Viaţa Cuviosului Eftimie Atonitul, care s-a nevoit în anul 980 (17 mai)

Cuviosul părintele nostru Eftimie a fost din Iviria, dintr-o cetate ce se numeşte Tac, fiu din părinţi dreptcredincioşi, slăviţi şi bogaţi. Deci, după ce tatăl său s-a lepădat de strălucirea şi slava cea vremelnică şi stricăcioasă a lumii acesteia, şi-a ales sărăcia cea întru Hristos, făcătorul de bogăţie şi s-a îmbrăcat în chipul cel îngeresc al monahilor, numindu-se Ioan, şi s-a dus în Constantinopol. Eftimie, fiind prea mic, a rămas împreună cu moşul lui, bărbat vestit întru slavă şi fapte bune, care l-a crescut în învăţătura şi sfătuirea Domnului. Trecând puţină vreme, a luat împreună cu el pe Eftimie şi s-a dus în Constantinopol spre căutarea fiului său, Ioan, tatăl Cuviosului Eftimie. Aflându-l, l-a îndemnat cu multe cuvinte şi cu lacrimi să se întoarcă în patria sa. Însă, el nu numai că nu s-a înduplecat la rugămintea tatălui său, ci căuta în tot chipul să ţină cu dânsul şi pe fiul său, Eftimie, care i-a pricinuit mare mîhnire.

Deci, fiindcă se făceau multe pricini între dânşii pentru aceasta, deoarece Ioan căuta să ia pe fiul lui, iar tatăl său nu-l lăsa, pentru aceasta s-a înştiinţat Nichifor, împăratul de atunci, care a poruncit ca amândoi să meargă la dânsul, aducând împreună cu dânşii şi pe Eftimie. După ce au stat înaintea lui cîte trei şi a auzit pricina ce aveau pentru copil, împăratul a zis: „Să nu ia cu sila pe copil nici unul nici altul, ci să-l lase în voia lui Dumnezeu şi la care va voi copilul să meargă de voia sa, la acela să meargă”. Lăsând copilul în voia lui, a alergat îndată în mâinile tatălui pe care nu l-a văzut, nici nu l-a cunoscut până în ceasul acela. Fapta aceasta, pe care a făcut-o copilul, a pornit spre minune şi spre lacrimi pe toţi cei ce se aflau acolo.

Fericitul Ioan, primind pe fiul său ca din mâna lui Dumnezeu, l-a îmbrăcat îndată în chipul monahicesc şi l-a dat la dascăli ca să înveţe carte. Bunul Eftimie, având pe lângă isteţimea minţii şi multă fierbinţeală şi sârguinţă, a învăţat în puţină vreme atît înţelepciunea cea din afară, cît şi înţelepciunea lui Dumnezeu cea dinăuntru şi s-a arătat rîu al învăţăturilor Duhului. După aceasta a căzut în grea şi mare boală, însă, cu sprijinul şi ajutorul Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu, s-a făcut sănătos. Astfel sporea în fapte bune şi în înţelepciune. Iar dintre multele minuni ce se povestesc despre dânsul, este nevoie să amintim una din ele, spre încredinţarea celor multe.

Într-una din zile a venit la el un evreu, căutând a-i vorbi de credinţă. Fericitul Eftimie nu voia nici într-un fel să vorbească cu evreul acela, zicând: „Vorbirea cu evreii este deşartă!” Fiind îndemnat de tatăl său, cu sila s-a înduplecat a vorbi şi a început cu dovezi din Scriptura cea veche să surpe cuvintele evreului, să-i astupe gura. Deci, evreul, nesuferind biruinţa, a îndrăznit să grăiască hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci fericitul Eftimie s-a aprins de dumnezeiasca rîvnă şi a zis: „Să se astupe gura care grăieşte hule asupra Domnului şi Dumnezeului nostru”. Şi îndată evreul a rămas mut şi fără de glas şi a căzut la pământ, scoţînd spume din gura lui cea hulitoare, încît zăcea cumplit în vederea tuturor; iar în cealaltă zi cu greu şi-a lepădat spurcatul lui suflet. Minunea aceasta a pricinuit tuturor frică şi spaimă şi minunatul Eftimie s-a făcut vestit în tot Constantinopolul.

Fericitul, urînd slava oamenilor, ca potrivnică slavei lui Dumnezeu, a fugit îndată împreună cu tatăl lui, ducându-se la Sfântul Munte. Întîlnind acolo pe Cuviosul Atanasie, a voit să locuiască cu dânsul în sfinţita lavră. Iar dumnezeiescul cu adevărat Atanasie, văzînd cu ochiul cel străbătător al sufletului său darul Sfântului Duh, care locuia în Eftimie, îl îndemna să ia vrednicia preoţiei. Deşi nu voia de la început să primească, punînd înainte nevrednicia, cu toate acestea, supunîndu-se cuvintelor Cuviosului Atanasie, a fost hirotonit preot.

Atunci a adăugat nevoinţe peste nevoinţe şi înfricoşare peste înfricoşare, îmbogăţind foarte mult toate celelalte bunătăţi ce le avea; pentru aceasta s-a făcut vas dumnezeiesc al Preasfântului Duh tălmăcind toată dumnezeiasca Scriptură, în limba ivirenilor şi scriind multe cărţi pline de învăţătură. El a zidit multe biserici şi bolniţe, împodobind tot Sfântul Munte cu sihăstrii. Ce cuvânt poate să povestească, după vrednicie, bunătatea care o avea către toţi şi smerenia cea neînsemnată cu care a slujit 24 de ani tatălui său, care era bolnav, şi marelui Atanasie? După ce amândoi s-au dus către Domnul, Sfântul Eftimie a luat purtarea de grijă a Sfintei Lavre şi a întreg Sfântului Munte. Pentru că era osârdnic şi grabnic spre îndoita grijă şi iconomie a sufletelor şi a trupurilor fraţilor; iar din dumnezeiasca lui gură totdeauna izvorau rîuri de înţelepciune şi de învăţături pentru slava lui Dumnezeu.

Deci, după ce l-a stăpânit dorul cel desăvârşit al liniştii, a pus egumen al lavrei pe George, rudenia lui; iar el se odihneşte în veci, bineplăcând lui Dumnezeu ziua şi noaptea, neştiind nimeni de nevoinţele şi rodurile lui cele duhovniceşti. Căci el se sârguia să le săvârşească în ascuns, ca să nu le ştie altcineva, fără numai singur Dumnezeu, prin care s-a slăvit la arătare întru multe isprăvi ale lui, după cum ne vor arăta cele ce urmează.

Cuviosul, mergând odată în Tesalonic, a fost primit cu multă dragoste de arhiereul locului, care era minunat în fapta bună, minunîndu-se de toate darurile cuviosului. Acolo era un evreu foarte bogat, prieten cu arhiereul, care îi făcea toată slujba şi pe care arhiereul, pentru răsplătirea prieteniei lui, îl sfătuia totdeauna şi îl îndemna cu multe cuvinte să creadă în Hristos, dar el nu se pleca nicidecum la aceasta. Cuviosul, cît timp a stat împreună cu arhiereul, evreul acela venea acolo după obiceiul său; şi, sfătuindu-l pe el arhiereul cele despre mântuire, el nu numai că nu se pleca, dar căuta să vorbească cu dânsul de credinţă, vorbind cu mare obrăznicie şi defăimând cuvântul arhiereului ca pe un nimic.

Deci, arhiereul a rugat pe sfântul să surpe mândria evreului prin înţelepciunea cuvintelor sale; dar, sfântul, fiind ucenic adevărat al lui Iisus Hristos Cel blând şi smerit, zicea că el este pământ şi cenuşă şi că aceasta se cuvine mai bine arhiereului, dar nu lui. După ce arhiereul a zis iarăşi, că de nu se va pleca cuvântului lui, nu va înceta de a-l ruga pe el; deci, cu greu sfântul s-a plecat cuvântului lui şi a surpat toate acelea, care i le-a pus înainte evreul şi cu dovezi prooroceşti şi cu mult meşteşug i-a surpat gura lui; iar iconomia cea trupească a Domnului a propovăduit-o şi a încredinţat-o strălucit, pentru care evreul, nesuferind ruşinea ce i s-a făcut, a început să zică cuvinte hulitoare împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.

Atunci sfântul, căutând la dânsul, a zis: „Pierzătorule, să se astupe gura ta, ca una ce grăieşte minciună şi hulă asupra Ziditorului tuturor şi Stăpânului nostru Iisus Hristos!” Atunci evreul îndată a rămas mut şi, căzînd la pământ, îşi întorcea ochii şi gura. Văzînd aceasta toţi cîţi se aflau acolo, evrei şi creştini, s-au înspăimântat şi s-au înfricoşat foarte mult. Deci, căzînd la picioare-le cuviosului, îl rugau să-i fie milă de el şi să-l tămăduiască. Atunci sfântul, făcându-i-se milă, a ascultat rugăciunea lor şi, pecetluindu-l cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, l-a tămăduit şi l-a făcut sănătos după cum era mai înainte.

Atunci evreul acela spunea tuturor cu glas mare că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Ziditor al tuturor, purtător de grijă şi ocîrmuitor al tuturor vietăţilor. Şi s-a botezat cu toţi ai casei sale; dar nu numai ai săi, ci şi toţi evreii care se aflau acolo şi au văzut minunea aceasta; ba încă şi alţi evrei de departe au crezut în Hristos. Apoi, evreul s-a tămăduit şi a adus sfântului drept mulţumire mulţi bani, dar cuviosul nu i-a primit nicidecum, ci a poruncit să-i împartă la săraci.

Într-un timp a fost mare secetă în tot Sfântul Munte şi toţi părinţii erau mîhniţi peste măsură pentru uscăciunea cea multă; deci, îl rugau pe cuviosul să facă rugăciune către Dumnezeu pentru aceasta. Dar, cuviosul, plecându-se de multă silă, s-a dus în biserica proorocului Ilie, care este aproape de sfânta mitropolie a Ivirului şi, rugându-se cu lacrimi Preaînduratului Dumnezeu şi, aducându-i Lui jertfa cea duhovnicească şi fără de sânge, îndată a început a ploua atîta ploaie, încît a săturat pământul, şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce slăveşte pe cei ce Îl slăvesc pe El.

Monahii din Sfântul Munte aveau un obicei foarte vechi, şi anume: la praznicul cel cu totul luminos al Schimbării la Faţă a Mântuitorului, se urcau pe vârful muntelui şi făceau priveghere de toată noaptea; iar a doua zi, după ce se săvârşea dumnezeiasca Liturghie, se pogorau iarăşi. Deci, când a sosit praznicul acesta, s-a suit şi dumnezeiescul Eftimie împreună cu alţi fraţi. Şi în vremea când voia să se facă dumnezeiasca Liturghie, toţi cu un glas rugau pe cuviosul ca el să săvârşească dumnezeiasca Liturghie. Sfântul, ascultând cu multă smerită cugetare şi săvârşind dumnezeiasca Liturghie, au ajuns până la ecfonisul, care zice: „Cîntare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţînd şi zicând”. Şi, pe când fraţii cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…”, deodată a strălucit peste toţi o lumină nemăsurată împreună cu cutremur, încît toţi ceilalţi au căzut cu faţa la pământ, numai fericitul Eftimie stătea singur, arătându-se ca un stîlp de foc şi rămânînd cu totul nemişcat; iar minunea aceasta l-a făcut pretutindeni mult mai vestit.

Pentru aceasta, după moartea arhiepiscopului Ciprului, Vasile, împăratul de atunci al grecilor, a trimis oameni cu scrisori, prin care îl ruga pe fericitul să primească purtarea de grijă a unei arhiepiscopii ca aceea. Iar cuviosul nu numai că n-a primit, dar n-a voit nici să audă despre aceasta, zicând că el este cu totul nevrednic de o întâietate ca aceasta, de vreme ce este nevrednic să se păstorească pe sine, dar mai ales să păstorească pe alţii. Astfel avea înrădăcinată în inima sa smerita cugetare, maica tuturor faptelor bune.

Dar, potrivnicul diavol, care pizmuieşte şi face totdeauna război cu lucrurile cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, nu putea să sufere isprăvile sfântului, care sporeau în fiecare zi, cum şi faptele lui cele plăcute lui Dumnezeu, pe care le făcea întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru; ci de zavistie şi de răutate se topea foarte mult. Pentru acestea, aflând diavolul pe un monah oarecare, ce se arăta numai după chip monah, iar cu inima era pângărit, necurat şi vrednic locaş al său, a intrat în el şi l-a înduplecat să omoare pe Cuviosul Eftimie, şoptind în urechile sale, cum a şoptit de demult Evei: „De vei ucide pe acest Eftimie, vei lua de la mine mari faceri de bine!” Astfel, ticălosul acela s-a făcut rob credincios al diavolului şi părtaş la fapta uciderii.

Deci, gătindu-şi cuţitul, s-a suit în munte unde era chilia cuviosului. Ucenicul sfântului, văzînd pe acel monah că era cu totul stăpânit de diavol, având şi cuţitul în mână, a închis uşa chiliei şi nu l-a lăsat să intre înăuntru. Atunci ucigaşul, negăsind pe Cuviosul Eftimie, să-şi sature turbarea care o avea asupra lui, a junghiat pe acel ucenic; şi, fugind de acolo, sărind şi strigând fără rînduială, a întîlnit pe un alt ucenic al sfântului şi l-a înjunghiat şi pe acela tot astfel. Apoi, mergând puţin mai departe, a căzut pe pământ cu faţa în jos şi, mărturisind toate cuvintele diavolului, şi-a lepădat în chinuri pângăritul lui suflet. Sfântul Eftimie, cunoscând prin darul Sfântului Duh ce s-a întîmplat ucenicilor lui din lucrarea diavolului, s-a pogorît din munte cu sârguinţă şi a îmbrăcat pe ucenicul lui în chipul cel mare al monahilor şi, după puţină vreme, s-a dus către Domnul.

Tot diavolul, cîinele cel fără de ruşine şi viclean, nu suferea nicidecum să vadă isprăvile ce le făcea sfântul spre slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta a îndemnat pe un grădinar, să-l junghie pe sfânt. Deci, acela, gătind cuţitul, s-a apropiat de sfânt şi l-a împuns în pântece. Dar, o, minune înfricoşată! Sfântul a rămas nevătămat şi vârful cuţitului s-a îndoit ca ceara, iar mâna care a lovit pe Sfântul Eftimie, s-a uscat şi a rămas nemişcată. Atunci grădinarul, căzînd cu lacrimi înaintea cuviosului, a mărturisit bîntuiala

diavolului şi îl ruga fierbinte să dobîndească iertare şi tămăduire. Sfântul, milostivindu-se, a făcut rugăciune către Domnul pentru dânsul şi i-a dăruit sănătate la suflet şi la trup.

Dar ce cuvânt poate să povestească după vrednicie faptele cele bune ale acestui sfânt? Adică pătimirea, care împreună o avea cu toţi: milostivirea, alinarea, nemângîierea, liniştea, starea cea de toată noaptea, rugăciunea neîncetată, smerenia, înjosirea la toate, în mâncări şi în haine, petrecerea cea aspră a trupului său, care purta fiare grele pe dânsul şi, în scurt, putem zice că era cu adevă-rat înger în trup pământesc şi luminător în lume nerătăcit, ţinînd cuvântul vieţii.

Dar, fiindcă în tot locul sânt sminteli şi chiar pământul este loc al smintelilor, căci se întîmplă oarecare sminteli şi în Sfântul Munte; pentru aceasta, toţi părinţii împreună rugau pe Sfântul Eftimie să meargă în cetatea împărătească şi, cu hotărîri împărăteşti, să scoată din Athos sminteala şi să dea locului aceluia pace desăvârşită. Cuviosul, plecându-se cuvintelor lor, s-a dus în cetatea lui Constantin. Acolo l-a primit cu multă evlavie, împăratul împreună cu tot sfatul boierilor, l-au găzduit cu mare dragoste şi i-au împlinit îndată cererea lui.

Cîtă vreme cuviosul a stat acolo, a încălecat într-o zi pe un catîr şi se ducea cu un alt monah, într-o parte a cetăţii, care se numea Platia, pentru o trebuinţă oarecare. În cale era un cerşetor care cerea milă şi pe care văzîndu-l sfântul, s-a milostivit şi se pregătea să-i dea ceva. Dar, catîrul cum a văzut pe cerşetor, s-a speriat şi s-a sălbăticit şi, răpind cu sila pe cuviosul, a fugit, lovind fără de rînduială cu picioarele, şi n-a stat până ce n-a aruncat la pământ pe sfântul şi l-a zdrobit. Deci, nişte creştini trecând pe acolo şi, văzînd pe sfânt în acea stare, l-au ridicat şi l-au dus la locuinţa unde petreceau ei. Apoi, după puţine zile şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu în 13 zile ale lunii mai. Iar la îngroparea sfintelor lui moaşte s-au făcut multe tămăduiri şi minuni, spre arătarea sfinţeniei şi îndrăznelii cuviosului către Dumnezeu şi spre slava Domnului.

Apoi s-au adus sfinţitele lui moaşte în Sfântul Munte şi s-au pus în sfântul locaş al cinstitului şi slăvitului prooroc Înaintemer-gătorul şi Botezătorului Ioan, care a fost zidit de însuşi Cuviosul Eftimie, şi s-a numit al Ivirului, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri şi împărăţii, Căreia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, mai