Sfânta Muceniţă Chiriachi (7 iulie)

În zilele împăratului Diocleţian, la anul 282, era un creştin, anume Dorotei, împreună cu soţia sa, care se chema Evsevia. Aceştia, fiindcă erau fără de fii, s-au rugat lui Dumnezeu ca să le dea rod, făgăduind să-I dăruiască Lui pe copilul ce se va naşte. Deci a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au născut un prunc de parte femeiască în ziua de duminică, lucru pentru care au şi numit-o pe pruncă Chiriachi, ce înseamnă duminică. Deci botezând-o, au crescut-o cu învăţătura şi cuvântul Domnului, după Apostolul Pavel, păzind-o pe fecioară curată, fiindcă făgăduiseră a o afierosi lui Dumnezeu.
Iar într-o zi, un păgân bogat, care vieţuia în cetate, auzind lăudându-se frumuseţea şi bunătatea obiceiurilor tinerei fecioare, a hotărât s-o însoţească cu fiul său. Şi spunând el lui Chiriachi de aceasta, ea a mărturisit că este mireasa lui Hristos şi că doreşte să moară în feciorie. În vremea aceea, Diocleţian a ridicat prigoană asupra creştinilor, iar păgânul mâniindu-se, s-a dus şi a pârât la împărat pe Chiriachi şi pe părinţii ei, cum că sunt creştini. Deci tiranul i-a chemat şi i-a întrebat de ce defaima zeii. Dorotei a răspuns cu îndrăzneală că a învăţat de la părinţii săi să nu cinstească decât pe Unul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi Care s-a întrupat pentru a noastră mântuire. Atunci împăratul a poruncit să fie biciuit, dar pentru că Dorotei nici sub lovituri nu înceta să batjocorească pe idoli, l-a trimis împreună cu
Evsevia la ighemonul Iust, ce se afla în părţile Militinei, în Armenia cea mică. Deci acela i-a pus la chinuri, apoi a poruncit să le taie capetele.
Iar pe Chiriachi, Diocleţian a trimis-o la ginerele său, cezarul Maximian, care se afla în Nicomidia. Acela uimindu-se de frumuseţea fecioarei, i-a făgăduit că o va însoţi cu o rudenie a împăratului, dacă se va închina idolilor. Dar Chiriachi nu s-a plecat deloc, zicând că nimic nu poate să o despartă de Hristos. Atunci Maximian a poruncit să o întindă la pământ şi să o bată cu vine de bou, până va muri. Deci ostaşii au bătut-o până au ostenit şi s-au schimbat între ei de trei ori, dar muceniţa a rămas nesimţitoare la lovituri şi încă mai mult strălucea de har. Pentru aceasta tiranul se mânia asupra ostaşilor ce o chinuiau pe muceniţa, crezând că aceştia nu o lovesc cu toată puterea, din milă faţă de ea. Atunci sfânta a zis către Maximian: „Nu te înşela, Maximiane! Niciodată nu mă vei birui, căci harul lui Dumnezeu îmi este în ajutor!”
Atunci Maximian a trimis pe sfânta la Ilarion, stăpânitorul Bitiniei, care era vestit pentru cruzimea sa faţă de creştini. Acela citind scrisoarea lui Maximian, a ameninţat-o pe muceniţa cu chinuri groaznice, dar Chiriachi i-a răspuns că i-ar fi mai uşor să înmoaie fierul, decât să o supună pe ea. Deci chinuitorul a poruncit să o spânzure de păr şi să o ardă cu torţe, dar ea a rămas nepăsătoare, ca şi cum ar fi fost fără de trup. Iar noaptea următoare, Hristos i s-a arătat în temniţă şi i-a vindecat rănile, făgăduindu-i să o treacă toate încercările cu harul Său.
Deci chinuitorul s-a spăimântat văzând-o vindecată dimineaţa, dar a crezut că zeii au tămăduit-o şi a dus-o în capiştea idolilor. Acolo rugându-se sfânta lui Hristos, s-a făcut cutremur mare, încât s-au zdrobit idolii şi s-au făcut praf. După aceasta, a urmat şi o furtună de vânt, care a împrăştiat praful idolilor, făcându-i pe păgâni să fugă. Doar Ilarion a rămas în capişte blestemând, dar un fulger venit din cer a ars faţa lui, încât a căzut din scaun şi a murit. Atunci a venit un alt stăpânitor, cu numele Apolonie, şi fiind înştiinţat de cele întâmplate, a poruncit să se aprindă un foc mare, ca să fie aruncată sfânta în flăcări. Deci ostaşii încingând un cuptor mare, au aruncat-o pe Chiriachi înăuntru. Dar ea a stat acolo mai multe ceasuri în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer, fără să fie arsă deloc. Şi deşi era vară şi senin, a apărut un nor şi s-a făcut o ploaie mare, care a stins focul. A fost aruncată apoi la doi lei sălbatici, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca miei. Şi mulţi păgâni, minunându-se de un lucru ca acesta, au mărturisit pe Hristos şi au fost ucişi. Iar a doua zi, stăpânitorul văzând că nu poate să o înduplece în nici un chip, a stătut la judecată şi a dat asupra sfintei hotărârea să fie ucisă afară din cetate, prin tăierea capului.
Auzind Chiriachi această hotărâre, a cerut vreme să se roage. Deci s-a rugat îndelung, mulţumind lui Hristos care a învrednicit-o să mărturisească numele Său înaintea împăraţilor şi a ighemonilor, şi Care i-a păzit fecioria neîntinată. Atunci s-au arătat nişte îngeri luminoşi veniţi ca să-i primească sufletul pentru a-l duce la Mirele său cel ceresc, iar ea s-a culcat încet la pământ, încredinţându-se în mâinile lui Dumnezeu. Deci când ostaşii au mers aproape de dânsa, vrând să-i taie capul, au văzut-o moartă şi s-au spăimântat. Şi s-a făcut glas dumnezeiesc către dânşii: „Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi la toţi măririle lui Dumnezeu!” Şi în vreme ce ostaşii s-au întors să spună ighemonului cele văzute, creştinii care se ascundeau de frica păgânilor au luat trupul sfintei şi l-au îngropat într-un loc potrivit, lăudând pe Dumnezeu, cel slăvit întru sfinţii săi.

Vieţile Sfinţilor, iulie