Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Grigorie, Episcopul Neocezareei, făcătorul de minuni (17 noiembrie)

Sfântul Grigorie s-a născut în slăvita şi marea cetate a Neocezareei din părinţi necredincioşi. Apoi, din copilărie rămânând orfan, a fost dat la învăţături elineşti, unde, învățând, a început să priceapă înţelepciunea cea desăvârşită, care este cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; căci din făpturi cunoştea pe Făcătorul şi se sârguia a-I bineplăcea Lui cu viaţă înţeleaptă.
Auzind învăţătura Sfintei Evanghelii, îndată s-a făcut următor al ei. Apoi, luînd botezul, vieţuia întru desăvârşirea Evangheliei, adică întru curăţenie şi neagoniseală, lepădând toate deşertăciunile lumeşti şi părăsind plăcerile trupului, îşi păzea curăţenia fecioriei sale cu mare înfrânare, căci până la fericitul său sfârşit n-a cunoscut păcat trupesc. Astfel, s-a păzit pe sine de păcat şi de necurăţie pentru ca mai bine să placă lui Dumnezeu, Celui curat şi fără de păcat, Care S-a născut din Preacurata Fecioară. Aceluia dăruindu-se din tinereţe, sporea cu ajutorul Lui din putere în putere şi din bunătăţi în bunătăţi şi umbla în calea vieţii fără prihană.
De aceea era iubit de Dumnezeu şi de oamenii buni, iar de cei răi era urît. Căci, fiind mulţime de tineri ca să înveţe înţelepciunea filosofiei şi a medicinei şi învățând el împreună cu aceia, fiind încă tânăr, au început să-l urască pentru viaţa lui plină de înţelepciune şi fără prihană. Căci aceia, fiind robiţi de neînfrânare şi de patimi, trăiau în necurăţie, intrând prin casele de desfrânare, după cum era obiceiul tinerilor păgâni. Iar Sfântul Grigorie, fiind tânăr creştin, se abătea de la orice cale necurată şi ura fărădelegea. Precum este crinul în mijlocul spinilor, aşa înflorea el cu curăţenia în mijlocul celor necuraţi.
Fiind cunoscută multora viaţa sa cea curată şi fără de prihană, mulţi filosofi dintre cei mai renumiţi şi unii cetăţeni îl cinsteau şi-l lăudau mult. Iar cei de o vârstă cu el, neputând să privească spre un tânăr ca acesta, care întrecea cu înfrânarea şi curăţenia nu numai pe cei tineri, ci şi pe cei bătrâni, s-au gândit să-i aducă
necinste în popor, cum că ar trăi în necurăţie ca şi alţii, ca astfel să strice numele lui cel bun cu care era lăudat de toţi. Deci au îndemnat asupra lui o desfrânată ca să grăiască fărădelege despre acest drept şi să-i scoată nume rău tânărului cel nevinovat şi curat cu inima.
Odată, pe când era sfântul într-un loc cu nişte filosofi vestiţi şi cu dascălii cei mai de frunte vorbind împreună, s-a apropiat de dânsul desfrânata, îndemnată de cei de o vârstă cu el, cerând fără ruşine plata pentru păcatul trupesc ce zicea că l-ar fi săvârşit cu dânsa. Auzind aceasta, toţi se mirau, iar unii dintr-înşii s-au tulburat, crezând că este lucru adevărat. Alţii însă n-au crezut cuvintele aceleia, ştiind pe Grigorie că este curat şi înţelept şi o alungau pe acea desfrânată fără de ruşine. Ea însă, strigând cu glas mare, supăra pe sfântul să-i dea plată pentru desfrânare. Sfântul Grigorie s-a ruşinat, auzind nişte cuvinte ca acelea fără de ruşine şi neadevărate de la acea femeie cunoscută ca desfrânată de o mulţime de oameni cinstiţi, ba chiar ca o fecioară curată se rumenea la faţă.
Sfântul, fiind fără de răutate şi blând, nu i-a zis nimic aspru, nici n-a arătat vreun fel de mânie, nici nu se îndrepta şi nici nu punea înainte martori ai nevinovăţiei sale. Apoi cu blândeţe a zis către un prieten al său: „Dă-i degrabă preţul pe care îl cere ca să se ducă de la noi şi să nu ne supere mai mult”. Iar prietenul lui îndată i-a dat cît a cerut, răscumpărând pe Grigorie de nevinovata ruşine.
Însă Dumnezeu, Care este în cer martor credincios a descoperit acea nedreptate, trimițând un duh necurat asupra acelei desfrânate fără de ruşine şi mincinoasă. Astfel, când a luat în mâinile sale plata cea nedreaptă, îndată a primit pedeapsă cumplită, căci a năvălit divolul asupra ei şi a început s-o chinuie înaintea tuturor. Apoi acea necurată femeie a căzut la pământ şi striga cu glas înfricoşat şi tremura cu tot trupul, scrîşnind din dinţi şi tăvălindu-se, încît cei ce erau acolo de faţă s-au umplut de mare frică, văzând grabnica şi cumplita izbândă pentru nevinovatul tânăr. Deci, n-a încetat diavolul a o chinui, până când Sfântul Grigorie n-a făcut rugăciune cu sârguinţă către Dumnezeu pentru dânsa şi a gonit pe diavoli. Aşa a fost începutul sfinţeniei şi minunilor lui, încă din tinereţe, lucru de care se minunau cei bătrâni.
Deci, avea el acolo un prieten care se numea Fermian şi era de neam din Capadocia, bine priceput şi cu obiceiuri bune. Aceluia i-a descoperit Sfântul Grigorie gândul inimii sale, cum că voieşte să lase toate şi să slujească lui Dumnezeu. Deci l-a aflat şi pe Fermian având acelaşi gând şi pe aceeaşi cale voind a călători împreună cu dânsul. Sfătuindu-se împreună, au lăsat amândoi filosofia cea din afară şi, ieşind din şcolile elineşti, s-au dus să înveţe înţelepciunea creştinească şi tainele dumnezeieştii Scripturi. În acea vreme Origen, care până atunci nu căzuse în eres, era dascăl preaslăvit între creştini. Deci, mergând Sfântul Grigorie către Origen împreună cu prietenul său Fermian, s-au pus pe învăţătură şi au petrecut la dânsul vreme îndelungată. Apoi s-a întors în patria sa, Neocezareea.
Cetăţenii Neocezareei şi toţi cunoscuţii, văzând înţelepciunea lui cea mare, voiau să-l aibă între dânşii ca pe un cetăţean cinstit şi îndreptător al cetăţii. El însă, fugind de mândria şi de slava lumească cea deşartă şi de cursele vrăjmaşului cele cu multe împletituri ce sunt în lume, a ieşit din cetate şi din patria sa şi s-a sălăşluit în pustie, vieţuind cu înfrânare. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, numai singur Dumnezeu le ştie, Cel ce a zidit inimile noastre şi înţelege toate lucrurile.
Petrecând Sfântul Grigorie în pustie şi îndeletnicindu-se în gândiri către Dumnezeu, fericitul Fedim, episcopul cetăţii Amasiei din Capadocia, aflând despre dânsul, voia să-l scoată din pustie spre ajutorul Bisericii lui Hristos şi să-l pună arhiereu şi învăţător, pentru că mai înainte vedea în dânsul darul lui Dumnezeu cum că are să fie mare stâlp al Bisericii şi întăritor al credinţei.
Având Sfântul Grigorie darul mai înainte vederii şi cunoscând că episcopul vrea să-l ia din pustie spre slujba Bisericii, se ascundea dinaintea lui, judecându-se a fi nevrednic de o asemenea treaptă şi umbla din loc în loc prin pustie ca să nu-l poată afla. Dar fericitul Fedim îl căuta cu sârguinţă şi cu rugăciuni îl chema din pustie la dânsul. Însă, neputând despărţi de pustie pe iubitorul de pustie şi a-l aduce în cetatea Amasiei pentru hirotonie, a făcut un lucru străin şi neobişnuit. Fiind îndemnat de Duhul lui Dumnezeu şi aprins cu râvnă pentru Sfânta Biserică, n-a ţinut seama că Grigorie nu a venit acolo la dânsul şi că nu puţină depărtare este între dânşii, fiindcă de la cetatea Amasiei până la pustia aceea unde vieţuia Sfântul Grigorie era cale de trei zile.
Episcopul Fedim, neţinând seama de depărtarea aceea dintre dânşii, a sfinţit pe Grigorie episcop al Bisericii Neocezareei, deşi nu venise el acolo de faţă. Căci, căutând către Dumnezeu, a zis: „Tu, Cela ce toate le ştii, Dumnezeule, şi toate le poţi, caută în ceasul acesta spre mine şi spre Grigorie, şi săvârşeşte cu darul Tău, hirotonisirea lui”. Astfel l-a hirotonit pe fericitul, nefiind de faţă. Despre aceasta mărturiseşte Sfântul Grigorie de Nisa, care a scris viaţa acestui sfânt, fapt ce se întăreşte şi în canonul din Minei, în pesna a cincea, adeverind astfel: „Stătătorul înaintea lui Dumnezeu, Fedim, fiind aprins de râvnă, te-a uns pe tine, părinte, nefiind tu de faţă, bizuindu-se pe buna ta credinţă şi pe viaţa ta cea curată, grăitorule de Dumnezeu, Grigorie”. În acest chip minunat, fericitul Fedim a săvârşit hirotonia lui Grigorie; deci şi nevenind el, s-a supus a primi cârma Bisericii. Căci cum putea a se împotrivi voii dumnezeieşti? Însă mai întâi a făcut rugăciune, cerând de sus ajutor pentru un lucru dumnezeiesc ca acesta.
În acea vreme începea eresul lui Pavel de Samosata, pentru care Sfântul Grigorie, fiind întru nepricepere, se ruga cu sârguinţă lui Dumnezeu şi Maicii Sale, ca să-i arate credinţa cea adevărată. Într-o noapte, rugându-se mai cu sârguinţă, i s-a arătat Preacurata Fecioară Maria, strălucind ca soarele, împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care era îmbrăcat în veşminte arhiereşti. Arătând Preacurata Fecioară cu mâna spre Sfântul Grigorie, a poruncit Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să-l înveţe taina Sfintei Treimi şi cum se cade a crede drept. Deci, în puţină vreme, Sfântul Grigorie a fost învăţat, din porunca Maicii Domnului, de către Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu mari taine dumnezeieşti şi a pătruns adâncul înţelepciunii.
Acestea erau cuvintele descoperirii grăite de Sfântul Ioan: „Unul este Dumnezeu, Părintele Cuvântului Celui viu, al învăţăturii celei ipostatice, al puterii şi al tainei celei veşnice, născătorul desăvârşit al Celui desăvârşit, Tatăl Fiului, Cel Unul născut. Unul Domnul, Unul dintru Unul, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănarea şi chipul Dumnezeirii; Cuvântul lucrător, înţelepciunea care ţine alcătuirea celor ce sunt şi puterea cea făcătoare a toată făptura; Fiul Cel adevărat al Părintelui Celui adevărat, Fiul Cel nevăzut al Părintelui Celui nevăzut, Cel desăvârşit al Celui desăvârşit; Cel fără de moarte şi veşnic al Celui veşnic.
Unul Duhul Sfânt, Care are fiinţă de la Tatăl şi prin Fiul este arătat oamenilor; chipul cel desăvârşit, viaţa, pricina celor ce vieţuiesc, izvor sfânt, sfinţenia care dă sfinţenie, întru care se descoperă Dumnezeu Tatăl, Care este mai presus de toate, şi Dumnezeu Fiul prin Care sunt toate. Treimea cea desăvârşită, Care cu slava, cu veşnicia şi cu împărăţia nu se desparte, nici se depărtează; căci nici nu este ceva zidit sau făcut în Sfânta Treime, nici adaos, adică să fie ceva ce n-ar fi fost mai întâi şi după aceea să fi venit. Nici Fiul na fost cândva să nu fi fost întru Tatăl, nici Duhul întru Fiul, că neprefăcută şi neschimbată este Treimea, totdeauna aceeaşi”.
Aceste cuvinte care au fost grăite de Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, după vedenia aceea, le-a scris Sfântul Grigorie cu mâna sa şi a fost păstrată acea scrisoare multă vreme, până la stăpânirea agarenilor, adică a turcilor, în Biserica Neocezareei. Apoi sculându-se, s-a dus la Neocezareea. Atunci toată cetatea aceea era întru întunericul închinării la idoli, fiind acolo mulţime de idoli şi de capişti idoleşti. Acolo se aduceau mulţime de jertfe idolilor, încît tot văzduhul era plin de mirosuri ce ieşeau din dobitoacele înjunghiate şi arse ca jertfă; numai cîteva suflete de creştini erau în cetatea aceea, ce avea atîta mulţime de popor.
Sfântul Grigorie, mergând la Neocezareea, în cale a avut prilej să dea de o capişte idolească. Era atunci seară şi căzuse o ploaie mare, de aceea sfântul a fost nevoit să intre în acea capişte idolească, împreună cu călătorii şi a rămas într-însa. Acolo erau mulţi idoli în care vieţuiau draci şi se arătau aievea slujitorilor lor şi vorbeau cu ei. Deci, înnoptând Sfântul Grigorie acolo, îşi săvârşea obişnuitele sale rugăciuni de miezul nopţii şi de dimineaţă, însemnând cu semnul Crucii văzduhul spurcat de jetfele idoleşti. Iar dracii, înfricoşîndu-se de semnul Sfintei Cruci şi de rugăciunile Sfântului Grigorie, au lăsat capiştea şi au fugit.
Făcându-se ziuă, Sfântul Grigorie şi-a urmat calea sa, care îi era înainte, împreună cu ceilalţi călători, iar popa cel idolesc a intrat în capişte, după obiceiul său, vrând să aducă jertfă idolilor, însă n-a găsit pe draci căci fugiseră de acolo. Dar, deşi aducea jertfă dracilor, nu i se arătau, precum se obişnuise mai înainte, încît slujitorul nu pricepea pentru care pricină au fugit zeii săi din capişte. El i-a rugat mult să se întoarcă iarăşi la locul lor. Dar ei de departe strigau, zicând: „Nu putem să intrăm acolo, unde a fost străinul acela care mergea din pustie la Neocezareea”. Auzind acestea slujitorul, a alergat către Sfântul Grigorie şi, ajungându-l, l-a oprit, strigând la el cu mânie, de ce a îndrăznit să intre în capiştea zeilor lor, fiind creştin, căci pentru această pricină zeii au urît locul acela. Apoi slujitorul s-a dus de acolo, îngrozind pe Sfântul cu judecată împărătească, vrând ca îndată să-l ducă cu sila către chinuitor.
Sfântul Grigorie, potolind mânia lui cu cuvinte blânde şi înţelepte, a zis mai pe urmă: „Astfel este Dumnezeul meu, că şi dracilor porunceşte, şi mie mi-a dat putere asupra lor, încît şi ei mă ascultă”. Iar slujitorul, auzind acestea, şi-a potolit mânia, şi a rugat pe Sfântul să poruncească zeilor să se întoarcă iar la locurile lor. Iar Sfântul, luînd o bucăţică de hârtie din cărticica sa, a scris pe dânsa aceste cuvinte: „Eu, Grigorie, îţi poruncesc, satano, intră!” Şi a dat hârtiuţa aceea slujitorului, poruncindu-i să o pună pe altarul necuraţilor zei. Apoi îndată s-au întors dracii în capişte, vorbind cu el ca şi mai înainte.
Slujitorul s-a înspăimântat, minunându-se de o putere dumnezeiască ca aceea care era în Sfântul Grigorie, căci porunceşte dracilor cu cuvântul şi-l ascultă pe el. Apoi iarăşi a alergat după dânsul şi, ajungându-l, fiindcă încă nu ajunsese în cetate, l-a întrebat de unde are o putere ca aceea, încît şi zeii lor păgâneşti se tem de dânsul şi-i ascultă porunca lui. Iar Sfântul Grigorie, văzând inima slujitorului lesne de înduplecat către sfânta credinţă, a început a-i spune despre Unul adevăratul Dumnezeu, Care pe toate le-a zidit cu cuvântul. Şi astfel îi spunea taina sfintei credinţe ortodoxe.
Pe când vorbeau ei, mergând pe cale, popa idolesc a rugat pe Sfântul Grigorie să facă vreo minune spre arătarea mai cu dinadinsul a credinţei sale. Atunci s-a întâmplat că era acolo o piatră mare, ca un munte, pe care nici un fel de putere omenească nu putea să o mişte din loc. Acelei pietre i-a poruncit Sfântul Grigorie, cu numele lui Hristos, să se mişte din locul său. Atunci piatra singură de sine mergea în alt loc, unde voia popa, încît l-a cuprins frica de acea minune preaslăvită şi a mărturisit că Unul este Adevăratul şi Atotputernicul Dumnezeu, Cel propovăduit de Sfântul Grigorie şi nu este altul afară de El. Acel fapt s-a vestit pretutindeni, încît în Neocezareea a ştiut tot poporul despre minunile Sfântului Grigorie şi despre stăpânirea lui peste draci. Şi s-a înştiinţat toată cetatea de venirea lui, mulţime de popor ieşindu-i întru întâmpinare, vrând a-l vedea. Căci auziseră despre dânsul că a mutat în alt loc numai cu cuvântul acea piatră mare şi că porunceşte zeilor şi-l ascultă pe dânsul.
Sfântul Grigorie, intrând în cetate, a aflat numai şaptesprezece suflete de credincioşi, iar ceilalţi oameni se închinau idolilor celor fără suflet şi slăveau pe diavoli. Deci se ruga lui Dumnezeu în ascunsul inimii sale să caute spre zidirea Sa şi să lumineze atîta mulţime de popor care rătăceşte şi să-l întoarcă pe calea mântuirii. El a fost primit în casa unui bărbat cinstit, fiind cel mai de frunte din cetate, cu numele de Musonie; şi petrecea acolo, învățând pe oameni cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, în care sporea cu ajutorul Lui, încît nu trecea nici o zi fără cîştigarea sufletelor omeneşti. Căci se aduna şi Sfântul Grigorie în casa lui Musonie, cu mulţime de popor, cu femeile şi cu copiii lor, ca să audă învăţătura şi să vadă vindecările şi minunile ce se făceau de către dânsul, izgonind din oameni duhurile cele viclene. De aceea din zi în zi se adăuga şi se înmulţea numărul credincioşilor. Apoi, în puţină vreme, a zidit o biserică preaminunată din averea oamenilor care au crezut în Domnul. Căci ei, tot ce aveau dădeau Sfântului pentru zidirea bisericii şi îşi deschideau vistieriile lor pentru împodobirea casei Domnului, pentru hrana săracilor şi trebuinţa bolnavilor, oricît ar fi fost de trebuinţă.
Deci cuvântul lui Dumnezeu sporea în Neocezareea şi sfânta credinţă se înmulţea, iar închinarea idolilor dispărea şi se pustiau capiştile lor cele urîte, idolii se zdrobeau, iar numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos era preamărit în Neocezareea, unde se săvârşeau prin Sfântul Grigorie, cu puterea lui Dumnezeu, minuni prea mari şi înfricoşate.
Doi fraţi, după moartea tatălui lor, au rămas moştenitori ai unei mari avuţii pe care au împărţit-o între dânşii. Apoi mai aveau şi un iezer mare, pentru care se sfădeau căci fiecare dintre dânşii dorea să-l aibă singur întreg; deci şi-au ales ca judecător pe făcătorul de minuni, Grigorie. Mergând Sfântul către dânşii la iezer, voia să facă pace între ei, dar n-a sporit nimic cu cuvintele pentru că amândoi erau neînduplecaţi şi nu voiau să se lase unul pe altul să aibă parte de iezer. După multă sfadă voiau să facă chiar război între dânşii, pentru că în amândouă părţile era popor mult şi de-abia a putut Sfântul să-i potolească în acea zi să nu facă război.
Făcându-se seară s-au dus pe la casele lor, amânând războiul pe a doua zi, iar Sfântul a rămas singur lângă iezer şi, petrecând toată noaptea în rugăciuni, a poruncit iezerului, în numele Domnului să se usuce de tot şi să nu rămână nici picătură de apă şi nici tină într-însul, ci să fie pământ bun de arat şi de semănat. Deci s-a făcut aşa, căci deodată nu se ştie unde s-a ascuns apa şi s-a făcut pământ uscat.
A doua zi, venind fraţii la iezer cu mulţime de oameni înarmaţi ca să facă război, n-au aflat în locul unde era iezerul nici o picătură de apă şi, ca şi cum n-ar fi fost niciodată apă acolo, au aflat pământ înverzit. Mirându-se de aceasta, fraţii s-au împăcat între dânşii, iar toţi oamenii preamăreau pe Dumnezeu.
Astfel de judecată dreaptă a făcut făcătorul de minuni, căci acolo unde nu putea să fie pace între fraţi şi era aproape a se face război, a uscat iezerul cu apă ca să nu se ia dragostea lor dintre fraţi.
În pământul acela este un râu ce se numeşte Licos, care primăvara se umplea cu apă, încît ieşea din matca sa şi, vărsîndu-se în satele, cîmpiile, grădinile şi livezile care erau în apropiere, făcea mare pagubă semănăturilor şi poporului. Auzind poporul care trăia pe marginea râului aceluia, despre Sfântul Grigorie al Neocezareei, făcătorul de minuni, cum că are stăpânire peste ape – căci aflaseră că a poruncit iezerului celui mare şi s-a uscat -, s-au adunat toţi de la mic la mare şi, mergând la Sfântul, au căzut la picioarele sale, rugându-l să fie milostiv şi să potolească pornirea râului, care atunci, mai mult ca oricând, vărsase şi înecase multe sate. Iar Sfântul a zis către dânşii: „Singur Dumnezeu a pus hotar apelor şi nu pot să curgă altfel, decît numai aşa precum le-a poruncit El”. Iar ei supărau pe Sfântul cu rugămintea. Deci Sfântul, văzând necazul lor, a mers împreună cu ei la râul acela.
Venind la malurile care formau albia râului când nu era revărsat, a înfipt acolo toiagul său, zicând: „Hristos îţi porunceşte ţie, râule, ca să nu mai ieşi din hotarele tale, nici să-ţi mai verşi apele mai departe, ci să curgi între aceste maluri cu rânduială”. Apoi îndată toiagul cel înfipt a crescut stejar mare, iar apele s-au adunat cu rânduială în mijlocul malurilor. De atunci, niciodată nu s-a mai revărsat râul acela ci, când se înmulţeau apele şi se apropiau de stejar, îndată se întorceau înapoi şi nu mai înecau holdele oamenilor.
Odată acest sfânt făcător de minuni a vrut să zidească o biserică la un loc frumos, aproape de un munte. Începând el a pune temelia, locul era strîmt şi nu putea să-l mai lărgească din cauza muntelui aceluia. Deci, Sfântul a stat la rugăciune. Şi, rugându-se din destul, a poruncit muntelui, în numele lui Iisus Hristos, să se mişte şi să se îndepărteze de la locul său, cît trebuia pentru lărgirea bisericii. Apoi îndată s-a cutremurat muntele şi, mişcându-se, s-a depărtat făcând destul loc pentru lărgimea temeliei bisericii. Astfel era credinţa acestui plăcut al lui Dumnezeu, încît muta şi munţii. Mulţi dintre necredincioşi, văzând o astfel de minune, se întorceau către Domnul şi se botezau de către Sfântul; iar vestea despre dânsul străbătea pretutindeni pentru minunile cele mari pe care le făcea cu puterea lui Dumnezeu, de care era plin.
Oarecând, fiind Sfântul Grigorie în cetatea Comani pentru alegerea episcopului – când a fost ales un bărbat vrednic, adică Sfântul Alexandru, care mai pe urmă s-a învrednicit cununii muceniceşti -, întorcându-se el de acolo, oarecare din necredincioşii evrei au vrut să rîdă de Sfântul, zicând că nu are întru el Duhul lui Dumnezeu. Astfel, ei au pregătit un lucru întru acest chip: pe calea pe unde avea să meargă Sfântul, au pus un evreu gol între dânşii, ca şi cum ar fi fost mort, iar ei se prefăceau că s-ar tângui pentru el. Când Sfântul a trecut pe lângă dânşii, au început să-l roage să arate milă spre acel mort şi să-i acopere trupul. Iar el, dezbrăcând haina sa cea de deasupra şi, dând-o lor, s-a dus. Ei, însă, au început a rîde şi a batjocori pe Sfântul, zicând: „De-ar fi avut Duhul lui Dumnezeu întru el, ar fi cunoscut că nu zace un om mort, ci unul
viu”. Şi au început a-l striga pe cel culcat ca să se scoale. Dar Dumnezeu a întors asupra lor o batjocoră ca aceea, căci într-adevăr a rămas mort tovarăşul lor. Iar lor, părându-li-se că a adormit, îl loveau peste coaste ca să-l trezească, strigându-l cu mare glas, dar el nu le da nici un răspuns, căci adormise somnul cel veşnic. Deci, văzându-l mort, râsul lor s-a schimbat într-o adevărată tânguire şi şi-au îngropat mortul lor.
Când s-a pornit prigoană asupra creştinilor, în vremea împărăţiei necredinciosului Diocleţian, a ieşit poruncă împărătească în toate locurile, ca toţi creştinii să fie siliţi către închinarea idolilor, iar cei ce nu se vor pleca poruncii împărăteşti, să fie chinuiţi şi omorîţi. Atunci Sfântul Grigorie a sfătuit turma sa să se ascundă, adică cei ce nu au putere şi darul lui Dumnezeu pentru răbdarea chinurilor celor cumplite, ca nu cumva, dându-se cineva cu îndrăzneală chinuitorilor şi văzând muncile cele înfricoşate, îndată să se sperie şi, neputând răbda acele chinuri, să cadă din credinţa în Dumnezeu. „Căci mai bine este, zicea el, a se ascunde puţină vreme şi a aştepta chemarea şi ajutorul Domnului Dumnezeu către nevoinţa cea mucenicească, decît să lepede credinţa”.
Sfătuind astfel pe cei credincioşi, s-a sculat şi, luînd pe unul din diaconii săi, s-a dus în pustie şi s-a ascuns de păgâni. Venind prigonitorii împăratului în cetatea Neocezareei, îl căutau mai întâi pe Sfântul Grigorie, spre chinuire, ca pe cel ce era în partea aceea capul tuturor creştinilor şi păstor al oilor celor cuvântătoare. Dar nişte păgâni, înştiințându-se despre dânsul că s-a ascuns într-un munte, au spus ostaşilor şi i-au dus pe dânşii până la muntele acela. Atunci ei au alergat cu sârguinţă la munte, ca nişte cîini gata să vâneze şi ca nişte lupi care vor să răpească oile. Iar Sfântul Grigorie, văzând că se apropie ostaşii şi nu este cu putinţă a mai fugi şi a se ascunde de dânşii, a ridicat mâinile la cer, încredințându-se acoperământului lui Dumnezeu. Asemenea a poruncit şi diaconului său să facă. Şi stăteau amândoi cu mâinile întinse şi se rugau, iar ostaşii căutau pe Sfântul cu sârguinţă însă nu l-au aflat pentru că nu puteau să-l vadă, deşi de multe ori au trecut pe lângă dânsul. Apoi, căutându-l destul, s-au întors.
Pogorându-se din munte, ostaşii au zis către cei ce-i aduseseră pe dânşii: „N-am aflat pe nimeni în muntele acesta, decît doi copaci stând nu departe unul de altul”. Iar unul dintre dânşii, înţelegând minunea ce s-a făcut, i-a lăsat şi a alergat el însuşi la munte. Apoi, aflând pe Sfântul şi pe diaconul stând la rugăciune, a căzut la picioarele lui, dorind să se facă creştin, ceea ce a şi dobândit. Astfel s-a făcut din prigonitor, rob al lui Hristos şi de atunci se ascundea împreună cu ceilalţi creştini.
Odinioară, Sfântul Grigorie, săvârşindu-şi obişnuitele sale rugăciuni către Dumnezeu, s-a tulburat foarte tare şi a stat neclintit mult timp tăcând, ca şi când ar fi privit la o privelişte de umilinţă. După mai multă vreme s-a luminat la faţă şi, umplându-se de bucurie, a început cu mare glas a mulţumi lui Dumnezeu şi a cânta cu glas de prăznuire, zicând: „Binecuvântat este Domnul, Care nu ne-a dat spre vânarea dinţilor lor”. Apoi l-a întrebat diaconul, zicând: „Care este pricina schimbării tale, Părinte, că adineauri erai tulburat şi acum te arăţi vesel?” Iar Sfântul i-a răspuns: „Am văzut, fiule, o vedenie minunată cu un copil mic, luptându-se cu diavolul cel mare şi, biruindu-l pe diavol, l-a aruncat la pământ”.
Iar diaconul nu a înţeles cele grăite şi iarăşi a zis Sfântul: „Un copil creştin cu numele Troadie a fost adus la judecată înaintea prigonitorului, şi după multe şi grele chinuri a fost omorît pentru Hristos, iar el acum merge la cer cu prăznuire. Deci eu mai întâi eram tulburat, căci mă temeam ca nu cumva să-l biruie chinurile şi să se lepede de Hristos. Dar acum, văzându-l săvârşindu-şi nevoinţa muceniciei şi mergând către cer, mă bucur”. Diaconul, auzind acestea, se mira cum vede Sfântul cele ce se petrec departe, ca şi cum ar fi aproape şi slăvea pe Dumnezeu, Cel ce dă plăcuţilor Lui astfel de daruri.
Încetând prigoana, Sfântul s-a întors la scaunul său şi, iarăşi adunându-şi turma sa, bine o păzea. Apoi a aşezat să se prăznuiască pomenirea Sfinţilor Mucenici care au pătimit în vremea prigoanei ce a fost atunci, iar slava lui Hristos se întindea şi închinarea la idoli se pierdea prin sârguinţa Sfântului Grigorie care n-a încetat ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos până la sfârşitul vieţii. Apoi, cu învăţăturile sale şi cu facerea de minuni, aducând către Dumnezeu pe locuitorii Neocezareei, precum şi toate hotarele cele dimprejurul ei, a curăţit-o de jertfele idoleşti, sfinţind-o cu jertfa cea fără de sînge.
Ajungând la adânci bătrâneţi s-a apropiat de fericitul sfârşit şi la sfârşitul vieţii a întrebat pe cei ce stăteau înaintea lui: „Cîţi necredincioşi se mai află încă în Neocezareea?” Şi i-au răspuns că numai şaptesprezece se mai află, care se mai ţin de închinarea la idoli, iar cetatea întreagă crede în Hristos. Atunci Sfântul a zis:
„Slavă lui Dumnezeu căci, atunci când am venit eu în Neocezareea la episcopie numai şaptesprezece creştini am aflat, toată cetatea fiind idolatră. Iar acum, mergând către Dumnezeu, rămân atîţia necredincioşi cîţi credincioşi s-au aflat întâi, căci acum toată cetatea este a lui Hristos”.
Acestea zicând, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel a vieţuit Sfântul Grigorie făcătorul de minuni al Neocezareei, cu plăcere de Dumnezeu şi bine s-a săvârşit. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să dea Domnul, să dobândim şi noi sfârşit bun. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie