Taina spovedaniei (mărturisirii)

Viaţă creştină autentică nu poate exista fară spovedanie, dat fiind faptul că nu este om fără de păcat pe pământ. În fapt, nu poate exista viaţă spirituală fără pocăinţă deoarece numai fiind sincer cu tine însuţi poţi ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu.
În Biserică, Sfânta Liturghie ne deschide din nou drumul spre Pomul vieţii dându-ne posibilitatea să câştigăm viaţa de veci: „Eu sunt pâinea cea vie – zice Domnul – Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (In. 6, 51). Apropierea de Sfânta Împărtăşanie este condiţionată de curăţirea sufletească, de îmbrăcarea cu „haina cea de nuntă” a harului pentru că, deşi suntem botezaţi, totuşi păcătuim urmare a faptului că după botez rămâne în om concupiscenţa, adică înclinarea spre păcat şi de cele mai multe ori facem mai mult răul decât binele, „dacă zicem că păcat nu avem ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 In. 1, 8). Această curăţire se săvârşeşte prin Taina Spovedaniei, în care cel mort în păcat este reînviat prin lacrimile pocăinţei şi prin împărtăşirea cu Cel veşnic Viu.
În deşertul spiritual care astăzi se întinde tot mai mult, singura ieşire a omului contemporan este reîntoarcerea la Dumnezeu, Singurul care poate să tămăduiască rănile sufletului şi de a readuce la viaţă pe cel mort în păcate. Această comuniune se realizează prin părăsirea păcatului, în pocăinţă sinceră, şi stăruinţă în împlinirea voii Lui Dumnezeu, aceasta fiind singura cale de creştere în plan duhovnicesc.
Prin efectele pe care le produce asupra credincioşilor, Taina Spovedaniei este singura modalitate de refacere a chipului lui Dumnezeu în noi.
Păcatul este încălcarea cu bună ştiinţă şi în mod liber a voii Lui Dumnezeu, ceea ce duce la căderea din har. Urmarea păcatului duce la îndepărtarea de Dumnezeu ca izvor al vieţii, ceea ce generează suferinţă trupească şi sufletească.
Dacă starea naturală firească este cea de sănătate, pe plan spiritual păcatul produce boala.
Sfinţii Părinţi, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt, căutând să afle cum se pot birui patimile, au identificat două cauze generale ale păcatului: uitarea de Dumnezeu şi neştiinţa.
Prima cauză – uitarea de Dumnezeu – îşi află loc în sufletele celor care sunt aplecaţi numai asupra lumii materiale, caută doar pe cele ale lumii acesteia fără a se preocupa deloc de cele ce vor urma acestei vieţi, adică moartea şi judecata. Această atitudine faţă de cele spirituale generează în viaţa acestor oameni săvârşirea păcatului şi căderea în patimi fără nicio oprelişte, pentru aceştia păcatul fiind o stare de normalitate.
Neştiinţa, ca a doua cauză generală a păcatului, afectează pe cei care nu cunosc legile morale, dar care nici nu se străduiesc să le afle, complăcându-se în starea de păcătoşenie, justificând-şi păcatele în faţa conştiinţei prin neştiinţă.
Printre aceste nenumărate boli sufleteşti, ascetica ortodoxă deosebeşte unele care sunt fundamentale sau generice, în sensul că, într-un anumit fel, le conţin şi dau naştere tuturor celorlalte. Acestea sunt în număr de opt, după clasificarea Sfântului Ioan Casian, şi anume:
1. Lăcomia pântecelui – gastrimarghia, 2.Desfrânarea, 3.Iubirea de argint, (arghirofilia), 4.Mânia, 5.Tristeţea, 6.Trândăvia, 7. Slava deşartă, 8.Mândria.
Despre instituirea Spovedaniei ca Taină, Dumitru Stăniloae spune că: „a fost instituită de Hristos prin faptul că El însuşi a săvârşit-o, acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane şi prin faptul că a dat puterea iertării păcatelor şi ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora. Această putere Iisus o promisese Apostolilor mai înainte de Patima Sa zicând: „Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”. ( Mt. 18, 18), Rânduiala Tainei reflectă adevărul că Hristos este Cel care iartă la mărturisire, aşa cum rezultă din ultima rugăciune înainte de spovedanie: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci, (…) spune toate câte ai făcut ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Apostolii, prin hirotonie, au transmis puterea iertării păcatelor episcopilor şi preoţilor. În primele veacuri creştine, iertarea era acordată numai de către episcop. Mai târziu însă, odată cu înmulţirea comunităţilor creştine, această misiune este trecută în seama preoţilor, împreună cu marea responsabilitate ce o presupune. Totodată apar primele îndreptare de spovedanie, întrucât legarea şi dezlegarea păcatelor se fac după canoane şi rânduială, evitându-se astfel subiectivitatea preotului. Au existat şi încă există obiecţii privitoare la persoana preotului, în sensul că preoţii fiind ei înşişi oameni păcătoşi nu pot ierta, nici dezlega păcatele oamenilor. Această obiecţiune ignoră însă chiar esenţialul Tainei şi anume că autorul ei este Dumnezeu. Valabilitatea oricărei taine nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului ei, în cazul de faţă, preotul nu dă dezlegarea de păcate prin puterea lui, ci Dumnezeu este Cel ce iartă păcatele, folosindu-se de preot ca de o unealtă. Aşa cum reiese din Sfânta Scriptură, toţi oamenii – câtă vreme sunt în această viaţă – sunt păcătoşi fie Apostoli, episcopi sau preoţi (F. Ap, 25 – 26; II Cor. 4, 7; I Tim. 1, 15 ş.a). Acest adevăr rezultă clar din rugăciunea de dezlegare rostită de preot: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos (…) să te ierte pe tine, fiule (…) iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg…”.
Primitorii Tainei Mărturisirii sunt toţi membrii Bisericii care prin păcat au căzut de la înălţimea harului primit la Botez.
Sfânta Taină a Spovedaniei este constituită din trei elemente: mărturisirea păcatelor, căinţa pentru ele şi dezlegarea preoţească. Mărturisirea însă este un act al penitentului în strânsă legătură cu calitatea de duhovnic a preotului, astfel încât căinţa penitentului „trebuie să se concretizeze în împlinirea unor fapte recomandate de preot”.
Urmând mărturisirii păcatului, este absolut necesară adânca părere de rău pentru săvârşirea lui: „Ai păcătuit ? Plângi şi-ţi vei şterge păcatul”. Spre acestea ne este dat ca model Sfântul Apostol Petru care, dându-şi seama de păcatul săvârşit „a început să plângă”; şi nu numai că a plâns dar a plâns cu amar, făcând un al doilea botez, cu lacrimile din ochi. Şi fiindcă a plâns amar şi-a şters păcatul. Simpla enumerare în gând a păcatelor şi părerea de rău pentru ele nu este de ajuns şi nu poate reda omului liniştea sufletească.
După mărturisire preotul exercită calitatea sa de medic sufletesc. El trebuie să aprecieze şi să aplice epitimia în conformitate cu cele mărturisite. Prin „canonul” pe care îl dă duhovnicul pune în aplicare canoanele prevăzute pentru diferitele păcate. Acesta nu înseamnă nicidecum pedepsirea penitentului, ci se are în vedere vindecarea lui. Sfinţii Părinţi, deseori compară canonul dat la spovedanie cu medicamentele cele amare pe care medicul le prescrie pentru vindecarea bolnavului. Acesta le suportă ştiind că sunt spre însănătoşirea lui. În acelaşi fel şi duhovnicul prescrie săvârşirea unor fapte, oprirea de la altele, chiar oprirea de la Împărtăşanie, toate acestea cu unicul scop de vindecare sufletească a celui păcătos. Pocăinţa sau Spovedania este, prin urmare, o întâlnire foarte profundă a penitentului cu Hristos în Biserică fiindcă ea aduce nu numai iertarea păcatelor ci şi refacerea comuniunii omului cu Hristos.
Una din condiţiile eficacităţii Spovedaniei este hotărârea penitentului de a nu mai greşi. Lucrul acesta însă presupune o conştientizare permanentă a luptei în care se află şi întărirea zilnică în hotărârea de a lupta împotriva păcatului. Iată de ce Sfinţii Părinţi arată ca fiind cea mai bună modalitate de luptă împotriva păcatului pocăinţa neîncetată.
Potrivit spiritualităţii filocalice, viaţa omului trebuie să fie un continuu urcuş duhovnicesc, o luptă neîncetată împotriva păcatelor, o străduinţă permanentă pentru dobândirea virtuţilor.
Vederea păcatelor proprii este în acelaşi timp eliberatoare şi curăţitoare.
Pocăinţa îşi găseşte încununarea în Taina Sfintei Spovedanii.
Oricât de mult şi-ar plânge cineva păcatele, la oricâte osteneli şi nevoinţe şi-ar supune trupul, fără mărturisire şi dezlegarea preoţească nu poate primi iertarea.
Taina Pocăinţei, prin harul iertării păcatelor, în Biserica Lui Hristos, învie sufletul mort în păcat şi îl readuce la Hristos. Fără pocăinţă şi mărturisire nimeni nu poate primi mântuirea deoarece cel care nu simte nevoia să-şi ceară iertare, acela nu caută, nu doreşte mântuirea. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune răspicat că Împărăţia Cerului se dă celor ce se silesc să o capete. Căinţa este începutul reînvierii spirituale şi în acelaşi timp încununarea ei.
Exemplul tâlharului pocăit ne arată că timpul pocăinţei nu este limitat decât de moartea fizică, de despărţirea sufletului de trup. În timpul vieţii în trup, orice păcate ar fi săvârşit, creştinul se poate întoarce cu pocăinţă, ştiind că Dumnezeu îl primeşte, gata să-i poarte păcatele şi să i le ierte, singura condiţie fiind pocăinţa.

Preot Cristinel Vasile Anăstăsoaiei