Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Apolinaria

Fecioara care a slujit lui Dumnezeu în chip de bărbat

Murind Arcadie, împăratul grecilor, i-a urmat în tron fiul său Teodosie, care, nevârstnic fiind, a fost îndrumat până la împlinirea vârstei, de un înalt dregător, om cu mare virtute şi drept-credincios, numit Artemie, căruia poporul îi spunea împărat.
El avea două fiice: cea mai mică avea în ea duh necurat chiar dintr-un început, iar cea mai mare, dimpotrâvă, se îndeletnicea cu rugăciuni pe la sfintele biserici şi-o chema Apolinaria.
Venind în vârstă cuvenită spre a se mărita, şi părinţi îmbiind-o la aceasta, Apolinaria le-a spus că ea nu vrea însoţire cu bărbatul, ci să asculte Sfintele Scripturi şi să intre în rânduiala monahicească, cerând să i se aducă, spre a o învăţa acestea, pe o monahie pricepută şi credincioasă.
Artemie s-a mâhnit de aceasta, dar văzând că fiica sa nu se lăsă înduplecată întru nimic, a zis: „Fie voia Domnului!”, şi i-a adus o monahie, care a învăţat-o să citească dumnezeieştile cărţi.
După o vreme, Apolinaria a cerut îngăduinţă de la Artemie să se ducă spre Locurile Sfinte de la Ierusalim, şi se roage acolo unde a pătimit Mântuitorul.
La început n-au vrut s-o lase, dar pe urmă s-au înduplecat. I-au dat slugi şi bani şi Apolinaria a plecat cu o corabie, binecuvântând pe părinţi pentru bunătatea lor.
Ajungând în sfânta cetate a Ierusalimului, s-a rugat cu tărie, închinându-se învierii Domnului şi cinstitei Cruci şi cercetând toate mănăstirile, pe unde lăsa urmele milosteniei sale. Acolo a liberat pe unii din slujitorii ei şi a plecat spre Iordan. Mai liberând şi aci pe câţiva, rămase cu puţini cu care, dimpreună, purcese spre Alexandria, zicând:
— Să mergem, fraţilor, acolo, să ne închinăm sfântului Mina.
Ajungând în Alexandria, Apolinaria a aflat în casa în care fusese găzduită o bătrână de credinţă pe care, miluind-o cu daruri, a rugat-o să-i cumpere în taină toate îmbrăcămintele bărbăteşti ale rânduielii monahiceşti.
Bătrâna i le-a cumpărat şi i le-a adus. Apolinaria le-a ascuns, după care a mai liberat şi pe ceilalţi slujitori, rămânând numai cu o slugă bătrână şi cu un eunuc.
S-a suit apoi într-o corabie şi au mers la Lemnos, unde au cercetat biserica sfântului Mina, închinându-se şi rugându-se.
De-acolo, cu o căruţă, au plecat, după dorinţa Apolinariei, spre schit. Era spre seară. Sluga cea bătrână mâna caii, iar eunucul stătea dinapoia căruţei, pe care, cu caii împreună, Apolinaria îl cumpărase din Lemnos.
Stând sub coviltirul căruţei şi noapte făcându-se, fericita Apolinaria se ruga în sine, cerând ajutor de la Dumnezeu pentru scopul său.
La miezul nopţii, căruţa a ajuns într-o vale mlăştinoasă, în care susura un izvor, căruia, de-atunci, i-a rămas nunele de izvorul Apolinariei.
Amândouă slugile dormitau. Prinzând prilej, fericita s-a dezbrăcat de hainele sale şi s-a îmbrăcat în cele bărbăteşti, zicând:
— Tu, Cel ce mi-ai dat începutul acestui chip, învredniceşte-mă să-l port până la sfirşit, după sfânta Ta voie, Doamne!
Şi-a făcut cruce, s-a coborât încet din căruţă şi intrând în luncă, s-a ascuns, — şi astfel s-a sălăşluit sfânta în pustiul acela, având deasupra ajutorul Domnului, care o ferea de primejdii şi o hrănea cu rodul finicului.
La ziuă, cele două slugi văzură cu înfricoşată uimire că Apolinaria nu mai era în căruţă, ci că, în locu-i, se aflau numai veşmintele ei.
S-au întors cu grabă şi cu grijă la Alexandria, spunând dregătorului de-acolo această întîmplare, pentru ca el să înştiinţeze pe părinţii Apolinariei. Când au primit vestea părinţii ei au lăcrămat de jale.
Rugându-se lui Dumnezeu, au căpătat mângâiere, mai vârtos că prietenii lor spuneau că binecuvântată este de Dumnezeu isprava făcută de fiica lor cea mai mare.
Iar Apolinaria, după ce a petrecut o lungă bucată de vreme în pustietatea din luncă, având a lupta din greu cu pânzele de ţînţari răufăcători ce se abăteau necontenit asupra locului, a avut într-o noapte un vis. Îngerul Domnului, înconjurat de lumină şi de slăvi, i s-a arătat şi i-a zis:
— Apolinaria, mergi la schit şi să te numeşti Dorotei!
A doua zi, a ieşit din luncă şi Dumnezeu i-a trimis întru întîmpinare pe mai marele schitului, părintele Macarie, căruia Apolinaria, dându-se drept călugărul Dorotei, i-a cerut încuviinţarea să se prenumere şi ea printre fraţii acelui schit.
Stareţul Macarie, crezând-o bărbat, i-a dat binecuvântarea întru aceasta, hărăzindu-i o chilie şi întrebând-o ce meşteşug are, la care ea i-a răspuns:
— Părinte, fac tot ce-mi vei porunci.
Şi stareţul a pus-o să facă împletituri de rogojini.
Şi aşa, acoperită necontenit de voia şi de apărarea lui Dumnezeu, neaflată de nimeni a fi femeie, sfânta Apolinaria a început a trăi acolo, nevoindu-se peste fire, ziua şi noaptea, la rugăciune şi la lucrul rogojinilor.
Asprimea vieţii ei era aşa de mare, încât a început a fi slăvită între părinţi. Pentru râvna ei, Dumnezeu i-a dat şi darul tămăduirii neputinţelor, încât acuma numele lui Dorotei era pe buzele tuturor.
Şi astfel a trecut o îndelungată vreme.
Diavolul n-a stat netrebnic şi, intrând în duhul sorei Apolinariei, a început s-o muncească grozav. Fecioara a cerut părinţilor s-o ducă în pustie, aceasta fiind meşteşugire diavolească pentru a o da pe faţă pe Apolinaria.
Părinţii ei văzând o asemenea grea caznă, au primit s-o trimită la schit, pentru ca sfinţii părinţi de-acolo să se roage pentru ea.
Îi dădură slugi şi fecioara porni spre schit, unde îi ieşi întru întîmpinare stareţul Macarie, întrebând-o asupra scopului venirii.
Pe urmă o îndrumă la părintele Dorotei, care avea darul tămăduirii.
Văzând această alcătuire diavolească, Apolinaria n-a vrut să primească rânduiala făcută de stareţ, arătându-se slabă şi păcătoasă pentru o izbăvire aşa de grea. Dar stareţul îndemnând-o cu vorbire prietenoasă, Apolinaria, adică părintele Dorotei, primi să vindece pe sora sa. A început a se ruga cu mare putere de evlavie, ceea ce nu era de loc pe placul diavolului, care şi mai rău muncea pe fecioară. Într-o zi, Apolinaria a ridicat mâinile spre Dumnezeu şi în lacrimi a cerşit vindecarea sorei sale. Văzând aceasta, diavolul a ieşit din fecioară, nemaiputând suferi puterea gonitoare a rugăciunii.
După aceea sfânta Apolinaria a luat pe sora sa, a dus-o în biserică şi a încredinţat-o sfinţilor părinţi vindecată şi potolită, iar ei au trimis-o acasă, spre bucuria părinţilor, care au adus închinăciune şi slavă Dumnezeului ajutător.
Dar diavolul nu s-a lăsat nici acuma înfrânt. Ci a descoperit alt meşteşug ca să piardă pe cele două fiice ale lui Artemie împăratul. A intrat dară din nou în fiica împăratului, cea tămăduită, făcând-o, neruşinat, să-i crească zi de zi pântecele, ca şi cum ea ar fi zămislit copil.
Înfricoşaţi, părinţii au întrebat-o:
— Cu cine, oare, ai păcătuit tu, nebuno?
Iar fecioara, neştiind nimic, le-a răspuns:
— Nu cunosc de unde îmi vine aceasta…
Sărind părinţii cu asprime asupra ei, diavolul i-a şoptit să spună aşa:
— Nu mă mai asupriţi, iată vă spun că am greşit cu monahul acela de la schit, într-a cărui chilie am fost gâzduită.
Artemie s-a mâniat atunci peste fire şi a trimis oaste la schit întru pedepsirea vinovatului.
Mergând acolo, mai marele oastei a strigat:
— Daţi-ne pe monahul care a necinstit şi a îngreunat pe fiica împăratului, că de nu, praf vă facem, pe voi şi tot schitul!
Sfinţii părinţi au rămas în uimire şi s-au spăimântat nespus.
Fericitul Dorotei, stând în mijlocul lor, a grăit:
— Iată, căpitane, eu sunt acela despre care întrebaţi.
Eu singur sunt vinovat… Ce aveţi cu ceilalţi?
Sfinţii părinţi s-au mâhnit dar n-au crezut nimic rău de Dorotei, de vreme ce îl ştiau fără păcat.
Dorotei le-a spus:
— Rugaţi-vă pentru mine — Dumnezeu ne va ajuta — şi mă va întoarce sănătos între voi.
Au mers apoi în biserică, s-au rugat cu toţii. Şi ieşind, au încredinţat pe Dorotei soldaţilor împărăteşti şi cu toţi laolaltă au mers la împăratul Artemie.
Înfăţişându-se lor, Dorotei a căzut la picioarele împăratului şi i-a zis:
— Vă rog să mă ascultaţi cu îngăduire şi în tăcere. Fiica voastră este curată, şi toată tulburarea vine de la
o alcătuire a puterii diavoleşti.
Luându-i apoi deoparte, le zise aşa:
— În numele lui Dumnezeu vă rog să-mi făgăduiţi că după ce veţi afla adevărul, mă veţi lăsa să mă întorc la locul meu.
Ceea ce, pe cuvânt de adevăr, părinţii primiră. Atunci sfânta Apolinaria, desfăcându-se ia piept, le-a arătat că este fire femeiască şi le-a zis:
— Eu sunt fiica voastră, Apolinaria.
Părinţii, mai întâi s-au spăimântat, dar pe urmă bucurându-se, au lăcrimat, stringând la sânul lor pe sfânta lor fiică.
Aduseră apoi acolo pe sora ei, zicând:
— Cunoşti tu pe acest monah? Iar ea a răspuns:
— Da, îl cunosc, căci el m-a făcut sănătoasă. Şi căzând la picioarele ei, îi ceru să-i tămăduiască şi pântecele cel umflat.
Apolinaria a ridicat pe sora sa de jos, i-a pus palma încet pe pântece şi de îndată, diavolul fugind, fecioara a fost ca mai înainte.
Părinţii au preamărit pe Dumnezeu şi s-au bucurat atât că şi-au aflat pe iubita lor Apolinaria, cât şi că cealaltă fiică a fost izbăvită de ruşine.
Apoi Apolinaria a petrecut în îmbucurări sfinte câteva zile la casa părinţilor, după care s-a pregătit de plecare spre schitul ei.
La început, părinţii au căutat s-o înduplece a rămâne, dar văzând râvna între cele ale lui Dumnezeu a fiicei lor, au lăsat-o să plece, zicându-i:
— Dumnezeu, căruia te-ai făcut mireasă, să te păzească cu dragostea Sa şi să te acopere cu mila Sa. Pomeneşte-ne şi pe noi, iubită fiică, în rugăciunile tale.
Bucurându-se întru Dumnezeu cu toţii, s-au despărţit.
Ajungând la schit, mare a fost bucuria sfinţilor părinţi când au văzut pe Dorotei sănătos şi cu faţă veselă, întors la ei.
Şi aşa, neştiindu-i nimeni firea ei femeiască, a trăit acolo, întru cele plăcute Domnului, Apolinaria, până în pragul chemării ei la ceruri.
Mai înainte de a-i veni ceasul, ea a rugat pe ava Macarie să nu i se spele trupul cum este obiceiul, dar Macarie s-a mirat, zicând că nu se poate aceasta la cei ce au a se înfăţişa lui Dumnezeu.
Mutându-se sfânta la Domnul, au mers fraţii să-i spele trupul şi văzând că-i fire femeiască, au strigat:
— Slavă ţie Isuse Christoase, că ai mulţi sfinţi ascunşi!
Ava Macarie aflând, a rămas întru uimire şi i s-a mâhnit duhul.
Dar îngerul în vis i-a spus, mângâindu-l:
— Nu te mâhni că ţi s-a ascuns această taină, căci se cade şi ţie să fii încununat cu sfinţii părinţi, cei din veac. Şi i-a spus pe urmă cine-i Apolinaria, din ce neam se trage şi toată viaţa ei.
A doua zi stareţul a adunat soborul şi a spus la toţi visul său.
Au ridicat apoi slavă lui Dumnezeu şi au îngropat cu cinste pe sfântă în mormântul lui Macarie.
Iar moaştele ei multe minuni făceau asupra celor vătămaţi şi bolnavi, întru slava lui Dumnezeu.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I