Sfântul Prooroc Iona (22 septembrie)

Sfântul prooroc Iona era fiul lui Amatie. Mama acestui prooroc Iona, fiind văduvă, petrecea în Sarepta Sidonului. Această văduvă a hrănit pe Ilie proorocul în vreme de foamete; mai ales ea a fost hrănită de dânsul, că vadra de făină n-a scăzut si urciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat în casa ei prin venirea proorocului. Atunci Iona, fiind prunc mic, s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi a zis văduva către Ilie: „Ce ai avut cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” Iar Ilie a zis: „Dă-mi fiul tău”. Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi, a strigat Ilie către Dumnezeu şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?” Şi suflând de trei ori peste copil a strigat către Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III, Regi 17, 18-21). Şi s-a făcut aşa că a înviat pruncul, cel ce avea să fie în pântecele chitului înainte închipuitor al Învierii lui Hristos.
Venind în vârstă, vieţuia cu fapte bune, umblând în toate poruncile Domnului, fără de prihană; şi bine a plăcut lui Dumnezeu atîta, încât s-a învrednicit proorocescului dar şi a proorocit despre patimile Domnului şi despre pustiirea Ierusalimului şi sfârşitul lui: „Când vor vedea pietrele strigând cu subţire glas şi de jale şi din lemn glas către Dumnezeu, atunci se va apropia mintuirea şi vor merge toate neamurile în Ierusalim la închinăciunea Domnului şi va fi Ierusalimului a se urî întru pustiire de fiare şi atunci va veni sfârşitul a toată suflarea”. Către acest Iona a fost cândva cuvântul Domnului care i-a zis: „Scoală-te şi mergi în cetatea cea mare, Ninive, şi propovăduieşte într-însa că s-a suit zvonul răutăţii ei la mine”. Iar Iona, socotindu-se întru sine, a zis: „Dar dacă nu vor crede cuvintele mele ninivitenii şi vor începe a mă munci?” (Iona 1,2). De aceea, temându-se, s-a sculat şi a fugit în Tarsis, vrând să se ascundă de la faţa Domnului. Dar nu poate nimeni să se ascundă de Dânsul, că „al Domnului este pământul şi plinirea lui”. Cine se va ascunde de la Acela care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte? Deci, fugind Iona, a mers la Ioppi şi a aflat o corabie mergând la Tarsis şi a dat chiria şi a intrat într-însa, vrând să plutească spre părţile unde gândea. Iar Domnul, vrând să-l înveţe pe robul său şi să-i îndrepte micşorarea sufletului, a ridicat un vânt puternic pe mare şi s-a făcut o furtună grozavă. Iar corabia în mijlocul valurilor izbindu-se, pătimea de furtună şi era să se sfărîme. Şi se temeau corăbierii şi a strigat fiecare către dumnezeul său, şi au lepădat toate uneltele şi toată încărcarea din corabie în mare, ca să se uşureze (corabia) de dânsele. Iar Iona se pogorîse în fundul corăbiei şi dormea acolo horcăind. Şi a mers la dânsul cârmaciul şi l-a deşteptat zicându-i: „Ce hrăpeşti? Tu nu auzi primejdia ce ne-a cuprins, că pierim? Scoală-te şi te roagă Dumnezeului tău ca să ne mântuiască pe noi, să nu pierim”. Şi a zis fiecare către aproapele său: „Veniţi să aruncăm sorţi şi vom cunoaşte pentru cine este răul acesta asupra noastră; care din noi este mai păcătos la Dumnezeu?”. Şi au aruncat sorţi şi au căzut ei pe Iona. Şi ziseră către dânsul: „Spune-ne nouă pentru ce este răul acesta asupra noastră şi care este lucrul tău; de unde vii şi unde mergi, din ce ţară şi din ce popor eşti tu?”. Şi zise către dânşii (Iona): „Rob al Domnului sunt eu şi cinstesc pe Domnul Dumnezeul cerului, Care a făcut marea şi uscatul. Şi greşind înaintea Lui, m-am temut şi acum fug de la faţa Lui”. Oamenii se temeau auzind acestea şi, fiindu-le frică, ziseră către dânsul: „Ce-ţi vom face ţie ca să se potolească marea deasupra noastră?” Fiindcă marea se ridica şi se înălţa mai tulburată. Şi a zis către dânşii Iona: „Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi va înceta marea deasupra voastră, că am înţeles că pentru mine este furtuna aceasta aşa de mare asupra voastră”. Au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi s-au micşorat valurile mării. Şi se temură oamenii, cu frică mare, de Domnul, şi au jertfit Domnului jertfă şi-I înălţară rugăciune. Domnul a poruncit unui chit mare să înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, stând şi rugându-se; şi-a întins palmele sale în chipul crucii şi striga către Domnul în necazul său. Iar Domnul, milostiv, „l-a certat pe el, iar morţii nu l-a dat”, că a poruncit chitului şi a aruncat pe Iona pe uscat. Când s-a aflat el pe pământ şi a văzut lumina zilei, cerul, pământul şi marea, s-a închinat lui Dumnezeu „Celui ce a izbăvit din stricăciune viaţa lui”. Iar după aceasta a fost cuvântul Domnului către Iona a doua oară, zicându-i: „Scoală-te şi mergi în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-însa după propovăduirea cea mai dinainte pe care Eu ţi-am grăit-o ţie”. Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, iar Ninive era o cetate mare a lui Dumnezeu, ca de trei zile cale. Şi a început Iona a intra în cetate, după o cale de o zi, a propovăduit şi a zis: „Încă trei zile şi Ninive se va prăpădi”. Şi au crezut oamenii niniviteni în Dumnezeu. Au poruncit post şi s-au îmbrăcat în saci, de la cei mari până la cei mici ai lor şi a ajuns cuvântul până la împăratul Ninivei, care s-a sculat de pe scaunul său şi a lepădat hainele de pe sine şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut pe cenuşă, dând poruncă în toată cetatea să păzească postul trei zile nu numai oamenii, ci şi dobitoacele, şi apă să nu bea. Şi s-a îmbrăcat toată cetatea în saci, şi a ţinut post, şi a strigat cu tărie către Dumnezeu, şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea, şi s-a căit.
Deci, văzând Dumnezeu întoarcerea lor, i-a miluit, şi n-a adus asupra lor relele pe care voia să le aducă. Şi a făcut cu dânşii după negrăită mila sa. Iar după acele trei zile a ieşit Iona din cetate – şi suindu-se pe un munte – şi-a făcut lui o colibă, şi şedea sub dânsa în preajma cetăţii. Şi văzând că nici un rău nu pătimeşte cetatea, s-a mâhnit cu mâhnire mare şi a zis către Domnul: „O, Doamne, care nu sunt acestea cuvintele mele, pe care le-am grăit, încă fiind eu în pământul meu? Pentru aceasta am apucat a fugi în Tarsis, că am cunoscut că milostiv eşti tu şi îndurat, îndelung răbdător, şi mult milostiv. Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decât să mai trăiesc”. Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unei tigve, noaptea, de a crescut deasupra capului lui Iona, ca să-i facă umbră şi să-l acopere pe el de arşiţa soarelui. Şi s-a bucurat Iona de tigvă cu bucurie mare, şi s-a odihnit sub dânsa în ziua aceea, iar în noaptea viitoare, a poruncit Dumnezeu unui vierme să roadă tigva, şi a doua zi s-a uscat tigva şi ardea soarele cu zăduful capul lui Iona şi slăbea cu sufletul Iona, şi se lepăda de sufletul său zicând: „Mai bine este mie să mor decât să trăiesc”. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Te-ai scârbit tu pentru tigvă”? Şi a zis (Iona): „M-am scârbit eu până la moarte”. Şi a zis Domnul: „Tu te-ai mâhnit pentru o tigvă cu care nu te-ai ostenit, nici te-ai îngrijit pentru ea, care într-o noapte s-a făcut şi într-o noapte a pierit, iar Mie oare să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea aceea mare, în care petrec mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care s-au întors către mine şi s-au pocăit?” Deci, întorcându-se Iona de la Ninive, n-a petrecut în pământul său, ci, luându-şi pe mama sa, s-a dus în pământul Assiriei, în ţara celor de altă seminţie, pentru că zicea: „Numai aşa voi şterge ocara mea, că am minţit proorocind risipirea cetăţii Ninive”. Iar după ce a murit mama lui, au îngropat-o pe ea în Libanul Devorin. Iar el, locuind în pământul Assiriei, a murit acolo şi a fost îngropat în peştera Kenezeului, fiind înainte de naşterea lui Hristos cu opt sute de ani. Iar acum, stând înaintea lui Hristos Domnul în ceruri şi săturându-se de vederea feţii Lui, îl slăveşte pe El cu proorocii şi cu apostolii şi cu toţi sfinţii în veci. Amin.

Viețile Sfinților, septembrie