Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului – 25 februarie

Sfântul Tarasie, fiu al lui Gheorghe şi al Eucratiei, s-a născut la Constantinopole. Fiind înţelept şi de bun neam, a ajuns, la vremea cuvenită, dregător în palaturile împărăteşti şi chiar sfetnicul împăratului.
Pe atunci împărăţea Constantin, fiul lui Leon, dimpreună cu maica sa Irina, întrucât el era încă nevârstnic. Fiind pe vremea aceea mare tulburare în biserică cu eresul împotriva sfintelor icoane, patriarhul Pavel Chipriotul, nemaisimţindu-se volnic să stea pe scaunul său întru lupta împotriva acestui eres, a plecat, arătând împărătesei Irina că ar putea înălţa în acest scaun pe bunul şi înţeleptul lor sfetnic, Tarasie.
Adunând aşadar drept-credincioasa împărăteasă Irina toată rânduiala duhovnicească şi mirenească, precum şi tot poporul, a grăit astfel:
— După cum ştiţi pătriarhul Pavel ne-a lăsat. Se cuvine ca în locul lui să alegem un alt păstor Bisericii.
Atunci toţi cei de faţă au strigat:
— Nici unul nu-i mai bun ca Tarasie!… Tarasie, care se afla acolo, a zis:
— Primesc această învrednicire, cu rugare să se adune soborul a toată lumea spre a ne uni într-o credinţă şi într-o dragoste, şi să se nimicească erezia împotriva sfintelor icoane.
Pe urmă, Tarasie a luat rânduiala sfinţirii după trepte, începând a duce o viaţă şi mai curată ca până atunci.
Dormea puţin în pat tare, neiăsând pe nimeni să-l ajute la scoaterea hainelor sau a încăiţămintelor, căci zicea: „N-am venit să mi se slujească. înfrânarea şi postirea îi erau necontenit prietene, iar rugăciunea îl întovărăşea fără oprire şi peste tot. Era milostiv cu cei săraci, iar pe cei flămânzi îi hrănea. La praznicul sfintei învieri, el însuşi îi slujea, dându-le de mâncare. A făcut, de asemenea, şi casă pentru primirea străinilor ce treceau pe acolo, precum şi o mănăstire în Bosforul Traciei, în casele părinteşti, adunând în ea o ceată de monahi îmbunătăţiţi.
Avea sfântul Tarasie şi o necurmată grijă pentru sfântele icoane, gândind cum ar putea face mai bine să le aducă din nou în biserică, de unde fuseseră alungate de eresul cel prea ştiut al iconoclaştilor. Întru aceasta, stăruia necontenit pe lângă împărăteasa Irina să cheme la sobor pe toţi episcopii Bisericii.
Împărăteasa a scris atunci, dimpreună cu Tarasie tuturor patriarhilor şi episcopilor, chemându-i la sobor.
Aşa că s-au adunat mulţime mare de episcopi, iar cei ce nu puteau să vie şi-au trimis înlocuitori.
Pe când se aflau adunaţi în biserica cea mare a apostolilor având în mijlocul lor pe împărăteasa Irina şi pe nevârstnicul împărat Constantin, iată că pe negândite a năvălit înăuntru o ceată de eretici înarmată, spre a risipi soborul, stngând: „Nu vrem să se aducă iarăşi în biserică idolii, (aşa ziceau ei sfântelor icoane) iar de se vor aduce cu sângele episcopilor vom înroşi pământul.”
După ce acest sobor a fost astfel risipit, s-a ţinut altul în Bitinia, cetatea Niceei, acolo unde a fost altădată cel dintâi sobor ecumenic cu cei trei sute optsprezece părinţi. Şi a mers acolo sfântul Tarasie având cu sine şi pe Nichifor, cel care, mai pe urmă i-a urmat în scaun.
S-a alcătuit astfel cel de-al şaptelea sobor, a toată lumea, având trei sute şaizeci şi şapte sfinţi părinţi.
Acolo, după ce s-a ascultat întoarcerea la pocăinţă şi mărturisirea credinţei episcopilor căzuţi în eresul iconoclast (adică al alungării sfântelor icoane din biserici) au blestemat acest eres, întărind cinstirea sfântelor icoane!
Şi aşa, prin purtarea de grijă a preasfinţitului patriarh Tarasie şi, prin sârguinţa drept credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării împotriva sfântelor icoane, iar pacea lui Isus Christos s-a dăruit Bisericii.
Sfântul Tarasie mai era şi bun ocrotitor celor năpăstuiţi. Aşa, multă vreme a ascuns în biserică pe spătarul loan, cel ce era asuprit de împăratul, întocmai ca păstorul cel bun care are grijă de oile sale.
Aiungând vârstnic, împăratul Constantin a luat asupra sa puterea, şi fiind rău sfătuit, a depărtat de la sine pe drept-credincioasa Irina, începând a trăi o viaţă desfrânată. Asemenea şi pe soţia sa, împărăteasa Maria, a urât-o fără pricină, poftind pe o alta Teodotia, cu care păcătuia în taină şi pe care voia s-o facă în locul Mariei, soţie şi
împărăteasă. Ca s-o poată îndepărta, împăratul a născocit mincinoasa veste că Maria ar fi vrut să-l otrăvească.
Aflând sfântul Tarasie despre această nedreaptă învinuire, s-a mâniat foarte tare, căci ştia nevinovăţia împărătesei Maria precum şi viclenia împăratului.
Într-o zi, a venit la el un curtean care i-a spus:
-Prea sfânte, ai aflat precum împărăteasa a vrut să omoare pe împărat, aşa că se cade să-l laşi sa-şi ia o împărăteasă mai credincioasă…
Suspinând, sfântul i-a răspuns cu lacrimi:
— Această minciună s-a închipuit ca să se poată defăima cinstita însoţire, iar împăratul să-şi acopere fărdelegea. Du-te şi spune împăratului că nu credem acestea şi că mai degrabă vom suferi moartea decât să dăm binecuvântarea unui lucru fără de lege ca acesta.
Plecând curteanul, a dus acest răspuns împăratului, care mirându-se de-o asemenea tărie, a trimis pe cineva să cheme pe sfântul Tarasie la el.
Venind Tarasie, împăratul i-a spus:
— Am vestit sfinţiei tale prin trimisul meu spre lucrul ce s-a întâmplat, căci nimic nu vreau să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te şi respectându-te ca pe un părinte…
Şi pe urmă, i-a povestit cu vorbe alcătuite şi mincinoase cum împărăteasa a voit să-l otrăvească. În sprijinul vorbelor a pus pe un slujitor şi a adus de faţă nişte vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure.
— Iată: cu acestea a voit să-mi răpună viaţa!… Ce semn mai vădit poate fi? Ci, mai degrabă, cinstite părinte, sfătuieşte-o să meargă la călugărie, dacă nu vrea să fie dată judecăţii şi osândei pentru fapta sa…
Sfântul Tarasie, văzând pe împărat astfel legat de cătuşele desfrânării, i-a răspuns cu virtute mare:
— Nu ridica, o, împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, pentru că arătat tuturor este că împărăteasa este nevinovată de-o asemenea nedreaptă pâră. Căci, pentru care cuvânt ea te-ar urî, când frumuseţea ta este mult iubită de ea, iar ei nu i s-a găsit vreo vină că s-ar gândi la alt bărbat? Aşa că nu putem crede vina ce i se aduce şi nu se cade a dezlega însoţirea voastră legitimă, temându-ne de judecata dumnezeiască. Mai vârtos, o, împărate, cu cât ştiu de mult de aprinderea ta spre desfrânata aceea, cu care acum voieşti a greşi prin însoţire fără de lege. Cum vom mai cinsti porfira ta? Cine va mai putea intra în dumnezeiescul prestol ca să te împărtăşeşti cu noi din prea-curatele lui Christos Taine? Află, aşadar, împărate, că de vei face aşa, nu te vom lăsa să intri în sfântul altar la dumnezeiasca împărtăşanie, căci zis este: „Să nu lăsaţi să calce altarul meu, cei ce fac fărădelegea.”
După aceste vorbe, sfântul Tarasie a tăcut, iar împăratul nevoind să asculte, se tulbura şi se mânia foarte tare.
Pe urmă, a poruncit:
— Să fie depărtat de la mine acesta!…
Ieşind, sfântul Tarasie şi-a scuturat picioarele de praf şi-a zis:
— Curăţaţi suntem de fărădelegea voastră…
După aceea, împăratul a gonit pe Măria, silind-o să se călugărească şi s-a însoţit cu desfrânata Teodotia.
Sfântul Tarasie patriarhul a vrut necontenit să desfacă o asemenea nelegiuită însoţire, dar nu putea face nimic, de vreme ce împăratul se lăuda, că dacă va fi oprit de la această însoţire, va ridica iarăşi eresul luptei împotriva sfintelor icoane. Aşa că de teamă să nu se facă iarăşi tulburare în biserica, sfântul Tarasie răbda fără de legea, ba suferind şi dese asupriri de la împărat.
Dar n-a trecut mult şi pe împărat l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru păcatul său. Căci împărăteasa Irina văzând viaţa cea fărădelege pe care o ducea fiul ei, s-a ridicat asupra lui cu dreaptă mânie, iubind mai mult pe Dumnezeu şi dreptatea lui, decât pe fiul cel nelegiuit. Sfătuindu-se cu mai mulţi dregători de la Curte, a prins pe Constantin şi l-a închis în palatul zis Porfiria, alungându-l aşa de la conducerea împărăţiei. în locul lui, împărăteasa Irina a luat frinele împărăţiei, îndreptînd cele stricate de fiul ei.
De-atunci încolo, sfântul Tarasie a petrecut în pace şi în linişte, bine păstorind turma cea cuvântătoare şi ocrotind Biserica lui Christos împotriva eresurilor stricătoare.
Slăbind apoi întru îmbătrînire în slujba Domnului, sfântul Tarasie a căzut bolnav — şi, într-o seară pe cînd se săvârşea cântarea după obicei: „Pleacă Doamne urechea Ta şi auzi-mă…”, preasfinţitul patriarh Tarasie, cu paşnic chip şi cu faţa luminoasă, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului.
Apoi a fost îngropat cu cinste şi cu lacrimi, în mănăstirea zidită de dînsul în Bosfor, iar mormântul său săvârşea tămăduiri asupra celor bolnavi, care se apropiau şi se atingeau, cu evlavie, de el.
Dar nu numai în viaţă, ci şi după aceea, sfântul Tarasie s-a arătat luptător împotriva iconoclaştilor. Căci luând, mai încolo, împărăţia Leon Armeanul şi înnoind lupta cu sfintele icoane, sfântul Tarasie i s-a arătat în vis, spunîndu-i că va fi răpus de pedeapsa lui Dumnezeu, ceea ce curând s-a şi întîmplat.
Iar eresul luptei împotriva sfintelor icoane a căzut în netrebnicie, cum cad toate cele care stau împotriva voii lui Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I