria menire – să creeze lumea de mâine.
Dascălul este dator să găsească „perla” în fiecare copil, „oricât de adâncă este” şi să-i dea strălucirea de care este capabil.
Dascălii adevăraţi au avut şi „atunci” şi „acum” soarta lumânării – luminează celor din jur, consumându-se pe ei. Preocupările dascălilor de „atunci” sau a celor de azi sunt la fel: – a-i învăţa pe elevi că munca, cinstea, omenia sunt cel mai potrivit fel de convieţuire – pentru că generează progres atât pentru individ cât şi pentru societate. Deosebirea însă aici constă că înainte erau promovate modele, valori iar astăzi pe canale media de multe ori – nonvaloarea. Nici „atunci” şi nici „acum” – profesia de dascăl nu s-a putut şi nici nu se va putea încredinţa nici speculanţilor, nici impostorilor şi nici celor ce caută în această preocupare doar o meserie de pe urma căreia se poate trăi. Deosebirea apare între şcoala de ieri şi cea de astăzi şi în utilizarea unor metode şi tehnici noi, utilizând tehnologia informatică computerizată.
Un dascăl nu este doar omul de la catedră, omul cu catalogul, omul care face observaţii, „pedepseşte” şi iartă! Dascălul este omul care an de an reia bătălia cu indolenţa, cu ignoranţa, cu nepăsarea şi capacităţile celor ce surpă temeliile morale ale societăţii.
Profesia de dascăl este dublată de o mare responsabilitate.
Dascălii sunt în mod voluntar modele de viaţă, de profesionalism, de echilibru, de toleranţă, responsabilitate, de respectare a drepturilor omului în general şi ale copilului în mod special. Dascălul de ieri sau de azi ştie că dacă îţi zâmbesc ochii când vorbeşti cu copilul, lui îi va zâmbi inima şi se va deschide în faţa ta. Dacă îi răspunzi copilului cu afecţiune şi el va răspunde la fel şi nu numai ţie, dar şi altora.
A fi un dascăl bun mai înseamnă să nu uiţi că ai fost cândva copil, să închizi uneori ochii la micile greşeli, să te bucuri de succesele elevilor, să trăieşti clipa dezamăgirii – fără a le tăia din aripi. Să fii mereu tânăr, asemenea lor!
În această unitate, am avut bucuria să lucrez alături de nişte colegi minunaţi, să întâlnesc urmele trecerii altor colegi pe aici. În decursul timpului, colegii mei – dascălii – de „atunci” şi de „acum” s-au mobilizat permanent şi au dat măsura generozităţii lor, făcând totul nu pentru ei, ci pentru ceilalţi. M-am străduit să le urmez exemplul, să aduc cum pot şi de unde pot bucuria de a munci cu folos şi cu plăcere nedisciplinată cât mai mult timp cu putinţă în perimetrul acestei şcoli şi dincolo de ea.
Lecţia umană a dragilor mei colegi este lecţia unor oameni ce au îmblânzit cu graţie timpul, au ştiut să rămână tineri, în spirit şi în gesturi. Poate că secretul rezidă în a fi mereu „întru”, cu devoţiune, cu integritate şi disciplină.
Datorită dascălilor mei din şcolile unde m-am pregătit, dascălilor care au pus zi de zi „cărămizi” în această unitate pentru devenirea multor generaţii, am considerat în permanenţă că portretul omului de la catedră, al dascălului de vocaţie are „culoarea competenţei” şi că a fi cu adevărat dascăl înseamnă ,,să ai vocaţie de a împărtăşi” ce ştii cu toţi ceilalţi.
Albert Einstein spunea: „Arta supremă a profesorului este de a trezi bucuria exprimării creatoare şi bucuria cunoaşterii.”

Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica- Colegiul Naţional „M. Sadoveanu”-Paşcani