Sfântul Mucenic Potit Pruncul

Pe vremea când la Roma era împărat Antonin, fiind prigoană mare asupra creştinilor, era în Sardinia un bărbat pe nume Ghilas, care era păgân, închinându-se la idoli. Acesta avea un fiu de treisprezece ani, pe nume Potit, care, fiind luminat cu darul Sfântului Duh, a aflat nişte cărţi creştineşti pe care le-a citit şi s-a umplut de înţelepciune duhovnicească, apoi, fără de ştirea tatălui său, a primit Sfântul Botez.
Iar Ghilas, tatăl lui, văzându-l că s-a depărtat de închinarea la idoli, s-a mâhnit si a încercat cu multe îmbunări să-l facă să aducă jertfă zeilor, Dar sfântul tânăr i-a spus:
— „Tată, îmi grăiesti cuvinte nebuneşti, poruncindu-mi ca să jertfesc dracilor. Dacă mă iubeşti, apoi să mă sfătuieşti ceea ce îmi mântuieşte sufletul, iar nu ceea ce îl pierde. Eu doresc ca şi tu, cunoscând adevărul, să te întorci de la rătăcirea păgânească şi să începi a sluji lui Dumnezeu, Cel ce vieţuieşte în ceruri, făcătorul a toată făptura.

La auzul acestor cuvinte, tatăl lui s-a mâniat şi, închizându-l într-o cămară, a poruncit ca să nu îndrăznească nimeni să dea copilului pâine şi apă.
Apoi a zis către Potit:
— Vom vedea dacă Dumnezeul tău, pe Care îl cinsteşti, îţi va da ţie să mănânci si să bei.
Atunci Sfântul Potit, îngenunchind, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând:
— Nu mă lăsa, Doamne, pentru că doresc ca să-ţi slujesc ţie, Domnului meu Iisus Hristos.
Şi a petrecut sfântul în închisoarea aceea multe zile, dar, fiind întărit de Dumnezeu prin hrană duhovnicească şi adăpat prin darul Sfântului Duh, faţa lui strălucea ca soarele. Şi veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său, zicea:
— Mulţumesc ţie, Stăpâne, că pe mine, nevrednicul robul Tău, ai binevoit a mă sătura cu bunătăţile Tale duhovniceşti. Mă rog Ţie, Dumnezeul îngerilor si al arhanghelilor, Milostive şi îndurate, pentru tatăl meu: dă-i lui cunoştinţa adevărului Tău şi înţelegerea credinţei.
Aşa rugându-se el, i s-a arătat un înger al Domnului, care l-a întărit şi i-a zis:
— Va fi ţie ceea ce pofteşti. Pentru că Te-ai încredinţat lui Dumnezeu cu toată inima, El va fi totdeauna cu tine, şi orice vei cere de la Dânsul, vei câştiga.
Dar trecând puţină vreme, deodată i s-a arătat lui îngerul întunericului, întru strălucire de lumină prefăcută, şi i-a zis lui, vrând să-l ispitească:
– Iată am venit la tine, tinere fără de răutate, ca să nu slăbeşti cu sufletul şi cu trupul tău de foame şi de sete, ci să asculţi pe tatăl tău, şi să te saturi împreună cu dânsul de mâncare. Eu sunt Hristos şi, fiindu-mi milă de tine şi văzând lacrimile tale, am venit să te cercetez.
Dar Sfântul Potit, cunoscându-i înşelăciunea, i-a răspuns:
—Mergi înapoia mea, satano! Nu mă vei amăgi pe mine, că eşti tu Hristos, ci potrivnicul Lui.
Şi a început sfântul a se ruga, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, goneşte pe vrăjmaşul acesta spurcat de la mine şi aruncă-l pe el în adâncul la care este osândit cu slujitorii săi”.
Iar diavolul, nesuferind rugăciunea sfântului, şi-a lepădat înfăţişarea cea înşelătoare şi s-a arătat ca un uriaş mare, căutând să-l îngrozească, apoi iarăşi s-a prefăcut într-un bou mare şi a mugit cu mare glas.

Iar sfântul, însemnându-se cu semnul Crucii, a zis către dânsul:
– Încetează, vicleanule, a mă ispiti, pentru că nu vei putea să mă înfricoşezi pe mine, care am fost răscumpărat cu Sângele lui Hristos şi m-am întărit cu puterea Crucii.
Şi îndată a pierit diavolul. Şi se auzea glasul lui de departe, zicând:
– O, cum mă biruieşte acest copil. Vai mie, unde mă voi odihni de acum, spre cine voi trimite săgeţile mele? De mă voi apropia de un bătrân, acela nu mă va birui atât de uşor, precum acest copil. Dar mă voi duce şi voi intra în fiica împăratului Antonin şi întru dânsa voi arăta puterea mea. Încă îl voi îndemna şi pe împărat asupra ta, Potite, ca să te ucidă pe tine cu multe chinuri.
După aceasta tatăl sfântului, scoţându-l de la închisoare, a zis către dânsul:
– Fiule, poruncă este de la împărat ca tot cel ce nu aduce jertfe zeilor să fie ucis cu multe chinuri sau să fie dat la fiare spre mâncare. Însă eu nu vreau să te pierd pe tine, fiul meu.
Sfântul Potit l-a întrebat:
– Căror zei vrei să te aduc jertfă?
Iar tatăl i-a zis:
– Au nu ştii, fiule, pe Zeus, pe Artemida şi pe Atena?
Copilul a zis:
– Aceştia pe care i-ai numit sunt idoli, iar nu zei. Tată, de ai fi ştiut cât de puternic este Dumnezeul creştinilor, Care, smerindu-Se pe Sine, ne-a mântuit pe noi, ai fi crezut într-însul, că Acela este Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, iar toţi ceilalţi – care neamurile zic că sunt zei – sunt draci de fapt.
Uimit de aceste vorbe, Ghilas a zis:
– De unde ai învăţat cuvintele acestea pe care le grăieşti?
Sfântul a răspuns:
– Acela Căruia îi slujesc grăieşte prin buzele mele, pentru că a zis în Evanghelia Sa: „Nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, căci se va da vouă întru acel ceas ce veţi grăi”.
– Dar nu te temi de chinuri, fiul meu? Şi când vei fi dus la chinuitori şi vei fi dat la chinurile cele cumplite, atunci ce vei face?
Iar sfântul copil, zâmbind, a zis:
—Tată, ai zis cuvânt fără de minte. Domnul meu Iisus Hristos, răscumpărătorul sufletelor noastre, Acela mă va întări pe mine, robul său. Oare nu ştii, tată, că întru numele Domnului, David, un copil neînarmat, a ucis cu o piatră pe uriaşul Goliat cel tare şi, smulgând sabia de la dansul, i-a tăiat capul?
Acestea şi altele asemenea grăindu-le pruncul, s-a minunat tatăl lui şi a zis:
—Acum am cunoscut că adevărat este Dumnezeul creştinilor, care grăieşte unele ca acestea prin gura copilului meu. Vai mie, păcătosului, copilul cel tânăr este mai înţelept decât mine, pentru că acesta din copilărie a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, iar eu, îmbătrânind cu anii, până acum nu L-am cunoscut pe El. Dar acum cred cu inima şi mărturisesc cu gura, că nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul creştinilor şi nu este altul asemenea Lui.
Şi aşa a crezut întru Hristos şi a luat Sfântul Botez prin povăţuirea Sfântului Potit, fiul său.

Iar după botezul tatălui său, Sfântul Potit a ieşit din Sardinia, patria sa, şi a venit în partea ce se numea Epir şi a propovăduit acolo pe Hristos, aducând pe mulţi oameni la credinţă.
Apoi a mers la cetatea ce se numea Valeria, în care era o femeie pe nume Chiriachi, soţia senatorului Agatonie, bolnavă de lepră şi pe care nici un fel de doctori nu au putut să o tămăduiască. Iar Sfântul Potit, mergând la uşile casei ei, şedea ca un sărac. Şi s-a întâmplat de a ieşit din acea casă un slujitor, şi Sfântul Potit a strigat către dânsul, cerând apă să bea. Iar acela a zis către dânsul:
– Dar aici ai venit să ceri apă? Sfântul i-a răspuns:
– Nu însetez atât de apa din casa aceasta, pe cât de mântuirea sufletelor de aici, ca să fie darul Domnului meu Iisus Hristos în casa aceasta.
Şi minunându-se slujitorul de cuvintele sfântului, l-a întrebat pe el:
– De unde eşti tu, copile, şi cum te numeşti? Sfântul Potit a răspuns:
– Din pământ sunt născut ca şi tine, numele meu este Potit şi sunt rob al Stăpânului meu Iisus, Care este Mântuitorul sufletelor omeneşti celor ce cred întru Dânsul şi tămăduitorul neputinţelor trupeşti. El pe leproşi i-a curăţit, pe slăbănogi i-a ridicat de pe pat, pe orbi i-a luminat şi pe cei morţi i-a înviat cu cuvântul. Slujitorul i-a zis:
-Dacă eşti rob al Aceluia, atunci vei putea să tămăduieşti de lepră pe stăpâna noastră?
Potit i-a răspuns:
– De va crede întru Hristos, Dumnezeul meu, va fi sănătoasă.
-Dacă o vei tămădui pe ea, a zis slujitorul, vei fi stăpân peste toate averile ei.
Însă sfântul i-a zis:
-„Eu nu doresc nici aur, nici argint, nici averile ei, ci caut ca să-i unesc suletul ei cu Hristos, Dumnezeul meu.
Atunci îndată slujitorul a înştiinţat pe stăpâna sa şi a dus la dânsa pe Sfântul Potit. Şi intrând sfântul în camera ei, a zis:
– Pacea Domnului meu Iisus Hristos să fie în casa aceasta.
Şi a zis către dânsul Chiriachi:
– „Tămăduieşte-mă pe mine, rogu-mă ţie, de poţi aceasta.
Sfântul a răspuns:
– Crede întru Dumnezeul cel propovăduit de mine, primeşte Sfântul Botez şi vei fi sănătoasă.
Femeia a zis:
– Învaţă-mă pe mine cum să cred.
Iar sfântul a învăţat-o pe dânsa despr Hristos Dumnezeu, arătându-i ei calea mântuirii. Atunci femeia a zis:
– Cred că nu este alt Dumnezeu, fără de Acela de Care tu îmi spui mie, şi nădejdea tămăduirii mele întru Dânsul o pun, iar tu fă ceea ce poţi să faci.
Iar Sfântul Potit, plecându-şi genunchii la rugăciune, a început a grăi cu lacrimi:
– Doamne Iisuse Hristoase, împăratul îngerilor, Mântuitorue al sufletelor, „Tu ai zis ucenicilor Tăi: Cu numele Meu pe cei leproşi să-i curăţiţi, pe cei morţi să-i înviaţi. Auzi-mă şi pe mine, robul Tău, Stăpâne, şi tămăduieşte pe femeia aceasta. Să fie darul Tău peste dânsa, ca să cunoască neamurile că Tu eşti Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine.
Apoi a rânduit ca să se facă botezul şi, când a intrat femeia aceea în scăldatoare şi s-a botezat, îndată s-a curăţit de lepra sa şi a ieşit sănătoasă, avându-şi trupul ca o pruncă tânără. Aceasta văzând-o bărbatul ei, Agaton, şi toţi cei din casa lor, au crezut în Hristos şi s-au botezat; iar ceilalţi cetăţeni, urmând lor, au primit mulţi sfânta credinţă, aproape jumătate din cetate, şi binecuvântau pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat mare lumină am văzut prin copilul acesta, care ne-a scos pe noi din întunericul idolesc”. Iar Sfântul Potit le grăia lor:
– Iată, vedeţi măririle lui Dumnezeu. Deci să păziţi poruncile Lui şi vă veţi mântui.
Şi ieşind de acolo, s-a dus la un munte în pustie care se numea Gargara, şi acolo locuia cu fiarele ca şi cu oile, pentru că, având darul lui Dumnezeu, i se supuneau lui fiarele şi se adunau în urma lui, întru acea vreme a intrat dracul în fiica împăratului Antonin, pe nume Agnia, şi o chinuia pe dânsa. Şi împăratul se ruga pentru dânsa deşerţilor săi zei, făgăduind şi zicându-le:
– Zeule Aplone, zeule Dia, zeiţă Artemida, tămăduiţi pe fiica mea, şi voi aduce vouă întru jertfă boi cu coarnele aurite.
Iar dracul striga prin gura fecioarei, zicând:
— De nu va veni aici Potit cel ce petrece în muntele Gargara, eu de aici nu voi ieşi.
Iar împăratul îndată a trimis pe un boier al său, cu numele Ghelasie, cu patruzeci de ostaşi, la muntele acela, ca să-l caute pe Potit. Şi mergând ei, au aflat pe sfânt în munte, având împrejur mulime de fiare, pe care văzându-le ostaşii, au vrut să fugă, temându-se, căci fiarele veneau asupra lor. Iar sfântul a certat fiarele, zicând:
– Duceţi-vă la locurile voastre nevătămând pe nimeni.
Iar Ghelasie l-a întrebat pe el:
-Tu eşti Potit?
– Eu sunt Potit păcătosul, robul Dumnezeului meu Iisus Hristos.
Ghelasie a zis:
– Împăratul Antonin are nevoie de tine, deci să mergi la dânsul cu noi.
Şi luând ostaşii pe Sfântul Potit, l-au dus la Roma. Iar după ce l-au adus înaintea împăratului, acela l-a întrebat pe el:
– De ce neam eşti? Sfântul a răspuns fără frică:
– Sunt creştin, născut din părinţi creştini. Uimit de curajul lui, împăratul a zis:
– Tu nu ştii poruncile noastre cele împărăteşti, că tot cel ce nu se închină zeilor noştri, cu moarte va muri?
Sfântul a răspuns:
– Eu aceasta şi doresc, ca să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu.
Atunci împăratul a zis:
– A ajuns la mine vestea despre tine că ai putea să tămăduieşti pe fiica mea. De vei face aceasta, te voi cinsti pe tine cu multe daruri şi bogăţii.
– Dar zeii tăi pentru ce nu o tămăduiesc pe dânsa? a zis sfântul.
Mânios, împăratul l-a întrebat:
– Pentru ce îmi răspunzi mie aşa cu mândrie?
Sfântul Potit a zis:
– De voi tămădui pe fiica ta, vei crede în Dumnezeul în Care eu cred?
Iar împăratul s-a făgăduit că va crede, dar sfântul i-a grăit:
– Ştiu că inima ta este împietrită şi nu vei crede, dar pentru poporul ce stă de faţă o voi tămădui pe fiica ta, cu puterea Dumnezeului meu, ca să vadă şi să creadă, proslăvind numele lui Iisus Hristos.
Atunci a fost adusă fiica împăratului şi au pus-o înaintea lui, iar diavolul a zis prin gura ei către sfântul:
– Ce, Potite? Au nu ţi-am spus ţie, că şi nevrând tu, te voi face să vii la împărat?
Iar sfântul, suflând spre faţa copilei, a zis către diavol:
– Domnul meu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Căruia I se supune toată făptura cea cerească şi pământească, şi cea de sub pământ, te ceartă pe tine, necuratule duh, şi-ţi porunceşte ca să ieşi dintru această zidire a Lui, şi să nu mai intri într-însa.
Aceasta zicând-o sfântul, a lovit cu dreapta peste obraz pe copilă, şi îndată au văzut toţi ieşind din gura ei un balaur înfricoşat, care după ce a ieşit a pierit. Iar cei ce stăteau de faţă văzând aceasta, s-au umplut de spaimă şi au grăit: „Cu adevărat mare este Dumnezeul copilului acestuia şi mulţi dintr-înşii au crezut întru Hristos. Încă s-a mirat şi împăratul văzând aceasta şi zicea:
-O, cât de mare este vrăjitoria creştinească! Iar sfântul a zis
către dânsul:
– Amar ţie, nebune împărat, că, văzând măririle lui Dumnezeu, nu crezi într-însul. Dar împăratul, înşelat de diavol, a zis:
-Eu dau mulţumire zeilor mei, celor ce mi-au tămăduit fiica,
Sfântul însă i-a grăit:
– Minţi, împărate, căci nu zeii tăi, ci Hristos, Domnul Dumnezeul meu, a tămăduit-o pe dânsa.
Şi a zis împăratul:
– Lasă aceste cuvinte şi jertfeşte zeilor, şi te voi face pe tine mare în palatele mele cele împărăteşti, şi-ţi voi da ţie aur şi argint şi bogăţii.
Sfântul a răspuns:
– Împărate, pe acelea care mi le făgăduieşti eu le socotesc ca pe un gunoi al pământului, pentru că am bogăţii nestricăcioase şi negrăite la ceruri, pe care Hristos, Domnul meu, le-a gătit tuturor celor ce-L iubesc pe El. Iar aurul tău şi argintul, şi toate bogăţiile tale, le va mânca focul.
Împăratul i-a zis cu mânie:
– Încă grăieşti cu mândrie împotriva mea?
Sfântul a răspuns netulburat:
– Grăiesc, căci nu mă tem de tine. Că Domnul meu Iisus Hristos mă va scoate din mâinile tale.
Atunci împăratul a zis:
– Mă ocărăşti şi mă necinsteşti, dar eu rabd cruţându-ţi tinereţele tale, şi te sfătuiesc ca să aduci jertfă zeilor, ca să nu încep a te chinui îndată.
Sfântul i-a răspuns:
— Cruţă-te pe tine însuţi, căci ţi se pregăteşte mare iad şi vei pieri tu şi împărăţia ta, şi vei arde în focul cel nestins.
Deci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit ca, dezbrăcându-l pe Sfântul Potit, să-l bată cumplit cu toiege. Iar sfântul, fiind bătut, grăia: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, că m-ai învrednicit pe mine a pătimi pentru numele Tău”.
Atunci împăratul a zis către mucenic:
— Ce voieşti, Potite? Oare să mori sau să jertfeşti zeilor, ca să fii viu şi întreg?
Sfântul a zis:
— La care zei voieşti să jertfesc?
Văzând aceasta, împăratul a poruncit să înceteze a mai bate pe mucenic şi i-a zis:
— Au nu ştii pe marele Zeus şi pe Apollo şi pe Atena?
Iar Sfântul Potit, zâmbind, a zis:
— Să-i vedem pe dânşii, ce fel de zei sunt aceia, şi voi face ceea ce porunceşti.
Iar împăratul cu bucurie l-a dus pe el în capiştea idolească, unde, când sfântul s-a rugat Dumnezeului celui de sus, îndată au căzut idolii şi s-au sfărâmat în mii de bucăţi.

Şi a zis sfântul către împărat:
— De sunt cu adevărat zei, apoi pentru ce au căzut? Şi căzând, pentru ce nu se scoală şi nici nu îşi ajută lor? Deci vezi, împărate, cât de mare este puterea Dumnezelui meu şi cât de înşelat eşti tu, crezând în idoli de piatră?
Atunci împăratul, umplându-se de ruşine şi de mânie, a
poruncit ca, legând pe mucenic cu fiare grele, să-l arunce în temniţă.
Şi şezând sfântul în temniţă şi rugându-se, s-a arătat un înger purtător de lumină, întărindul şi mângâindu-l pe el. Iar la miezul nopţii s-au topit ca ceara lanţurile cele grele de pe dânsul, şi s-a umplut temniţa de lumină şi de bună mireasmă negrăită.
Iar străjerii, simţind acea mireasmă, s-au mirat şi se întrebau de unde iese. Şi privind pe o ferestruie în temniţă, au văzut o lumină minunată, şi pe sfântul slobozit din fiare, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu, şi vorbind cu îngerul. Atunci s-au umplut de frică şi de spaimă.
Apoi, luminându-se de ziuă, s-au dus şi au spus împăratului. Şi a poruncit împăratul să-l aducă acolo. Şi adus fiind mucenicul la arenă, el s-a însemnat cu semnul Crucii şi a stat cu faţă luminoasă înaintea împăratului. Iar împăratul căutând cu mânie spre dânsul, i-a zis:
— Unde ţi separe că stai acum, Potite? Sfântul i-a răspuns:
— Stau pe pământul Dumnezeului meu, împăratul a zis:
— Acum te voi pierde şi care Dumnezeu te va scoate pe tine din mâinile mele?
Potit a răspuns:
— Împărate, să ştii că mai bună pricepere are câinele decât tine, pentru că acela, dacă primeşte pâine de la cineva, se îmblânzeşte. Iar tu ai primit tămăduirea fiicei tale de la Dumnezeul meu şi tot îl huleşti pe El.
Dar n-a vrut împăratul să priceapă că Dumnezeu i-a vindecat fiica şi a poruncit ca să-l chinuie pe mucenic şi să-l ardă cu făclii. Iar sfântul, răbdând toate ca într-un trup străin, batjocorea pe împăratul, zicând:
— Unde sunt îngrozirile tale, o, împărate? Te-ai lăudat că mă vei birui pe mine cu chinurile, iar eu nici un fel de durere nu simt.
Iar împăratul mai mult se mânia pentru ruşinea sa şi a poruncit ca să-l dea pe mucenic spre mâncare fiarelor. Dar fiarele, alergând, cădeau înaintea lui şi îi lingeau picioarele. Iar sfântul striga către împărat:
– Ce zici acum, chinuitorule? Au încă nu vezi puterea lui Hristos, Dumnezeul meu?
Atunci împăratul, poruncind ca să întoarcă fiarele, a zis către slujitorii săi:
– Tăiaţi pe ticălosul acesta bucăţi şi-l aruncaţi spre mâncarea câinilor.
Şi curând slujitorii securea, când au încercat să-l taie pe sfânt, atunci trupul lui s-a făcut atât de tare, cu o minunată putere dumnezeiască, încât nu putea deloc securea să-l vatăme, fiind Sfântul Potit ca o piatră tare sau ca nişte fier, şi singuri se răneau chinuitorii unul pe altul cu securile. Aceasta văzând-o poporul care privea, s-a minunat foarte şi aproape două mii de oameni au crezut întru Hristos Domnul.
Şi văzând împăratul aceasta, s-a tulburat şi a zis: „O, cât de mare este vrăjitoria acestui creştin”.
Atunci a poruncit să fie chinuit sfântul în multe alte chipuri, dar, neputând să-l biruiască pe viteazul copil, împăratul a turbat de mânie.
Şi văzându-se biruit şi ruşinat, şi vrând să se izbăvească de ocara norodului, a poruncit ca să taie pe mucenic cu sabia. Şi tăindu-se capul sfântului, acesta şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Aşa jertfindu-se Sfântu Mucenic Potit pentru Hristos, fiind tânăr cu anii, acum împărăţeşte cu Dânsul în ceruri în viaţa cea fără de moarte.
Îmi aduc aminte că eram copil când mi-am pus în gând să merg la mănăstire. Aveam un unchi după tată în sat la mine, Neculai Sava, care nu s-a căsătorit toată viaţa şi ducea viaţă sfântă şi era dascălul bisericii. Când a auzit ca vreau să plec la mănăstire, el mi-a dat un ceaslov mic. Şi ştiţi ce am citit eu întâi în ceaslovul acela? Am citit aceste cuvinte care se zic la sărbătoarea tuturor sfinţilor: Ca o pârgă a firii, lumea îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici.
Auzi ce sunt sfinţii lui Dumnezeu? Sunt pârga firii omeneşti, adică cele mai alese roade ale neamului omenesc. Deci sfinţii sunt ca o pârgă, ca un rod bine copt şi ales din toate neamurile pământului. Şi această pârgă a neamului omenesc, aceste milioane de sfinţi, vor fi în cea mai mare slavă şi îi vor ruşina pe cei ce n-au iubit pe Dumnezeu după cum se cuvine.
Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, căci El ne dă viaţă, El ne dă hrană, lumină, apă, căldură şi tot ceea ce ne este de trebuinţă. Întru El şi prin El ne mişcăm. Nu putem să clipim o dată din ochi fără Dumnezeu, pentru că viaţa din noi e de la El şi întru El trăim, prin El ne mişcăm.
Iar mucenicii L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima şi toate celelalte le-au socotit gunoaie: şi averea şi dregătoria şi cinstea şi frumuseţile lumii acesteia vremelnice şi stricăcioase le-au urât din tot sufletului şi L-au iubit numai pe El.

Povestiri pentru copii, vol. 9, Arhim. Cleopa Ilie