„Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” – Hristos, tămăduitor al neputinţelor tinerilor

Când scena învierii fiului văduvei din Nain se conturează în mințile noastre, observăm două mulțimi, două cortegii îndreptându-se în direcții diferite. Cortegiul funerar, al durerii și al morții, al singurătății și disperării în fața cărora solidaritatea umană are limitele ei, ieșea din cetate. Comunitatea vieții și a bucuriei, avându-L în frunte pe Domnul Hristos și pe ucenici, se îndrepta spre oraș. Ele se întâlnesc, iar durerea, moartea, singurătatea și disperarea sunt înghițite de viață și fericire.
Dacă Hristos a vindecat cea din urmă durere și neputință, moartea, și a dovedit de nenumărate ori că are putere asupra sufletului și trupului omenesc, spre neîncrederea, mirarea și supărarea unora, atunci același Hristos de ieri, azi și în veci, Care este cu noi până la sfârșitul veacurilor, poate veni în întâmpinarea neputințelor tinerilor. Când ucenicii Lui de ieri și de azi se apleacă asupra rănilor sufletești și trupești, particulare și comunitare ale tinerilor, ei îl au cu ei pe Domnul Iisus Hristos și împărtășesc oamenilor dragostea Lui plină de putere dumnezeiască.

Domnul Iisus caută să vindece, să unească și să împace cu Sine și cu Biserica pe toți suferinzii, tinerii cu atât mai mult. Ei sunt în formare, de aceea și problemele lor, dar și influențele pozitive, au impact care în timp se amplifică. Pentru a conlucra cu Dumnezeu, Scriptura spune că trebuie să înțelegem voia Lui și să putem ține ritmul cu lucrarea Sa. Pentru aceasta, o anumită pregătire a minții și simțirii ucenicilor este indispensabilă. În mod clar, Domnul Hristos vrea și poate lucra pentru orice fel de vindecare, iar rolul părții omenești are segmente clar delimitate de canoanele Bisericii, de rânduielile liturgice, de sfaturile pastorale ale Părinților Bisericii, dar există și unele zone în care felul în care ucenicul a reușit să-și despătimească și să-și lumineze trupul și sufletul influențează calitatea și profunzimea actului medical
bisericesc.
Tânărul reprezintă o persoană umană, creația lui Dumnezeu, vrednică de prețuirea și grija noastră. Posedă toate însușirile unei persoane mature, dar în mod nedeplin, neformat.

Funcționarea părților ființei sale diferă în anumite segmente de cea a copilului, dar și de cea a maturului. Nu este nici un mic matur, cum stipulează vechea pedagogie, dar nici chiar un tip distinct de ipostas, cum ar vrea să ne convingă cea nouă. Suferința a dus la tulburări ale anumitor părți din persoana tânărului, dar și la boli sistemice și la dereglări în viața sa comunitară, socială.
Dorințele tinerilor sunt de liniște interioară, zgomot inofensiv, comuniune cu alții, acces mai facil către lumea adulților, de perspectivă în viață, de un scop care să le transceandă propria persoană, de a fi înțeleși și acceptați, de a se simți confortabil cu propria persoană și în compania altora. Ei tind spre mult, spre bun, frumos, plăcut, chiar dacă nu întotdeauna folositor și sfințitor.
Apetitul lor se cere satisfăcut, chiar și când vin la preot după o indigestie. În astfel de cazuri, părintele îi explică funcționarea corectă a poftelor, dorințelor, energiei apetitive în general, și mai ales partea fundamentală, traseul plăcere-durere-moarte sau durere-bucurie-viață de la Sf. Maxim Mărturisitorul și alți Sfinți Părinți, pe înțelesul său, asigurându-l că bucuriile care sigur vor veni de la Dumnezeu, fără a le căuta noi, sunt cele mai bune, îndelungate și fără efecte adverse. Tânărul poate fi învățat, cu exemple din massmedia sau istorie, că efortul și un pic de durere corect dozate duc la bucurii şi împliniri, că răbdarea atenuează durerea, pe când refuzul efortului și durerii cheamă alte dureri și osteneli. El trebuie să afle că dorințele sale pot fi educate, ridicate la un alt nivel de percepție, că sunt lucruri însutit mai plăcute și valoroase pe care le poate dobândi în schimbul renunțării și abținerii de la plăcerile cele mai la îndemână. Nu întotdeauna, cheful de a face sau nu un lucru poate fi etalonul și declanșatorul voinței, este momentul ca tânărul să afle că trebuie să vorbească pe limba minții, dorinței și motivației sale, pentru a le trezi și călăuzi unde trebuie. Toate aceste elemente nu au voie să fie prezentate sec, academic, deoarece ținta lor este și mintea, și simțirea. Ele au nevoie de un mediu cald, prietenesc de expunere, de un zâmbet, de o ofertă de prietenie și relație pe termen lung, măcar cu părintele dacă nu și cu grupul de tineri format de acesta și colegii săi. Nu strică să existe și o cauză mai presus de el, care să-i ofere sentimentul propriei valori, al apartenenței, să-l inspire și să ni-l aproprie pe termen lung; cauza poate fi desăvârșirea, sfințenia, pătimirea dumnezeirii, o lume mai bună, zidirea unui grup de tineri sau a unei comunități.

Motivația, după cum îi sugerează și numele, are nevoie de un motiv pentru a se activa, funcționa, îndrepta într-o direcție, potoli sau iuți.
Unul foarte bun este cel expus anterior, un scop, o cauză, sentimentul apartenenței și comuniunii, de fapt toate cele indicate de puterea apetitivă călăuzită de rațiune și cele indicate de rațiunea însăși, chiar dacă încă nu au convins deplin dorința, pofta. Această putere a râvnei, iuțimii, aprinderii lăuntrice, este oarbă. Dacă dorința are nevoie de educație, ca să nu călăuzească orb pe orb, motivația la rându-i așteaptă convinsă, după cum explica Sf. Maxim și alți părinți. Ea poate fi de intensitate prea mică sau prea mare, ori haotică. Tinerii debordează în general de energie. Trupul îi ajută, mintea le zboară, dorințele zburdă. Țelul este ca mintea să știe să o preia, să o fructifice, iar poftele să o cheme în direcția potrivită.

Puterea impulsivă a simțirii, numită și râvnă, motivație, aprindere, bărbăție, furnizează combustibilul indispensabil îndreptării omului spre un scop sau altul. Când ne ambalăm prea tare într-o direcție, și apoi ne calmăm, nu suntem în fața unei autoreglări duhovnicești, ci a unei motivații obosite, epuizate de un efort nefiresc de mare; în fața aceluiași stimul ori similar, ea va reacționa la fel. Momentul de reglare și control se găsește undeva cât mai la începutul aprinderii iuțimii, afirmă unanim Sfinții Părinți. O motivație apatică este și mai periculoasă în plan duhovnicesc; în loc să modelăm și direcționăm,trebuie să creăm, să producem energie. În acest caz, mintea și dorința stimulează aprinderea sufletească. În plus, și în cazul anterior, și în acesta, comuniunea, împrumutul de energie, de spirit de luptă de la frații creștini, are un rol crucial; prin activități comune, prin împărtășirea gândurilor care ne unesc și trezesc simpatia (I Ioan3 și 4), dar și prin arma puternică a rugăciunii (Romani 15: 30), motivația se aprinde, se stimulează și se reglează, de aici nevoia unei comuniuni sănătoase şi a unei rugăciuni eficiente. În plus, comunitatea nu are de pierdut împrumutând putere unui membru, deoarece izvorulei nesecat se găsește în Dumnezeu, prin Iisus Hristos, întru Duhul Sfânt.

(Va urma)
Pr. George Chirița