Timpul este moneda vieţii noastre şi de noi depinde cum o vom cheltui
„În această lume săracă și urâtă, toți cerșim câte ceva. Stăm la colțurile străzii cu sufletul făcut căuș și cerșim după puțină omenie, după puțină dragoste. Dar cel mai adesea sufletul se usucă sub privirile celor prea grăbiți și prea ocupați în mijlocul cărora ne ducem zilele. Pentru că… cel care nu va da, nu va primi niciodată.” (Nicolae Iorga)
Oferim mai mult timp din viaţa noastră pentru a ne îndeplini multe vise şi dorinţe ce ţin de partea materială a acestei lumi, în dauna părţii spirituale, în dauna sufletului nostru. Ne îmbogăţim material cheltuind aproape tot timpul nostru, dar nu ne facem timp să ne hrănim sufletul cu bucurii duhovniceşti.
Ne facem timp pentru carieră, ne petrecem tot mai mult timp la serviciu, pentru a urca cât mai rapid pe scara socială, dar nu ne facem timp să ne rugăm măcar câteva momente pe zi, nu ne facem timp să Îl căutăm pe Bunul Dumnezeu şi să vorbim cu El în cămara inimii noastre.
Găsim această scuză, a lipsei de timp pentru rugăciune. „Eu am făcut un calcul aproximativ, gândindu-mă că o zi are 24 de ore, o lună are în medie 30 de zile. Dacă le înmulţim cu 24, ajungem la un număr de 720 de ore. Dacă Dumnezeu este atât de bun şi ne poartă de grijă tot timpul, oare cât se cuvine să dedicăm rugăciunii? O rugăciune de 15 minute dimineaţa şi una tot de 15 minute seara înseamnă infinit mai puţin decât grija pe care ne-o arată Dumnezeu. Dacă participăm la Sfânta Liturghie în duminicile dintr-o lună, înseamnă 8 ore dedicate lui Dumnezeu, aceasta fiind a suta parte din timpul efectiv al lunii”, contrazice această scuză a lipsei noastre de timp pentru rugăciune – Pr. prof. Ioan Cristinel Teșu.
Aşadar, o analiză obiectivă a programului nostru zilnic ne-ar arăta cât timp ne rugăm, dar şi cât timp ar trebui să acordăm de aici înainte rugăciunii, pentru a simţi cu adevărat ajutorul lui Dumnezeu. Indiferent de preocupările fiecărui om, scopul vieţii creştine este mântuirea, la care se poate ajunge numai printr-o stare permanentă de rugăciune. Printre toate preocupările noastre putem să ne găsim timp şi pentru rugăciune, totul e să ne dorim acest lucru.
Nu ne mai facem timp să petrecem cu copiii noştri, cu părinţii, cu bunicii noştri. Nu ne mai jucăm cu copiii din lipsă de timp, nu ne mai vizităm părinţii şi rudele tot din criză de timp. Timpul petrecut în familie e din ce în ce mai scurt şi e un timp petrecut mai mult pentru a viziona programele TV şi pentru a comunica pe reţelele de socializare. Zilele acestea am citit rugăciunea unui copil care tânjea după afecţiunea şi iubirea părinţilor, rugăciune care m-a impresionat până la lacrimi: „Doamne, în seara asta, te rog ceva special… Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul.
Mi-ar plăcea să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu.
Fă să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. Mi-ar plăcea să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului atunci când ceva nu funcţionează… Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă. Şi mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită. Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine…Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar plăcea să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine. Doamne, nu-ţi cer prea mult. Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”
Au ajuns copiii să cerşească un pic de iubire în familiile lor, au ajuns copiii să îşi dorească să fie obiecte în casa lor, fiindcă unele obiecte sunt mai iubite ca ei, aşa cum e televizorul, mai nou cum e calculatorul. Fetiţa aceasta îşi dorea să fie televizorul din casa ei, în jurul căruia să se adune toţi membrii familiei.
Dar ce ne facem când sunt familii care au câte un televizor pentru fiecare membru al lor? Acolo mai putem vorbi despre reunirea familiei măcar în jurul televizorului, despre împărtăşirea bucuriilor şi problemelor ei de peste zi? Nu, nu mai putem vorbi. A fost odată ca niciodată un timp în care în toate familiile, copiii erau iubiţi şi fericiţi, în care toţi membrii familiei petreceau mai mult timp împreună. A fost odată ca niciodată….
Nu mai avem timp să zâmbim, să râdem. E atât de uşor să zâmbim, dar din păcate suntem aşa de zgârciţi cu zâmbetele noastre. Preferăm să fim mereu trişti, mereu îngânduraţi, mereu nişte oameni cu chipuri crispate.
Omul care zâmbeşte des şi care oferă cu generozitate zâmbetele sale e un om care iubeşte oamenii, care doreşte ca lumea în care trăieşte să fie o lume veselă, o lume plină de nădejde, de speranţă, de bucurie, de prietenie. Omul zâmbitor e un om cu suflet de copil care iubeşte viaţa, care doreşte ca toţi din jurul său să fie fericiţi. Nu e greu să zâmbim, dar nu vrem să o facem, fiindcă nimic nu ne mai mulţumeşte, fiindcă nu iubim simplitatea, fiindcă nu mai avem bucuria de a trăi viaţa, şi cu bune şi cu rele, fiindcă nu avem timp să fim fericiţi, avem timp doar să ne plângem de tot şi de toate, avem timp să fim trişti şi depresivi.
Nu avem timp să ne plimbăm în natură, să ne oprim pentru o clipă să privim la cer, la soare, să ne încântăm ochii cu coloritul unei flori frumoase şi să ne îmbătăm de mirosul ei ameţitor, să ascultăm trilul unei păsărele, să privim la cerul înstelat, să privim un răsărit sau un apus de soare. Ne lipsim cu bună ştiinţă de puterea vindecătoare a traiului în armonie cu natura.
Natura e atât de minunată şi atât de bogată în frumuseţe, dar noi de multe ori suntem orbi la toată această frumuseţe, de multe ori suntem insensibili la splendorile acesteia şi noi suntem cei care avem de pierdut. Noi, care nu conştientizăm că întreaga zidire a lui Dumnezeu a fost creată cu multă iubire şi măiestrie şi ne-a fost dăruită nouă, oamenilor, pentru a ne bucura de ea, pentru a ne asigura cele necesare trupului, dar şi pentru a ne bucura sufletul…
Nu mai avem timp să mergem la un concert de muzică bună, la o piesă de teatru, la un film frumos şi interesant, nu mai avem timp să citim, să pictăm, să scriem o poezie, să stăm la „un pahar de vorbă” cu un semen de-al nostru.
Nu mai avem timp să mergem în sărbători la Sfânta Biserică, nu mai avem timp să ascultăm un cuvânt de folos, nu mai avem timp să mergem într-o excursie cu familia, într-un pelerinaj la locuri sfinte.
Sunt în ţara noastră o mulţime de locuri cu frumuseţi desprinse parcă din poveşti, o mulţime de locuri încărcate de istorie, de mister, de spiritualitate, dar nu încercăm să le vizităm, fiecare după posibilităţile materiale. Nu trebuie să ne ducem la o distanţă prea mare de casă, dacă nu avem banii necesari pentu călătorii, trebuie să căutăm cât mai aproape de noi astfel de locuri, pentru că ele există la tot pasul, pentru că Bunul Dumnezeu a înzestrat România cu atâta iubire şi dărnicie, pentru că în fiecare comunitate există înălţată o sfântă biserică sau mănăstire, pentru că fiecare comunitate are istoria ei, are eroii ei, are tradiţiile şi obiceiurile ei frumoase.
Poate dacă am cunoaşte mai multe locuri minunate din ţara noastră, am iubi-o mai mult, am fi mândri cu rădăcinile, cu istoria noastră, am fi mândri că ne-am născut şi că suntem români…
Nu mai avem timp să dăruim o îmbrăţişare, nu mai avem timp să stăm să ascultăm povestea unui semen care vrea să se destăinuie nouă, pentru a-şi mai uşura povara ce-o poartă în suflet. Nu mai avem timp să primim şi să oferim iubire, avem inima împietrită, am devenit imuni la suferinţele celor din jurul nostru, indiferenţi şi nedorind să ne rupem o bucăţică din timp, pentru a ajuta, pentru a alina, pentru a aduce bucurie şi speranţă în sufletul unui om de lângă noi.
Suntem mereu grăbiţi, mereu pe fugă, parcă o mână invizibilă ne împinge mereu de la spate, făcându-ne să alergăm şi să tot alergăm pe tot felul de cărărui întortocheate ale vieţii.
Avem timp doar pentru a ne oferi confortul material şi nu avem timp să ne bucurăm cu adevărat sufletul, nu avem timp pentru a face tot ce ne stă în putinţă pentru dobândirea Harului Sfânt, pentru mântuirea noastră, pentru atingerea adevăratei „ţinte” a vieţii noastre. Nu avem timp…
Avem timp să cârtim în necazuri şi nevoi, să spunem că Dumnezeu ne-a uitat şi că nu-I pasă de noi, dar nu avem timp să-L iubim din toată inima şi cu toată fiinţa noastră, fiindcă dacă ne-am face timp să-L invităm pe Bunul Dumnezeu în inima noastră, ne-am da seama că El ne întinde mereu o mână de ajutor, un colac de salvare, că ne poartă în braţele Sale iubitoare, care sunt braţele unui prieten, ale unui vecin, ale unui frate, ale mamei, ale tatălui, ale duhovnicului, ale unui străin cu inima iubitoare şi caldă, că Dumnezeu e peste tot în jurul nostru, dar noi nu conştientizăm acest lucru, aşteptăm semne şi minuni, aşteptăm să ni se înfăţişeze în vise, aşteptăm să visăm îngeri, dar nu pricepem că îngerii lui Dumnezeu ne apar mereu sub înfăţişarea unui binefăcător, a unui om obişnuit, care ne este alături în încercări şi greutăţi.
Ce minunat ar fi, dacă am spune cu toţii: Mă grăbesc să îmi umplu „traista” cu care mă voi prezenta în Faţa Tronului Sfintei Treimi cu fapte bune, cu fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti! Mă grăbesc să hrănesc un flămând, să îmbrac un om fără haine, să încalţ un om în picioare goale. Mă grăbesc să mă duc la închisoare să vizitez un deznădăjduit, mă grăbesc să cercetez un bolnav într-un spital, mă grăbesc să mă duc să ascult povestea unui bătrân, mă grăbesc să mă duc să mă joc cu un copil orfan şi să-i ofer o îmbrăţişare.
Mă grăbesc să fac o rugăciune din inimă, Domnului nostru drag, mă grăbesc să mă duc la Sfânta Liturghie, mă grăbesc să mă duc să mă pregătesc pentru un pelerinaj în locuri sfinte.
Mă grăbesc să ajut pe vecinul meu care are un necaz, mă grăbesc să mă duc la nunta, la botezul copilului vecinului meu, mă grăbesc să-l ajut la munca câmpului, mă grăbesc să-l ajut la construirea casei lui. Mă grăbesc să mă duc să îi ofer un dar prietenului meu, fiindcă azi e ziua lui de naştere. Mă grăbesc să mă duc să îmi vizitez bunica care mă aşteaptă cu drag şi dor la ea acasă. Mă grăbesc să îmi cercetez păcatele ca să mă pot spovedi curat, mă grăbesc să închid uşa cămarei mele şi să vorbesc cu Domnul meu.
Mă grăbesc… Visez frumos, nu-i aşa? Sunt o visătoare incurabilă, încă nu mi-am pierdut speranţa că putem deveni mai buni şi mai dornici de a ne petrece timpul făcând şi fapte bune şi mai puţin dornici de a ne petrece timpul pentru realizarea de acţiuni care nu ne sunt de folos nouă şi celor din jurul nostru.
Mulți spun că, cel mai frumos cadou pe care îl poţi face cuiva este TIMPUL tău, pentru că dăruieşti o bucată din viaţa ta pe care nu o vei mai putea lua înapoi niciodată. Da, e cel mai frumos cadou, fiindcă puteai să alegi ca acel timp pe care l-ai dăruit altuia, să îl foloseşti pentru a-ți face o bucurie personală. Dar fiindcă ai preferat să ajuţi pe altul, oferind timp din viaţa ta, înseamnă că eşti o persoană altruistă, o persoană iubitoare de Dumnezeu şi semeni, care pune mai presus de interesul său, interesul altora, care îşi bucură sufletul, dăruind altora din darurile sale.
Omul înţelept preţuieşte orice clipă primită în dar de la Bunul Dumnezeu şi o foloseşte pentru a săvârşi fapte bune, pentru a săvârşi fapte plăcute Lui, fapte care îi vor umple „traistuţa” cu care se va prezenta la Judecata de Apoi şi care îl vor ajuta să se învrednicească de viaţa veşnică, primind astfel plata pentru preţuirea timpului, pentru folosirea lui cu folos, pentru înmulţirea darurilor cu care a fost înzestrat.
Şi va constata că nu a fost aşa greu, că efortul lui nu a fost în zadar, că toate greutăţile cu care s-a confruntat nu mai au nicio importanţă, că acestea l-au ajutat să se apropie mai mult de Domnul, că acestea l-au ajutat să Îl cheme pe Acesta în ajutor şi în inima sa, că acestea l-au ajutat să se mântuiască, că acestea l-au ajutat să se asemene într-un fel cu Mântuitorul Iisus Hristos, ducând ca El o cruce pe drumul Golgotei Sale…
Dacă consideri orice clipă dăruită de Bunul Dumnezeu, preţioasă, nu te înduri să o laşi să se irosească în zadar. Şi atunci te străduieşti din toate puterile să realizezi cât mai multe lucruri bune şi frumoase în orice moment, pentru a dărui cât mai multă iubire în jurul tău, pentru a aduce cât mai multă bucurie în viaţa celor din preajma ta. Dacă crezi că timpul nu este valoros, îţi măguleşti lenea, devii ignorant la suferinţele şi nevoile celor din jurul tău, amâni realizarea proiectelor tale de azi pe mâine şi reuşitele tale sunt mult mai puţine decât ar fi putut să fie, dacă preţuiai valoarea timpului.
Nu trebuie să uităm că timpul se scurge nemilos, că niciodată nu se mai poate întoarce şi de aceea nu e bine să lăsăm pe mâine ce putem face azi bun şi frumos pentru semenii noştri şi spre slava lui Dumnezeu. Pe ceasul unei Biserici din Franţa, sunt scrise cuvintele latineşti: „Tran-seunt et imputantur”; adică: „Ceasurile trec şi se socot”. De fiecare ceas şi fiecare minut va trebui să dăm seama în Ziua Judecăţii de Apoi.
Părintele Arsenie Papacioc ne-a dăruit foarte multe mărgăritare duhovnicești despre timp: „Nu-i nimic mai scump de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul. Ne-a creat Dumnezeu singur numai pentru El. Şi dacă ne lasă timp şi ne prelungeşte timpul vieţii noastre [o face] tot cu scopul ca să fim împreună. Niciun dar nu e mai mare de la Dumnezeu ca timpul pe care ni-L dă. Pentru că moartea nu vine să-i faci o cafea. Vine să te ia. (…) Nu pierdeţi timpul, dragii mei! Astăzi vorbim şi mâine nu ştim dacă mai suntem. E posibil: te muşcă o muşcătură veninoasă, îţi cade o cărămidă în cap când nu te-aştepţi şi, pe urmă, suntem la dispoziţia stăpânului nostru Dumnezeu. Şi dacă nu vine moartea mâine, aveţi timp să câştigaţi haruri deosebite. Aşa că, să preţuiţi foarte mult [timpul]. Că dacă ar fi cu putinţă să-i întrebăm pe cei de sus: «Ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire?» «Timp, puţin timp petrecut bine!»
Dumnezeu ne-a creat ca să rămânem în bucuria veşnică alături de El. De ce ne complicăm? Biserica mai mult sfinţeşte decât învaţă şi de aici se reflectă faptul că noi nu vrem împărăţia omenească, ci împărăţia cea de veci. Timpul pentru asta este, pentru a ne ţine în legătură cu veşnicia. Şi vă spun: nu e puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine, mereu. (…) Să nu pierdem niciun pic de timp, căci e atât de preţios. Pierderea timpului va fi motivul vaietelor, cândva. S-a pierdut un timp…”
Timpul este moneda vieţii noastre. Este singură monedă pe care o avem, şi numai noi putem hotărî cum o vom cheltui şi, aşa cum spunea Antoine de Saint Exupéry: „E bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă asemenea unui grăunte de nisip, ci să ne împlinească, e bine ca timpul să fie o construcţie.”
Ar fi minunat, dacă ne-am folosi timpul vieţii, pentru „a fi” şi nu pentru „a avea”!
Cristina Toma
