Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cretei (4 iulie)

Dumnezeiescul părinte Andrei îşi avea patria în vestitul Damasc, care acum se numeşte de turci Siam. El s-a născut din părinţi cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi, care se numeau Gheorghe şi Grigoria. Până la vârsta de şapte ani pruncul era fără de glas, neputând să grăiască nicidecum, încât şi părinţii lui se întristau foarte mult pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce au trecut cei şapte ani, ducându-se împreună cu părinţii săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul şi Sângele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba şi grăia fără de împiedicare.
După aceea, părinţii lui l-au dat la şcoală să înveţe Sfintele Scripturi. Iar bunul Andrei, fiind foarte ascuţit la minte, se îndeletnicea la teme cu multă osârdie şi sârguinţă. Deci, nevoindu-se cu dor covârşitor la fiecare învăţătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Şi, ca să spun pe scurt, el având dascăli iscusiţi, deprinsese cele mai bune învăţături. Intr-acest chip, el şi-a curăţit limba ca să vorbească cu meşteşug şi prea dulce, şi şi-a făcut sufletul iscusit spre câştigarea faptei bune şi a adevărului, iar mintea ca să sporească la privirile cele mai înalte. Apoi cugetând cu ştiinţă dumnezeieştile şi sfinţitele Scripturi şi luminându-se dintr-însele cu socoteala minţii, s-a făcut îndrăgitor fierbinte al adevărului şi al dumnezeieştii înţelepciuni, şi năzuia cu totul spre aceea.
Deci socotind că nu poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înţelepciune decât numai dacă se va depărta de lucrurile cele pământeşti şi materiale, a rugat pe părinţii săi să-l afierosească lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Iar părinţii lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat şi s-au dus de l-au afierosit la Mormântul Domnului, cel făcător de viaţă, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfânt şi îmbunătăţit, numit Teodor, care l-a primit cu multă bucurie pe tânăr şi l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcându-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, având grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sârguia patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvârşit şi să-l suie la măsura de vârstă a plinirii lui Hristos.
Drept aceea, nimerind şi pământ bun pe sufletul tânărului, patriarhul avea nădejdi bune că, prin dumnezeiescul cuvânt al învăţăturii sale şi cu pilda cea bună a faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci desăvârşit de dânsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Şi, murind cu bucurie pe mâinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpânul Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în Biserica Sa. El a lăsat ocarmuitor şi epitrop al lucrurilor bisericeşti pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinereţea sfântului nu-l lăsa să-l facă moştenitor al scaunului sau. Insă deşi sfântul era tânăr cu vârsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă cea de obşte şi cu folosul Bisericii nu era mai prejos decât nici un alt ocrotitor al Bisericii, căci el era în Biserica Ierusalimului şi părinte, şi dascăl, şi iconom, şi slujitor şi pildă strălucită de toată ştiinţa binelui.
În vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat în Constantinopol al Vl-lea Sfânt Sinod a toată lumea, care a surpat luminat eresul monoteliţilor şi a scris într-un sfinţit tom dogmele dreptei credinţe. Şi se trimiteau la fiecare Biserică scrisori împărăteşti, care întăreau şi pecetluiau tomul cel sobornicesc şi îndemnau pe toţi dreptcredincioşii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns şi la Biserica Ierusalimului şi au umplut-o de bucurie duhovnicească, căci vedea cum dreapta credinţă, care mai înainte era hulită de eretici, se întărise iarăşi luminat. De aceea, toţi cei mai întâi din Ierusalim socotind cu toţii ca trebuie să trimită un om la Constantinopol, care să spună că şi ei primesc dogmele Sfântului Sinod, au judecat, cu alegere de obşte, să trimită cu această solie pe marele Andrei, împreună cu alţi doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credinţe şi ca unul ce era mai învăţat la unele ca acestea decât oricare altul, cu puterea cuvântului şi a Sfântului Duh.
Deci luând Sfântul Andrei cu sine doi clerici cuvântăreţi, pe care el i-a ales, s-a dus la Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său, Iustinian, moştenitorul împărăţiei şi, dându-i lui în mâini mărturisirea Bisericii Ierusalimului, cele ce lipseau la mărturisire le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toţi minunându-se de sfinţenia şi înţelepciunea lui, şi povăţuind el bine solia, pe cei doi clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalţi ce sfârşit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se libereze de pricinile bisericeşti şi să petreacă viaţă liniştită şi monahicească.
Drept aceea, strângându-se din toate părţile şi lipsindu-se de toată grija cea cu cale şi fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare şi privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri şi cu lacrimi. Deci în acest chip s-a curăţit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul şi s-a luminat cu mintea, şi făcându-se din toate părţile asemenea lui Dumnezeu, se unea tăinuit cu Dânsul şi dobândea arvuna bunătăţilor ce aveau să fie. Şi stând multă vreme la linişte, a ajuns la măsurile cele desăvârşite ale faptei bune şi astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul. Dar, fiindcă unul ca acesta – luminat la lucruri şi la cuvinte – nu era cu putinţă să se ascundă de cei mulţi şi să se tăinuiască până la sfârşit sub obrocul liniştii, pentru aceasta s-a făcut arătat atât împăratului, cât şi Bisericii şi, despărţit fiind cu sila de viaţa cea liniştită, a fost rânduit, deşi nu voia, la diaconia Bisericii celei mari.
Apoi i s-a încredinţat şi iconomia şi povăţuirea ospătăriei de sărmani, la care, arătându-se cu bunăvoinţă, s-a făcut părinte şi hrănitor al sărmanilor şi scăpătaţilor, şi purta grijă cu mare cuviinţă de amândouă ospătăriile de scăpătaţi ale Constantinopolului. Şi nu numai a crescut chivernisirea lor în bucate, dar şi strâmtorarea de mai înainte, care o aveau casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidirile mari care le-a făcut. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat şi mai mare iconomie, căci s-a suit la scaunul mai înalt al arhieriei şi a fost făcut mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat, printr-o insulă s-a făcut păstor şi dascăl la toată Biserica lui Hristos.
Deci, ducându-se în eparhia sa, a început a face lucrul său şi a purta grijă fără de pregetare de povăţuirea eparhiei sale, dându-se cu totul spre creşterea şi mântuirea turmei celei cuvântătoare. Mai întâi a pus cu înţelepciune pe cei sfinţiţi în rânduiala foarte încuviinţată, glăsuindu-le un cuvânt foarte dulce despre rânduiala Sfintei Liturghii, prin care arăta cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai a se apropia el însuşi de întâia şi neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să lumineze şi pe alţii şi să-i împrietenească cu Dumnezeu; că, adică se cade ca preotul să fie luminat şi curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul razele dumnezeieştii lumini, şi printr-însul să dea lumină şi celorlalţi. Apoi a pus în bună rânduială pe fecioare, iar mănăstirilor de monahi şi monahii le-a dat legi, cum să vieţuiască.
Apoi a purtat grijă de mireni, învăţându-i să aibă dragoste şi râvnă către Dumnezeu, iar nu către trup şi către lume; să defaime dezmierdările cele lumeşti, iar poruncile lui Dumnezeu să le păzească şi să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pe cei tineri îi învăţa ca pe nişte copii, iar pe cei bătrâni îi înţelepţea. Pe cei păcătoşi îi întorcea la pocăinţă şi dădea nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. îndemna la nevoinţele faptelor bune pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptaţi, îi ajuta; pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuţi îi ridica; celor neputincioşi le dădea putere; celor întristaţi, mângâiere; celor leşinaţi, răsuflare; văduvelor le era părtinitor; sărmanilor, tată; scăpătaţilor, vistierie; flămânzilor, hrană; celor goi, îmbrăcăminte; şi ce să spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca să mântuiască pe toţi. Şi precum Domnul se va face în veacul ce va să fie şi lumină sfinţilor, şi viaţă, şi slavă, şi hrană, şi îmbrăcăminte, şi bucurie şi orice alt bine al fericirii, în acest fel era eparhioţilor săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai sufletesc, ci şi trupesc, cu care poate cineva să treacă fără întristare viaţa aceasta de faţă.
Incă a deschis şi vistieria cea bună a inimii sale şi scotea dintr-însa cuvinte bune, şi lărgind gura socotelii minţii sale, a umplut-o de darul Sfântului Duh. De aceea, cu înţelepciune, cu pricepere şi cu dumnezeiască insuflare, a alcătuit cărţi prin care se arată ritor iscusit şi sfinţit cuvântător insuflat de Dumnezeu. Cu cuvintele lui, Sfântul Andrei a lăudat strălucit pe Preacurata Maică a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sărbători. A lăudat şi Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a Mântuitorului, pe care Dumnezeu cel fără de patimă răbdând fericitele patimi şi moartea cea de voie, ne-a făcut părtaşi ai împărăţiei şi slavei Sale. A lăudat încă şi alte stăpâneşti praznice şi, pe lângă acestea, a lăudat şi pe unii sfinţi şi, prin laudele lui a făcut ca şi cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire a lăudat pe marele Mergător Inainte Ioan.
El a alcătuit cu mult meşteşug în versuri şi muzică multe canoane şi tropare, cu care nu numai că luminează praznicele şi îndeamnă pe creştini la dumnezeiasca veselie şi bucurie, ci le pricinuieşte şi umilinţă şi îi face pe cei ce le cântă şi le citesc să verse şiroaie de lacrimi. Iar pe lângă celelalte, a alcătuit şi Canonul cel Mare şi vrednic de laudă din întâia şi a cincea săptămână a marelui post al Sfintelor Paşti, care nu numai că pricinuieşte pocăinţă şi umilinţă, dar şi multă învăţătură, căci învăţă pe creştini cu ce aşezare se cade a citi sfinţitele istorii ale dumnezeieştii Scripturi, şi cum se cade a le folosi pe dânsele ca materie şi pricină de mai înalte priviri. Dar sfântul nu numai cu cuvintele sale a împodobit păstoria sa şi a veselit orice Biserică a creştinilor, ci şi cu lucruri şi cu isprăvi de mare cuviinţă, pentru că el a înnoit bisericile cele dărăpănate ale lui Dumnezeu şi le-a tocmit cu ajutor bogat şi cinstit. Şi a zidit din temelie o biserică foarte frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dânsa Vlaherna.
Incă a zidit din temelie şi casele primitoare de străini, spre odihna bătrânilor, spre vindecarea bolnavilor şi spre acoperământul străinilor şi scăpătaţilor, cărora le dădea tuturor cu îmbelşugare nu numai toate cele de nevoie şi de hrană, cheltuind banii lui Dumnezeu înţelepţeşte şi cu plăcere de Dumnezeu, ci şi, după cum la celelalte urma pe Stăpânul şi dascălul său, Hristos, aşa şi la aceasta Il urma şi slujea la primirea străinilor şi bolnavilor cu însăşi mâinile sale, încingându-şi fota la mijloc şi spălând mâinile lor şi picioarele şi capetele, şi curăţind rănile bolnavilor, aproape lingând şi cu limba sa puroaiele cele urât mirositoare şi sângerările lor, într-atât îl învăpăia dragostea către Dumnezeu şi către aproapele.
Nu este deci afară de cuviinţă a spune una sau două minuni ale sfântului, ca să arătăm sfinţenia şi îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către Dumnezeu.
O flotă de barbari s-a dus odată în Creta, ca să supună şi să pustiască păstoria sfântului. Deci, înconjurând-o pe ea, au uneltit tot felul de meşteşuguri de război împotriva ei; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite, nu numai că şi-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci şi în inimile barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă singuri, fără a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fără rânduială şi grabnică, mulţi au pierit, atât de valurile mării, cât şi de creştinii care îi luptau.
Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea pământul şi ploaie nu era deloc. Aşa că semănăturile toate se veştejiseră şi erau în primejdie să se usuce desăvârşit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă foamete, pentru că nu ploua, erau slabi şi deznădăjduiţi de viaţă. Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a făcut sufletul acela împreună pătimitor şi milostiv al sfântului? Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălţând mâinile şi ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pământului. Şi, o, minune! Indată s-a umplut cerul de nori şi a plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat şi au făcut rod mult, iar oamenii au luat răcorire şi mângâiere.
Şi altădată, întâmplându-se ciumă în eparhia lui şi murind mulţi, sfântul a oprit molima cu rugăciunile lui cele către Dumnezeu şi cu lacrimile sale.
Sfântul Andrei a făcut şi multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toată viaţa; căci având pe Dumnezeu sălăşluit în sufletul său, totdeauna pricinuia eparhioţilor săi cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot răul; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mântuite ale eparhioţilor săi, ca pe un prinos bineprimit şi vrednic pentru toată lumea.
Şi întâmplându-se oarecare trebuinţă, sfântul a fost nevoit să se ducă la Constantinopol. Deci, ajungând acolo, a fost primit cu toată cinstea şi cucernicia, atât de toată sfinţita adunare a Bisericii, cât şi de împăratul şi de toţi boierii. Şi petrecând acolo puţină vreme, împărţea flămânzilor pâinea cea cerească, adică cuvântul învăţăturii, şi adăpa pe cei însetaţi din apa cea făcătoare de viaţă a Sfântului Duh. Şi nu numai aceasta, ci şi trupeşte sătura pe cei flămânzi, ajuta celor nedreptăţiţi, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani şi mângâia pe cei necăjiţi.
Apoi, mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, şi deşi a cunoscut dinainte că nu va mai vedea păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfântului Duh, care-l mişca pe dânsul şi, intrând într-o corabie, a plecat spre Creta. Dar corabia, venind până la Mitilina, a stat acolo. Iar sfântul, întrebând cum se numeşte locul acela şi înştiinţându-se că se numeşte Erecos, a răspuns: „Aici trebuie să dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce mi l-a dat”. Adică „aici am să mor!” Aşa s-a şi întâmplat. Deci s-a dezlegat din legătura trupului şi s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, fiind strălucit de neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulceşte de bunătăţile împărăţiei Sale celei negrăite. Iar sfinţitele lui moaşte s-au aşezat în biserica Sfintei, bunei şi biruitoarei Muceniţe Anastasia, ca o vistierie nejefuită şi izvor pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie