Smerenia

Smerenia este o virtute de mare importanţă pentru mântuirea noastră, fără de care nimeni nu poate vedea pe Iisus Hristos, Care S-a smerit pentru noi. Că auzi ce zice Sfânta Scriptură: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”. Iar când zice că le stă împotrivă celor mândri înseamnă că le închide uşa împărăţiei cerurilor. Vreau însă să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea, fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii şi să-i robească şi să-i stăpânească, fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul; fiecare să fie mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul, fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri, că are diplome şi funcţii.

De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, certurile, tulburărileşi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept. Toţi vor să fie tari, toţi vor să fie mari, dar nu este plăcut lui Dumnezeu lucrul acesta, Mântuitorul a zis: „Cine vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitor al vostru, şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”. Prin smerenie, creştinul se aseamănă, pe cât poate, cu însuşi Domnul, Care a zis: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”, (Poţi să ai toate faptele bune, dar daca n-ai smerenie, nu te poţi mântui. Ca să înţelegeţi mai bine aceasta o să vă spun o întâmplare din Pateric.
Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară, într-un sat. Iar după o vreme a murit fratele Cui şi a rămas în urma lui un copilaş orfan de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul şi l-a dus cu sine în pustie la chilia lui, hrănindu-se cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie.

Şi n-a văzut copilul nici un om, decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea de când l-a dus în pustie, nici femei, nici sat, nici pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce cum este viaţa lumii acesteia.
Totdeauna era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Şi aşa a petrecut optsprezece ani şi apoi a murit. Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere lui în care ceată de sfinţi este pus acel copil? Şi după ce a făcut multă rugăciune cu osârdie, a adormit şi a văzut în vis un loc întunecat şi piin de toată scârba, şi în mijlocul acelui loc era tânărul aruncat, zăcând în mare scârbă şi supărare nespusă. Aceasta văzând bătrânul, s-a mirat şi a început a grăi către Dumnezeu, zicând:
— Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copii de toate spurcă¬ciunile trupeşti şi necurăţiile lumeşti? El, care în toate zilele şi nopţile Te preamărea şi Te lăuda pe Tine, postea, priveghea şi se ostenea şi nu era atins cu nici un păcat lumesc! Dar acum ce este aceasta, de-l văd pedepsit la acei loc de scârbă? Iar noi, care suntem născuţi, crescuţi şi îmbătrâniţi în păcate, ce nădejde de mântuire o să avem? O, amar şi vai mie!
Acestea şi mai multe cu plângere şi cu tânguire grăindu-le bătrânul, îngerul domnului a stat înaintea lui şi i-a zis:
— Ce plângi aşa, bătrâne, şi te tânguieşti pentru acel copil, care cu adevărat a fost neatins de păcatele cele trupeşti şi lumeşti şi pe care l-ai învăţat a posti, a priveghea şi a se ruga? Dar smerenia, adică a se smeri, pentru ce nu l-ai învăţat? Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curăţia şi viaţa lui cea neatinsă de lume, că este om mare şi sfânt, mai mult decât toţi cei din lume, şi cu acea gândire înaltă în inimă a şi murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu.
Acestea zicând lui îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul şi-a venit în fire şi în cunoştinţă şi a tot plâns neîncetat pentru pieirea copilului, până la sfârşitul vieţii sale. Aşadar din această pilda să înţelegem că oricâtă ştiinţă şi daruri am avea, oricâtă rugăciune şi nevoinţă am face, nu ne putem mântui dacă nu avem şi smerenie. Altfel, în zadar ne ostenim, însă să vedem tot dintr-o pildă din Pateric ce bunătăţi aduce smerenia. Erau doi fraţi călugări, care vieţuiau cu dragoste împreună de multă vreme. Iar vrăjmaşul diavol, pizmuind traiul lor cel bun, a vrut să-i despartă pe ei unul de altul. Deci s-a gândit să născocească o pricină ca să-i facă să se certe. Iar odată fratele cel mic a aprins lumânările în sfeşnic si a aşezat sfesnicul la locul lui, ca să se lumineze la rugăciune. Atunci diavolul, vrând să facă tulburare, a aruncat sfeşnicul jos şi acela s-a stins.
Şi îndată s-a mâniat tare fratele cei mai mare şi a lovit cu patimă pe fratele său cu palma peste obraz, că de ce n-a fost cu băgare de seamă.
Dar acesta s-a încfiinat lui cu smerenie până la pământ, zicând:
— Iartă-mă, frate, că te-am supărat, dar aşteaptă puţintel şi iar voi aprinde sfeşnicul.
Şi, pentru smerenia acelui frate, puterea lui Dumnezeu a pedepsit pe acel diavol pană ce s-a făcut ziuă. Iar dacă s-a făcut ziuă, a mers diavolul în templul idolesc unde îşi avea sălaşul şi s-a jeluit mai-marelui său, spunându-i lui toată întâmplarea ce a vrut să facă şi ce a făcut acelor călugări şi cum s-a smerit călugărul cel mai mic celui mai mare şi cum, pentru smerenia aceluia, puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe el până la ziuă.
Acestea s-a jeluit diavolul stăpânului său în templul idolesc, însă atunci era acolo din întâmplare slujitorul cel idolesc şi a auzit cele ce se jeluia acel drac şi s-a mirat de neputinţa diavo¬lilor, cum dacă cineva se smereşte le risipeşte toată osteneala şi îi pune pe fugă. Şi auzind acestea, s-a smerit şi el şi a lăsat toată mândria slujirii lui, lepădând templul cu idolii săi, şi s-a făcut creştin, botezându-se de un preot bun.
Iar mai pe urmă acest fost slujitor al idolilor s-a dus la o mănăstire şi s-a făcut călugăr iscusit şi smerit, şi spunea fraţilor, zicând:
— Smerenia risipeşte puterea vrăjmaşuiui, că eu am auzit dracii vorbind între dânşii şi zicând: „De vom face tulburare şi vrajbă între oameni şi de se va întoarce unul dintr-înşii şi, smerindu-se, se va înclina frateiui său, atunci acela toată puterea noastră o risipeşte”.
Iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate şi fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute, smerenia, poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unui din Sfinţii Părinţi.
De aceea şi Mântuitorul nostru îi fericeşte cel dintâi pe cei smeriţi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor”. Căci celi ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate fapteie bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că, înaintea lui Dumnezeu, nu a făcut nimic bun.
Deci să ne silim să câştigăm smerenia, care risipeşte puterea diavolului, şi aşa, Dumnezeul păcii va fi cu noi şi ne va feri de toate ispitele.

Povestiri pentru copii, vol. 9, Arhim. Cleopa Ilie