„Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost mari dascăli ai pocăinţei. Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de Hristos de frică şi prin pocăinţă multă a dobândit iertarea, restabilirea în slujirea de Apostol. Însă, toată viaţă s-a gândit la faptul că s-a lepădat de Hristos din prea multă frică. Sfântul Apostol Pavel din zel nemăsurat pentru tradiţia iudaică a prigonit pe creştini, a prigonit Biserica şi a transformat culpabilitatea lui de prigonitor al Bisericii, ca o compensaţie, într-o lucrare misionară de bine vestire a Evangheliei şi de extindere a Bisericii lui Hristos ca nimeni altul. Pocăinţa la Sfântul Apostol Pavel nu era un simplu regret, ci era şi o răscumpărare a atitudinii lui ostile prin transformarea ei într-un zel misionar fără precedent arătând că adevărata pocăinţă se arată nu numai în lacrimile căinţei, ci şi în lucrarea de îndreptare pe care o săvârşeşte omul prin faptele bune. Aceşti doi mari Apostoli, dascăli ai pocăinţei, rămân pentru noi totdeauna o pildă, ei sunt pentru noi icoane de lumină şi învăţători, dar şi rugători”. (Preafericitul Părinte Patriarh Daniel)