Tofan Aneta : „Ce copilărie?(…) Joaca noastră era munca”

Tofan Aneta s-a născut pe 17 iulie 1923, într-o familie de oameni ai muncii câmpului, țărani autentici ai comunei Săvinești. Ajunsă la o vârstă înaintată, ne povestește cum erau vremurile de odinioară și, cum a ajuns această frumoasă altitudine a vieții sale, cea de 91 de ani.

-Cum v-ați petrecut copilăria? Cum erau jocurile de odată?-Ce copilărie?…. Am făcut patru clase și după aceea la muncă. De copil mă trimeteau părinții cu vacile la păscut. Și în timpul școlii îmi puneau traista cu cărți în spate și mă puneau să iau drumul luncii, la vaci… așa învățam. Și când nu stăteam în luncă cu vacile eram pe câmp, la prășit, la adunat…. Am fost șapte copii și toți am fost crescuți așa. Nu era timp pentru joacă precum acum. Joaca noastră era munca: du-te și adu apă, du mâncare la animale, cară…. tot timpul făceam ceva. De mici asta eram învățați!

-Apropo de învățătură: când a început construcția școlii vechi?
-În 1933 s-a hotărât să se facă o școală pentru că și pentru cele patru clase, care se făceau obligatoriu pe atunci, nu aveam o clădire a noastră. Statul a decis construirea unei școli destul de mici pentru început, cu 3 săli mari de clasă și atât. Iar noi cetățenii comunei am participat la lucrările ei. Mi-amintesc că cei mai mici dintre noi, chiar ca și copii, căram țigle cu mâinile noastre și le duceam pe schele până sus ca să se pună acoperișul. …Și așa, când a fost gata, am reușit să termin și eu patru clase. Atât se făceau pe atunci… Au compensat însă fetele mele care, au făcut toate trei o droaie de școală și s-au făcut toate învățătoare.
-Dacă tot ați vorbit de cadre didactice: cum erau dascălii din vremurile acelea? Ce oameni de seamă vă amintiți? Prin ce se deosebea lumea copilăriei dumneavoastră de lumea de azi?
-Dascălii erau tot ca azi. Erau oameni, unii mai buni, alții mai răi…. Eu îmi amintesc de doi învățători buni: Tofănică Macovei, care mi-a fost și învățător și, domnul Iliescu, Ion parcă. Ce să zic de diferențe? Lumea nu s-a schimbat. S-a mai construit, s-a mai așezat…. dar oamenii au rămas la fel și mai buni și mai răi. Tot așa cum s-au născut, așa mor. Oamenii în general, erau fiecare pentru ei… ca și-acum. Erau săritori, nu mai mult și nu mai puțin decât acum. Totuși, ce-i deosebește este felul cum se muncea. Atunci nu se dădea nimeni înapoi de la muncă, dacă era ceva de făcut!
-Chiar… cum era mai bine, ca atunci sau ca acum?
-Ei… e mai bine acum. Copiii știu de o copilărie și au timp de joacă, băieții tineri nu mai fac armată…. Dar totuși era bine și pe-atunci, că munca te întreținea. De muncă n-o murit nimeni! Acum nu prea se mai știe așa de muncă, dar e bine să faci cât mai mult efort, că munca te ține pe pământul ăsta!
-Venind vorba de muncă, dumneavoastră ce ați lucrat?
Eu am fost muncitoare, brigadieră cum se numea pe atunci… apoi, am fost mulți ani șefă de echipă la colectiv și împărțeam recoltele la lume.
Și-așa am dus-o bine… (n.r.: râde!): Cine-mparte parte-și face! Se dădeau merinde… la bătrâni se dădea, așa ca de bătrânețe, câte un sac de porumb fără ca ei să contribuie cu nimic. Ne-am descurcat. Apoi și bărbatu-meu, primul, a fost gospodar. Era plutaș. Pleca câte 2-3 săptămâni pe Bistriță și se întorcea acasă tot murdar și plin de păduchi. A fost greu, dar nu se lăsa. Îi plăcea să-l știe de bine satul, așa că era autoritar cu fetele noastre. Trebuiau să-nvețe, s-ajungă cineva. Și al doilea soț, pe care l-am avut după ce am stat aproape 10 ani văduvă, a fost și mai bun. Nu avea copii și a crescut fetele mele ca pe ale lui. Mi-a lăsat casa, pământuri și tot ce-a avut.
(continuare în numărul următor)
Petronela Baghiu