Sfinţii Mucenici Evstatie, Tespesie şi Anatolie (20 noiembrie)

Sfinţii Mucenici Evstatie, Tespesie şi Anatolie erau fraţi după trup şi s-au născut în cetatea Nicomidiei. Tatăl lor se numea Filotei, iar mama lor, Evsevia. Tatăl lor era de neam din Galatia, din cetatea Gangra, care, lăsînd patria sa, a venit în Nicomidia şi, luându-şi acolo soţie pe Evsevia, a născut cu dânsa pe aceşti fericiţi locuitori ai cetăţii cereşti. La început, Filotei ţinea de păgânătatea elinească împreună cu soţia şi fiii săi, şi a dat pe fiul său cel mare, Evstatie, la învăţătura filosofiei elineşti, iar pe Tespesie şi pe Anatolie i-a orânduit la neguţătorie, că şi el era neguţător foarte bogat.
Odinioară, luînd pe fiul său cel mai tânăr, Anatolie, s-a dus în pământul Galatiei ca să facă neguţătorie, de unde, întorcându-se în Nicomidia, s-au întâlnit cu Sfântul Luchian, preotul Antiohiei, cu care împreună călătorind, au învăţat de la dânsul dreapta slăvire a credinţei creştineşti şi s-au botezat într-un râu, ce era acolo în cale. Apoi venind la casa sa, Filotei a căutat pe Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei, care se ascundea de păgâni. Căci în acea vreme, împărăţind Maximian şi Diocleţian, era mare prigoană asupra creştinilor şi mulţi din credincioşi se ascundeau de frica chinurilor.
Filotei, aflând pe Sfântul Antim într-un loc ascuns, l-a adus noaptea în casa sa şi a botezat toată familia lui. Apoi, săvârşind Sfântul episcop dumnezeiasca Liturghie în casa lui Filotei, a dat tuturor celor din nou luminaţi, împărtăşirea dumnezeieştilor Taine, şi a sfinţit pe Filotei preot, iar pe Evstatie, fiul cel mare, l-a hirotonit diacon şi, ducându-se, s-a ascuns de păgâni. Iar Filotei împreună cu toată casa sa, slujea în taină lui Dumnezeu, crezând în El cu multă râvnă. Apoi mai trăind puţină vreme, Filotei a trecut către Domnul, asemenea şi cinstita sa soţie, Evsevia, degrabă a răposat. Şi au rămas aceşti trei tineri binecredincioşi: Evstatie diaconul, Tespesie şi Anatolie, fraţi după trup şi după duh, care cu sufletul slujeau lui Dumnezeu, arzând cu duhul şi sporind în faptele cele bune.
Într-una din zile, un slujbaş împărătesc anume Achilin, a trimis pe sluga sa ca să-i cumpere nişte lucruri. Iar sluga ştia pe aceşti tineri binecredincioşi că sunt neguţători şi au tot felul de mărfuri de mult preţ. Deci s-a dus în prăvălia lor şi aflând-o descuiată, a intrat înăuntru şi nevăzând pe nimeni, s-a suit pe scară, în casa din al treilea rând, şi a auzit pe fericitul Evstatie citind psalmii lui David. Suindu-se sluga aceea pe scară, a mers încetişor şi a văzut pe Evstatie ţinând Psaltirea în mână şi citind aceste cuvinte:
Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi cei ce se laudă cu idolii lor. Inchinaţi-vă lui Dumnezeu toţi îngerii Lui. Apoi a văzut în casă pe perete cinstita cruce şi sfintele icoane. După aceea, nezicând nimic, s-a întors în tăcere la stăpânul lui şi i-a spus toate cele ce a auzit. Iar stăpânul său Achilin, sculându-se degrabă, s-a dus la împăratul Maximian şi l-a vestit despre cele ce i-a spus sluga sa. Iar acesta îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe Evstatie şi pe fraţii lui.
Mergând ostaşii împreună cu Achilin, au aflat prăvălia închisă, pentru că în acea vreme sfinţii erau la un loc în mare tăcere, căci se împărtăşiseră cu Tainele lui Hristos, fiind Duminică în ziua aceea. Şi ostaşii au bătut în uşă strigând, dar nu le-a răspuns nimeni. Iar Sfântul Evstatie, cunoscând cu duhul că ostaşii sunt trimişi ca să-l ia pe dânsul şi pe fraţii lui la chinuri, a început a grăi către fraţii săi: „îndrăzniţi fraţilor şi nu vă temeţi, că la cununi cereşti ne cheamă pe noi Stăpânul nostru”.
Şi a început a le spune vedenia sa: „Eu, zise el, am văzut în noaptea aceasta, că am fost duşi la divanul păgânesc, înaintea lui Maximian, iar un arap mare şi înfricoşat mergea în urma noastră, tânguindu-se şi bătându-se peste faţă, zicând: „Vai mie că sunt biruit!” Iar înaintea noastră mergea un tânăr strălucit, ţinând în mâinile sale trei cununi şi trei cărţi, zicând către mine: „Evstatie, diacone al lui Hristos, acestea vi s-au pregătit vouă de Părintele îndurărilor şi Dumnezeul mângâierii! Deci, nu vă înfricoşaţi de chinuitori, precum nu s-a înfricoşat Sfântul Ştefan, întâiul mucenic”.
Acestea zicând acel tânăr prealuminat, s-a suit la cer, iar arapul s-a dus spre apus, tânguindu-se. Această vedenie spunând-o Evstatie fraţilor săi, îi întărea pe dânşii, zicând: „Să nu ne lepădăm, iubiţilor, de Hristos Dumnezeul nostru înaintea oamenilor, ca şi El să nu se lepede de noi înaintea Părintelui Său şi înaintea sfinţilor îngeri”. Iar Tespesie şi Anatolie au răspuns, zicând: „Fratele nostru şi părintele nostru, stăpâne, noi sîntem gata a muri îndată pentru Ziditorul nostru, şi nimic nu ne va depărta de dragostea Lui”.
Grăind acestea între ei, ostaşii, bătând tare în uşi, strigau, zicând: „Deschideţi uşa, deschideţi”. Şi ieşind Tespesie şi Anatolie, au deschis. Iar ei sărind înăuntru, întrebau: „Cine este aici împreună cu voi?” Deci se suiră pe scară, în casa cea de sus, mergând înaintea lor Achilin. Şi intrând în camera lor de rugăciune, au aflat pe Evstatie ţinând în mână Sfânta Evanghelie, pe care el deschizând-o, îndată a aflat scris: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă.
Apoi, mai marele ostaşilor a strigat asupra lor: „Pune pe masă ceea ce ai în mâinile tale”. Căci nu îndrăznea să se atingă de Sfânta Evanghelie, pentru că era fiu din părinţi creştini. Iar Sfântul diacon Evstatie, îmbrăţişînd Sfânta Evanghelie, a sărutat-o şi a pus-o pe masă. Iar unul dintre ostaşii cei trimişi a zis: „Vezi cum cinstesc creştinii cărţile în care sunt scrise vrăjitoriile lor?” Şi luînd pe Evstatie, l-au coborît din casa de sus. Iar când el voia să iasă din casă, uitându-se împrejur şi văzând sfintele cărţi, a zis: „Vouă ne încredinţăm”. Şi uitându-se la mulţimea mărfurilor de mare preţ, a zis: „Ne lepădăm de voi şi de toate cele stricăcioase, şi urmăm lui Hristos”. Şi a ieşit afară. Iar ostaşii au închis uşile şi le-au pecetluit; iar pe cei trei sfinţi fraţi, legându-i, i-a dus la păgânul împărat.
Fiind aduşi înaintea împăratului, acesta, văzându-i, a râs şi a zis: „Cine a poruncit să lege pe aceşti tineri, căci eu ştiu că sunt prieteni ai zeului nostru?” Şi îndată a poruncit să-i dezlege, apoi a început a grăi către dânşii: „Spuneţi-mi fiecare din voi, cum vă cheamă, şi de ce neam sînteţi?” Iar Sfântul Evstatie, ca frate mai mare, a răspuns, zicând: „Numele nostru cel mai iubit şi mai slăvit este acesta că sîntem creştini, iar numele de la părinţi sunt acestea: pe mine mă cheamă Evstatie, iar pe fratele acesta al meu din dreapta îl cheamă Tespesie, iar pe acesta din stânga, Anatolie.
Sîntem fraţi după trup şi ne-am născut dintr-un tată şi dintr-o mamă. Tatăl nostru era de neam din Galatia, având treapta de preot creştin”. Iar Maximian a întrebat: „Cine l-a făcut preot pe tatăl vostru?” Evstatie a răspuns: „Acela pe care nu de mult tu l-ai ucis fără dreptate, adică Antim, Sfântul Episcop al cetăţii acesteia. Acela şi pe mine m-a hirotonit diacon, ca să slujesc preoţilor lui Dumnezeu când săvârşesc preasfintele şi preacuratele Taine ale lui Hristos”.
Împăratul a zis: „Încetează a mai grăi cele netrebnice, şi te închină împreună cu fraţii tăi, zeilor noştri; şi eu vă voi face pe voi cinstiţi şi slăviţi în palatele mele; iar de nu, apoi cu sabie vă voi pierde pe voi”. Dar sfinţii, cu un glas au răspuns, zicând: „Fă ceea ce voieşti, sîntem creştini şi numai Unuia Dumnezeu ne închinăm, Celui ce a făcut cerul şi pământul, şi Fiului Său, Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfântului şi de viaţă făcătorului Său Duh, iar idolilor voştri necuraţi şi urîţi, nu ne vom închina niciodată”.
Atunci mâniindu-se Maximian, a poruncit să-l întindă pe pământ şi să-l bată cu toiege. Şi fiind bătuţi sfinţii multă vreme, şi-au ridicat glasurile lor, grăind către Dumnezeu aşa: „Slavă Ţie, Doamne, că ne-am învrednicit a fi bătuţi pentru numele Tău cel Sfânt”. Iar Sfântul Evstatie, adăugând, a zis: De multe ori s-au luptat cu mine vrăjmaşii din tinereţile mele şi nu m-au biruit; peste spatele meu au bătut păcătoşii îndelungat-au fărădelegea lor; ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mântuitorul nostru”.
După ce sfinţii au fost bătuţi tare, tiranul a poruncit armaşilor să înceteze din bătaie şi a zis către mucenici: „O, nenorociţilor! Până când veţi pătimi aşa chinuri? Jertfiţi zeilor şi nu vă pierdeţi pe voi în zadar, crezând într-un om care asemenea a fost bătut şi a murit cu moarte de ocară”. Iar sfinţii au răspuns: „Să nu fie nouă a ne lepăda de Mântuitorul Hristos, pe Care L-am cunoscut a fi Dumnezeu adevărat, deşi a pătimit pe Cruce pentru mântuirea noastră”. Atunci a poruncit chinuitorul să-i ducă în temniţă şi să le lege în obezi picioarele şi să nu le dea nici mâncare, nici băutură, ca astfel să fie biruiţi cu legăturile, cu foamea şi cu setea.
Şezând sfinţii în temniţă, la miezul nopţii a strălucit o lumină. Şi, arătându-se îngerul Domnului, i-a dezlegat din legături şi i-a făcut pe dânşii sănătoşi, dându-le mană cerească să mănânce. Apoi le-a zis: „Nevoiţi-vă cu nevoinţă bună pentru Hristos, căci eu nu mă voi depărta de voi întru toate patimile voastre, pentru că sunt trimis de Hristos Domnul ca să vă păzesc pe voi”. Zicând acestea, îngerul s-a făcut nevăzut, iar sfinţii, umplându-se de negrăită bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu. Apoi Sfântul Evstatie grăi cu mulţumire: Domnul dezleagă pe cei ferecaţi; Domnul înţelepţeşte orbii; Domnul ridică pe cei asupriţi; Domnul iubeşte pe cei drepţi; Domnul păzeşte pe cei săraci.
Trecând cîtăva vreme, tiranul a şezut în divan şi a trimis ostaşi la temniţă ca să aducă pe cei legaţi pentru Hristos la o a doua înfăţişare. Deci, mergând ostaşii, au aflat pe sfinţi dezlegaţi din legături şi deplin sănătoşi, odihnindu-se în pace, şi au început a striga ocărind pe străjeri şi întrebând cine i-a dezlegat pe cei legaţi. Iar străjerii cu jurământ le spuneau că nimeni nu i-a dezlegat, nici n-a intrat cineva în temniţă, nici
nu le-a dat lor cineva de mâncare sau băutură. Atunci iarăşi, legând pe sfinţi, i-a dus la împărat, care, văzându-i, se minuna; pentru că nici cu rănile, nici cu legăturile, nici cu foamea, nici cu setea nu au slăbit.
Apoi a început a zice către dânşii aşa: „O! ticăloşilor, socotiţi cele ce vă sunt vouă de folos şi, plecându-vă, jertfiţi zeilor ca să vă eliberez pe voi cu cinste”. Iar Sfântul Evstatie a zis: „Să nu nădăjduieşti că vei schimba hotărârea noastră cea bună, nici cu cuvinte viclene, nici cu înfricoşări groaznice şi nici cu chinuri, căci nu băgăm în seamă nimic, ştiind că goi am ieşit din pântecele maicii noastre şi iarăşi goi ni se cade a ieşi din această viaţă deşartă”. Iar împăratul îndată a poruncit să-i dea spre mâncarea fiarelor.
Deci sfinţii au fost duşi la privelişte, unde aveau să fie mâncaţi de fiare. Şi tot poporul cetăţii Nicomidiei mergea după dânşii – între care era şi mulţime de credincioşi tăinuiţi -, vrând să vadă sfârşitul lor. Şi, fiind puşi în mijlocul priveliştei, au slobozit asupra lor doi lei şi trei urşi, şi s-au înspăimântat toţi cei de la privelişte de răcnetul fiarelor. Iar Sfântul Evstatie cânta, zicând: „Mântuieşte-ne pe noi, Doamne, din gura leilor; şi scoate din coarnele rinocerilor smerenia noastră, ca să vestim numele Tău fraţilor noştri şi în mijlocul Bisericii să Te lăudăm pe Tine”.
Iar Tespesie şi Anatolie s-au înfricoşat de scrîşnirea fiarelor şi văzând Evstatie că s-au înfricoşat a zis către dânşii: „Pentru ce vă înfricoşaţi, fraţii mei, de aceste fiare? Au nu ştiţi că Stăpânul nostru este puternic a îmblânzi leii cei ce erau în groapă cu Daniil? Au nu vă aduceţi aminte de cuvintele îngerului care a făgăduit să fie împreună cu noi în toate pătimirile păzindu-ne pe noi?”
Acestea grăind Sfântul Evstatie, s-au pornit leii asupra lor şi venind aproape au stat gudurându-se cu cozile lor, precum face cîinele când îşi cunoaşte stăpânul. Iar Sfântul Evstatie, punând mâinile pe capetele leilor, îi netezea pe ei, ca pe nişte cîini, şi i-a îmblânzit. Apoi urşii alergând singuri la o parte, unul pe altul se aruncau la pământ, iar de sfinţii mucenici nici nu s-au apropiat.
Poporul care se adunase la privelişte, văzând ceea ce se petrece, vorbea în felurite chipuri. Adică păgânii ziceau: „Sînt vrăjitori şi cu vrăjile au îmblânzit fiarele”. Iar cei credincioşi strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor, care a închis gurile fiarelor ca să nu vatăme pe sfinţii săi robi”. Atunci împăratul a poruncit să ia pe sfinţii mucenici şi iarăşi să-i arunce în temniţă. Dar acolo iarăşi au fost mângâiaţi cu cercetarea îngerească şi întăriţi cu mană.
Într-acea vreme s-a îmbolnăvit Maxentie, fiul împăratului, şi fiind mâhnit pentru aceasta, a trimis pe sfinţii mucenici la Antonie, comitele Niceii, zicând: „Du pe aceşti creştini în cetatea ta, şi-i sileşte spre închinarea zeilor. Şi de vor asculta să se închine, să-i trimiţi pe dânşii cu cinste la noi, iar de nu se vor închina, apoi după multe chinuri, să-i omori ca pe nişte fiare sălbatice”. Deci luîndu-i pe dânşii comitele, i-a dus legaţi în Niceea.
Ajungând acolo, a aflat pe femeia sa bolnavă; apoi a poruncit să închidă pe sfinţii mucenici în temniţă. Iar a doua zi a şezut comitele în divan, şi scoțând pe mucenici la întrebare, a început a grăi către dânşii: „Foarte mare purtare de grijă am pentru voi, oamenilor, şi voiesc a vă milui şi a vă trimite la împăratul, ca să primiţi de la dânsul cinste. Credeţi-mă ca pe prietenul vostru, şi, ascultându-mă, să aduceţi jertfă zeilor”. Sfinţii au răspuns: „Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească pe noi fără de prihană întru credinţa noastră, în care sîntem gata şi a muri, ca să nu ne lase a ne depărta de Dânsul şi a cădea în pierzarea în care voi pieriţi”.
Aceste cuvinte ale sfinţilor, auzindu-le comitele, s-a îndrăcit de mânie, şi a poruncit să-i spânzure de picioare cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească pe ei.
Fiind strujiţi sfinţii multă vreme, curgând sîngele şiroaie şi carnea rupându-li-se, sfinţii şi-au ridicat glasurile la Dumnezeu, zicând: „Împărate şi Dumnezeule al veacurilor, caută din sfântul Tău locaş asupra noastră, a nevrednicilor robilor Tăi, care pătimim pentru numele Tău cel sfânt”. Astfel strigând sfinţii către Dumnezeu, primeau dintru înălţime ajutor nevăzut, ca să poată răbda cu bărbăţie asemenea munci
cumplite. Iar tiranul cel fărădelege, văzând pe pătimitori nebiruiţi întru răbdare, a poruncit să-i pogoare de pe lemn, şi să-i ducă în temniţă.
Neputând sfinţii să meargă singuri, pentru rănile şi durerile cele cumplite ce le aveau, au fost duşi în spinare ca nişte saci şi aruncaţi în temniţă. Atunci s-a arătat lor îngerul Domnului, ca şi mai înainte, cu mare lumină, şi mângâindu-i pe ei cu cuvinte de bucurie, i-a tămăduit de răni, iar sfinţii lăudau pe Dumnezeu, zicând: Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu treci cu vederea pe cei ce nădăjduiesc spre Tine şi pătimesc pentru Tine. Cu ce vom răsplăti Ţie, Doamne, pentru ce ne-ai dat nouă? Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni.
După cîtăva vreme, chinuitorul, iarăşi scoțând din temniţă pe sfinţii mucenici, i-a pus înaintea divanului său şi silea pe răbdătorii de chinuri să se închine idolilor şi îi îngrozea pe dânşii, zicând: „De nu veţi îndeplini porunca împăratului şi de nu vă veţi închina zeilor noştri, apoi cu sabia vă voi tăia pe voi, şi trupurile voastre le voi da spre mâncare păsărilor cerului şi fiarelor pământului”. Iar sfinţii au răspuns într- un glas: „Nu ne vom lepăda de Hristos Dumnezeul nostru, nici ne vom închina idolilor necuraţi, surzi şi muţi, care au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, au gură şi nu grăiesc, au picioare şi nu umblă. Asemenea lor să fie toţi cei ce îi fac pe ei şi toţi cei care nădăjduiesc spre dânşii”.
Chinuitorul, auzind acestea, răcni ca un leu cu mare mânie şi porunci să-i scoată afară din cetate, să-i înjunghie ca pe nişte fiare sălbatice, iar trupurile lor să le arunce neîngropate spre mâncarea fiarelor şi a păsărilor. Atunci sfinţii au fost duşi la locul sfârşitului lor, care era într-o livadă de măslini, şi au fost legaţi de copaci gata, spre înjunghiere. Atunci au venit acolo doi creştini, prieteni ai sfinţilor, anume Paladie şi Acachie. Aceia, rugând pe slugile care voiau să înjunghie pe sfinţi, le-au dat mult aur, zicând: „Domnilor, aşteptaţi puţină vreme până ce vom vorbi cu aceşti creştini osîndiţi, căci avem a vorbi ceva cu dânşii, iar după ce le vom spune, atunci îi veţi înjunghia”.
Slugile, luînd aurul, s-au depărtat de dânşii puţin. Iar creştinii, apropiindu-se de sfinţii mucenici, i-au sărutat cu dragoste, plângând, şi le-au zis să se roage pentru dânşii. Deci rugându-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas din cer, chemându-i pe dânşii la odihna cea veşnică. Şi îndată sfinţii şi-au dat sufletele cu bucurie în mâinile lui Dumnezeu. Iar slugile chinuitorului, deşi au văzut pe sfinţi că au murit acum, însă temându-se de tiranul, au săvârşit porunca dată asupra morţii lor. Căci pe Sfântul Evstatie şi pe Tespesie iau înjunghiat la gît, iar pe Sfântul Anatolie l-au împuns în coastă.
După aceasta, zăcând trupurile lor pe pământ, le-au tăiat capetele şi, lăsîndu-le neîngropate, s-au dus. Atunci s-au pogorît şase îngeri din cer, în chip de vulturi, şi zburau peste trupurile sfinţilor, până când Paladie şi Acachie le-au îngropat cu cinste. Antonie, comitele, într-acea zi când a apus soarele, a căzut bolnav, iar a doua zi a murit femeia lui mai întâi; apoi el, văzând pe femeia sa moartă, şi-a dat sufletul cu mari chinuri.
Deci acela se munceşte în iad, iar sfinţii se bucură în ceruri, întru împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie