“Trimite-mi îngerul tău cu mesajul”

Cineva l-a întrebat odată pe un sfânt părinte: „Dacă nu pot veni personal şi am nevoie urgentă de ajutor, ce să fac?” Părintele i-a răspuns simplu: „Trimite-mi îngerul tău cu mesajul”.
“Speculaţii teologice”, ar spune un sceptic format la şcoala materialismului dialectic. Cum să crezi în ceva care nu poate fi văzut?
“A spune însă că îngerii nu există pentru că nu se văd e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la “bună ziua”. (Andrei Pleşu) Îngerii cu care sunt familiarizaţi cei mai mulţi oameni sunt cei creştini, ce provin din scrierile ebraice. Statistic, pentru Biserica catolică există un număr de 496.000 de îngeri. Şi în creştinism, şi în islamism ei sunt în principal nişte mesageri ai lui Dumnezeu, cuvântul „înger” derivând din grecescul „angelos” care înseamnă „mesager”. Dar ei nu sunt doar nişte simpli mesageri în înţelesul strict al cuvântului; ei au şi sarcina de a ne ghida şi susţine pe lungul drum al vieţii.
„Orice creştin, ne spune Părintele Cleopa, are un înger bun, care stă de-a dreapta lui şi îl povăţuieşte spre tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. El scrie cu de-amănuntul, una câte una, toate faptele bune, pe care le face în viaţă şi pe care i le va prezenta în ceasul morţii, când „cărţile se vor deschide”. El este martorul vieţii noastre, merge cu noi când călătorim, stă cu noi când ne odihnim. Însă, oricât de mari i-ar fi dragostea şi răbdarea, el nu poate trece peste voinţa noastră deoarece suntem înzestraţi cu liberul nostru arbitru.
În “Fraţii Karamazov”, Feodor Dostoievski descrie sugestiv cât de mare poate fi dragostea şi răbdarea unui înger păzitor: A fost odată ca niciodată o femeie rea şi hapsână. Şi femeia aceea a făcut cât a făcut umbră pâmîntului şi, împlinindu-i-se sorocul, a murit. Şi murind n-a lăsat după ea nicio faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea şi au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal şi-şi tot frâmânta mintea: «Oare ce faptă virtuoasă o fi săvîrşit în viaţa ei ca să pot pune o vorbă bună pentru ea la Dumnezeu?»
Şi, aducîndu-şi aminte, se duce el şi-i spune lui Dumnezeu: «A smuls din grădină un fir de ceapă şi l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă». «Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el, şi pe urmă caută s-o tragi afară.
Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămînă unde se află acum». Îngerul a coborît degrabă în iad şi, întinzîndu-i firul de ceapă, a zis: «Apucă-te vârtos de el, femeie, şi eu am să te scot afară». Şi a început să tragă binişor, binişor de fir, pînă ce a scos-o aproape de tot din iad. Dar ce să vezi: ceilalţi osîndiţi, când au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agăţat care mai de care de ea, să-i tragă şi pe ei afară. Scorpia de femeie însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare şi să urle: «Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră!» Nici n-a apucat să termine şi firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut înapoi în iad şi arde şi acum în focul gheenei. Îngerul a izbucnit în plâns şi a plecat”.
Locuitori ai cerului, îngerii nu au trup material, ca oamenii, ci trup spiritual, descrişi fiind ca nişte creaturi înaripate, şi se spune despre ei că ar fi făcuţi din lumina ce-şi schimbă fără încetare culoarea şi forma. Dar în împrejurări particulare, îngerii se manifestă sub aparenţe perceptibile nouă, iar când este absolut necesar, pot lua formă umană pentru a disipa dezorientarea celui căruia i-a fost dat să-i vadă.
Adesea arătările îngerilor s-au petrecut sub aceleaşi chipuri de tineri strălucitori înveşmântaţi în alb. De aceea tradiţia iconografică a înfăţisării îngerilor a fost de asemenea consecventă de-a lungul veacurilor, pictând doar astfel de tineri strălucitori.
La al şaptelea Sinod ecumenic din anul 787 s-a hotărât ca îngerii să fie zugrăviţi numai cu chip, ca al oamenilor.
Părintele Cleopa ne mai spune că din pruncie creştinului îi urmează şi un înger căzut (demon) care scrie şi el, amănunţit, tot păcatul pe care îl face omul în viaţă, până în clipa morţii. El face parte din mulţimea ”atât de mare de duhuri rele care umplu acest văzduh în care acelea plutesc în tulburare, iar nu în trândăvire. Dumnezeu, prin rânduiala Lui, pentru binele nostru le-a ascuns şi le-a îndepărtat din priveliştea oamenilor. Altfel, din pricina priveliştii înfricoşătoare a chipurilor lor, oamenii ar fi stăpâniţi de chinuire de neîndurat şi gata de pierzare … ( Sf. Ioan Casian)
Antonie cel Mare ne îndeamnă însă, să nu ne temem de diavoli, căci toate armele lor sunt neputincioase înaintea harului lui Dumnezeu: “Cu numele lui Iisus Hristos biciuieşte duşmanul. Alături de Cel puternic ne facem şi noi puternici, aproape de Cel neînvins ne facem şi noi biruitori. Şi astfel noi, smeriţii şi neputincioşii, asemeni lui David, avem curajul să ne aruncăm în luptă şi să ne împotrivim vrăjmaşului, ce pare mare precum Goliat, şi să-l biruim”.
Prof. Elena Oboroceanu