Sfântul Apostol Vartolomeu (11 iunie)

Sfântul Apostol Vartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea limbilor în chip de foc ale Sfântului Duh, acestuia i-au căzut sorţii că, împreună cu Sfântul Apostol Filip, să meargă în Siria şi în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Deci au plecat amândoi în părţile acelea, uneori umblând împreună, alteori despărţindu-se prin cetăţi şi apoi iarăşi întâlnindu-se; şi întorceau cu învăţăturile lor pe mulţi oameni spre mântuire.
Deci într-o vreme, Sfântul Filip despărţindu-se de Sfântul Vartolomeu şi ducându-se în părţile Asiei Mici spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu la popoarele sălbatice din Lidia şi Misia, i-a poruncit Dumnezeu Sfântului Vartolomeu, care era prin alte cetăţi, să meargă în ajutorul lui Filip. Şi întâlnindu-se ei, amândoi într-un gând sufereau ostenelile şi relele pătimiri apostoleşti, precum scrie despre aceasta în pătimirea Sfântului Apostol Filip, astfel: Sfântul Apostol Vartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urmă şi sora lui, fecioara Mariamia, toţi slujind la mântuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetăţile Lidiei şi ale Misiei, binevestindu-le şi suferind multe ispite şi scârbe de la cei necredincioşi, fiind bătuţi, închişi în temniţe şi loviţi cu pietre. Dar păzindu-se vii întru toate acele ispite şi bătăi, cu darul lui Dumnezeu, se sârguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru buna-vestirea lui Hristos.
Şi au ajuns şi până în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo şi mângâindu-se cu dânsul prin duhovniceasca mângâiere, s-au dus în ţară Frigiei. şi intrând în cetatea Ierapole a Frigiei, au propovăduit pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înşelăciune. şi era acolo o viperă oarecare, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiţă şi o ţineau închisa în capiştea cea zidita pentru dânsa, aducându-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor mai păzea cu cinste şi alte târâtoare, balauri şi vipere. Pentru aceea, Sfântul Filip cu însoţitorii săi mai întâi s-au înarmat prin rugăciune asupra acelei vipere. Atunci s-a întâmplat să fie cu dânşii şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care le-a ajutat şi au biruit vipera,  înjunghiind-o cu rugăciunea ca şi cu o suliţă; şi au omorât-o, cu puterea lui Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu s-a despărţit degrabă de dânşii, lăsându-le lor cetatea Ierapolei, spre a  propovădui într-însa cuvântul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăţi pentru a propovădui bunăvestirea lumii. Iar Sfântul Filip cu Vartolomeu şi cu Mariamia, rămânând în Ierapole, se sârguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli şi să strălucească cunoştinţa adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua şi noaptea în predicarea cuvântului, învăţând pe cei înşelaţi, înţelepţind pe cei fără de minte şi povăţuind la calea dreptăţii pe cei rătăciţi.
În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Deci Sfinţii Apostoli i-au deschis cu rugăciunea ochii cei trupeşti, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat şi ochii cei sufleteşti şi,
botezându-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieşit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; şi s-a adunat popor mult în casa lui. şi Sfinţii Apostoli îi învăţau credinţa în Iisus Hristos pe cei
ce veneau. încă se mai aduceau acolo şi mulţi neputincioşi, pe care îi tămăduiau pe toţi prin rugăciune şi izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulţi au crezut în Hristos şi s-au botezat de aceşti Sfinţi Apostoli.
Iar antipatul acelei cetăţi avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind muscata de un şarpe, zăcea bolnava, aproape moartă.
Şi auzind ea de Sfinţii Apostoli că sunt în casa lui Stahie şi că tămăduiesc toate bolile cu cuvântul, a poruncit slugilor s-o ducă la dânşii, nefiind bărbatul ei acasă. şi a câştigat de la dânşii îndoita tămăduire, pentru că s-a vindecat şi de muşcătura şarpelui şi de diavoleasca vătămare de suflet, crezând în Hristos, prin învăţătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învăţat a crede în Hristos, de la nişte oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.
Atunci antipatul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; şi s-a făcut după porunca lui. şi s-a strâns în Ierapole o mulţime mare de popor şi, prinzând pe
Sfinţii Apostoli Vartolomeu, Filip şi sora sa, Mariamia, îi târau pe uliţă, bătându-i şi batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniţă. După aceea antipatul a şezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui
Hristos.
Deci, adunându-se la dânsul toţi slujitorii idoleşti şi slujitorii viperei celei ucise, au făcut plângere împotriva Sfinţilor Apostoli, zicând: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noştri, căci de când au intrat aceşti străini în cetatea noastră, au pustiit altarele marilor zei, pentru ca poporul a uitat să aducă obişnuitele lor jertfe; încă au mai omorât şi cinstita noastră zeiţa vipera şi toată cetatea s-a umplut de  fărădelege; deci să nu laşi să mai trăiască aceşti fermecători”.
Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfântul Filip de îmbrăcăminte, crezând că poate vor fi farmece în îmbrăcămintea lui şi, dezbracându-l, n-au găsit nimic; asemenea şi pe Vartolomeu l-au dezbrăcat. Iar
când se apropiară de Mariamia, vrând să o dezbrace şi pe ea şi să-i dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-a schimbat înaintea ochilor lor şi s-a făcut ca o văpaie de foc, iar păgânii, înspaimântându-se, au
fugit din faţa ei. După aceea ighemonul a osândit pe Sfinţii Apostoli la răstignire.
Deci mai întâi găurindu-i călcâiele Sfântului Apostol Filip, l-au legat cu o funie şi, spânzurându-l de un lemn în preajma uşii capistei viperei, l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l şi lovindu-l cu pietre.
După aceea l-au răstignit şi pe Sfântul Vartolomeu lângă pereţii capistei şi îndată s-a făcut mare cutremur, încât pământul, deschizându-se, a înghiţit pe antipat şi pe toţi slujitorii viperei, împreună cu mulţime de
popor necredincios. Văzând aceasta, s-au înfricoşat toţi credincioşii şi necredincioşii şi au strigat către Sfinţii Apostoli ca să-i miluiască şi să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită
pământul de vii. Şi îndată grăbindu-se, au dezlegat pe Vartolomeu, iar pe Filip n-au putut să-l dezlege   îndată, că era spânzurat sus.
Dar astfel a fost bună voirea lui Dumnezeu, ca prin acest fel de pătimire şi moarte să treacă apostolul Lui de la pământ la cer, spre care şi picioarele lui erau întoarse. Astfel fiind spânzurat, Sfântul Filip se ruga
lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi, ca să le ierte toate greşelile şi să le lumineze ochii minţii lor, ca să cunoască şi să vadă adevărul. Iar Domnul s-a plecat spre rugăciunea lui şi îndată a poruncit pământului de
a scos vii pe toţi pe care îi înghiţise, numai antipatul şi cu slujitorii viperei au rămas în adânc. Iar ceilalţi au mărturisit cu mare glas şi au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezaţi.
Şi pe când ei voiau să ia de pe lemn pe Sfântul Filip, el şi-a dat sfântul sau suflet în mâinile lui Hristos, deci l-au pogorât mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăţie şi-a păzit fecioria, privind la pătimirea şi
la moartea fratelui său, Sfântul Filip, l-a cuprins cu dragoste şi l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, ca bine şi-a săvârşit alergarea sa. Iar Vartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos, rânduindu-le
episcop pe Stahie. După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfântului Filip, iar în locul unde a curs sângele lui, a crescut viţa de vie după. trei zile, în semn ca Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui sau
pentru Hristos, acum se îndulceşte de bucuria cea veşnică, împreună cu Domnul său în împărăţia cerului.
Iar Sfântul Apostol Vartolomeu şi fericită fecioara Mariamia au mai zăbovit câteva zile în Ierapole după îngroparea Sfântului Filip şi, întărind bine în credinţa biserica cea nou adunata, s-au despărţit, pornind
fiecare în calea sa. Sfânta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a şi mutat către Domnul, iar Sfântul Vartolomeu s-a dus în părţile Indiei şi a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând şi propovăduind cuvântul Domnului prin cetăţi şi sate şi tămăduind pe cei neputincioşi cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulţi şi făcându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, talmacind-o în limba lor. încă a lăsat la ei şi pe cea în limba evreiască, care, după o sută de ani şi mai mult, a fost adusă în Alexandria de Pantin, filosoful creştin.
Iar după ce a ieşit din India, Sfântul Vartolomeu s-a dus în Armenia cea mare. şi mergând el acolo, idolii şi mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut, zicând cu mare glas acest din urmă cuvânt, ca „Vartolomeu îi izgoneşte şi-i munceşte pe ei”. şi se izgoneau duhurile cele necurate nu numai din idoli, dar şi din oameni prin venirea Sfântului Apostol Vartolomeu; pentru aceea, mulţi credeau în Hristos. În ţara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcita, iar diavolul striga prin gura ei:
„O, Vartolomee, şi de aici ne izgoneşti pe noi?” Iar împăratul auzind aceasta, a poruncit să fie căutat Vartolomeu cu dinadinsul.
Iar apostolul lui Hristos, ducându-se la acea fata îndrăcita, îndată a fugit diavolul dintr-însa , iar fata împăratului s-a făcut sănătoasă. După aceasta, vrând împăratul să mulţumească sfântului, i-a trimis cămile
încărcate cu daruri: cu aur, cu argint, cu mărgăritare şi cu alte lucruri preţioase. Iar el, fiind sărac cu duhul şi neavând trebuinţă de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicându-i: „Eu nu fac neguţătorie cu aceste
lucruri, ci caut suflete omeneşti, pe care, de le voi dobândi, le voi duce la cer şi atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sunt mare neguţător”. şi umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa şi au fost botezaţi de mâinile sfântului apostol atât împăratul Polimie, cât şi împărăteasa, fiica lui cea tămăduita şi mulţi din boieri şi popor fără număr; căci mai mult de zece cetăţi, căutând la împărat, au primit Sfântul Botez.
Aceasta văzând slujitorii idoleşti, s-au mâniat asupra sfântului apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărâmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea şi jertfele din care ei se hrăneau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis, fratele împăratului, l-au îndemnat să-l piardă pe Vartolomeu şi să răzbune nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.
Deci acela, găsind vreme potrivită, a prins pe sfântul apostol şi l-a muncit în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, şi fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru ca pe cei credincioşi îi întărea în credinţă, iar pe cei necredincioşi îi sfătuia să cunoască adevărul şi să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos. Iar muncitorul, nesuferind aceste cuvinte, a poruncit să jupoaie pielea de pe el; dar sfântul răbda şi într-aceasta muncă ca
într-un trup străin, neîncetat binecuvântând şi proslăvind pe Dumnezeu. În sfârşit, muncitorul a poruncit că odată cu pielea să-i taie şi capul. Atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, luân-du-se capul de la
trup, care singur a rămas spânzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnând cu adevărat mergerea apostolului spre cele de sus.
Astfel s-a sfârşit Sfântul Vartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecând după acele multe dureri şi osteneli la odihna cea fără de dureri, întru bucuria Domnului sau. Iar credincioşii, care au fost de faţă la sfârşitul lui,
au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, şi le-au pus într-o raclă de plumb, aşezându-le în aceeaşi cetate Albana din Armenia mare. Iar de la sfintele lui moaşte se dădeau bolnavilor tămăduiri cu
minune; pentru aceasta, mulţi necredincioşi s-au apropiat de Biserica lui Hristos.
Iar după multă vreme, prigonitorii din părţile acelea, cei întunecaţi cu îndrăcirea idolească, auzind şi văzând minunile ce se făceau de moaştele Sfântului Vartolomeu, nevrând să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaşte cu racla cea de plumb şi le-au aruncat în mare. Dar o, minune! Racla cea de plumb a plutit uşoară că o luntre pe apă, sosind la insula Lipăr. şi s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetăţii Liparului, despre moaştele apostoleşti care au fost aduse de ape. şi ducându-se episcopul cu clerul şi cu tot poporul la malul mării şi găsind moaştele, s-au minunat cu toţii cum racla cea de plumb şi cu moaştele nu s-au afundat în apă, ci, mai uşoară decât o luntre, a călătorit pe mare o cale atât de lungă până la dânşii. Pentru aceasta au preamărit pe Dumnezeu şi au luat racla cu moaştele şi au pus-o în biserica lor cu bucurie şi cu cântări de psalmi.
Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea şi aceasta despre Sfântul Vartolomeu, care se scrie în viaţa Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări. Acest cuvios, câştigând o părticică din moaştele Sfântului Apostol Vartolomeu,
a adus-o în locaşul sau care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică osebită în numele apostolului şi partea aceea din moaştele lui a pus-o într-însa cu cinste; şi adeseori se învrednicea a-l vedea pe sfântul apostol în vedenia visului, pentru că avea către dânsul mare dragoste şi credinţa. Şi dorea  să împodobească cu cântări de laude praznicul acestui sfânt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acel lucru sau nu. De aceea se rugă cu dinadinsul lui Dumnezeu şi apostolului, ca să i se dea lui pentru aceasta încredinţare şi să i se dăruiască înţelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cântării. Şi rugându-se pentru aceasta patruzeci de zile cu post şi cu lacrimi, şi apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfântul Apostol Vartolomeu arătându-i-se în altar, îmbrăcat în haine albe, şi ridicând perdeaua altarului, l-a chemat la dânsul. Iar Iosif apropiindu-se de sfântul apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masa şi a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te
binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu şi să izvorască din limba ta apele cereştii înţelepciuni.
Inima ta să fie scaun al Sfântului Duh, iar cantările tale să îndulcească toată lumea!” Zicându-i aceasta, Sfântul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Iosif, umplându-se de negrăita bucurie şi simţind în sine darul înţelepciunii, s-a întins cu totul spre mulţumire.
Deci, din acel ceas, a început a scrie cântările bisericeşti şi pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfântului Apostol Vartolomeu, dar şi pe ale multor sfinţi; iar mai ales pe a Preacuratei
Maicii lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea şi pe a Sfântului Ierarh Nicolae, umplând Sfânta Biserică de frumoase cântări, de unde a câştigat şi numirea de „scriitor de cântări”. Iar noi pentru
toate acestea slăvim pe Hristos Mântuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci de toată făptura. Amin.
Nota. Unii îl socotesc pe acest Sfânt Vartolomeu că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca şi cum Natanail ar fi fost unul şi acelaşi cu Vartolomeu – Natanail cu numele, dar cu porecla sau cum s-ar zice, după tatăl sau, i se zicea Vartolomeu, adică fiul lui Tolomeu; pentru că cuvântul „văr” în limbă evreiasca se tâlcuieşte „fiu”, precum şi Hristos a zis către Sfântul Apostol Petru: Fericit eşti, Simon var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Aşa şi acest sfânt apostol, ca şi cum după tata se numea Vartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru ca acest numea Tolomeu era vechi la evrei şi mai des, precum este arătat în Scriptură JLegii Vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 şi în Cartea a II-a a împăraţilor în capitolul 3, stihul 3. Iar ei socotesc că numele cel adevărat al lui Vartolomeu ar fi fost Natanail, pentru că nu se afla în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Vartolomeu la apostolie, decât numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei Sfinţi Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca, care pomenesc pe Vartolomeu, nu îl pomenesc pe Natanail; iar Sfântul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu îl pomeneşte pe Vartolomeu, şi spune că Natanail este prieten al apostolilor la vânarea peştilor, când L-a văzut pe Iisus Hristos după înviere, pentru că zice: Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu şi ceilalţi.
Iar alţii nu se învoiesc la aceasta, precum şi Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, iar alţii socotesc că Natanail este unul din cei şaptezeci de ucenici ai lui Hristos. Despre cetatea Alban, unde a pătimit Sfântul Vartolomeu, să nu creadă cineva că este ţara Albaniei, pentru că una este ţara Albaniei în Europa şi alta cetatea Alban în Armenia cea mare, care este în Asia. încă mai sunt şi prin alte părţi cetăţi cu acelaşi nume.

Vieţile Sfinţilor, iunie