Viaţa Cuviosului Pamvo (18 iulie)

Cuviosul Pamvo a vieţuit în pustia munţilor Nitriei, din părţile Egiptului, până la adânci bătrâneţi.
Despre viaţa lui cea sfântă, îmbunătăţită şi lui Dumnezeu plăcută, se mărturiseşte de mulţi şi mari părinţi. Despre aceasta ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte, care este luat din diferite cărţi. La început, Cuviosul Antonie cel Mare a zis despre dânsul: „Că frica lui Dumnezeu a făcut a petrece într-însul Duhul lui Dumnezeu”. Cuviosul Pimen a zis: „Trei lucruri am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea şi lucrul mîinilor”.
Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvîntul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dânsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre fraţi, care era învăţător de carte, voind să înveţe de la dânsul psalmii lui David. Când a auzit întâiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea…, n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicând: „Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăţa să-l împlinesc cu fapta”; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.
După şase luni, dascălul, văzîndu-l într-un loc, a zis către dânsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?” Pamvo a răspuns: „N-am învăţat încă a săvîrşi acel stih cu fapta”. Trecând mulţi ani după aceea, unul din părinţi, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învăţat stihul acela?” Pamvo a răspuns: „L-am învăţat 19 ani neîncetat şi abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învaţă acel stih”. Cuviosul Pamvo, deşi n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înţelepţit de Dumnezeu, avea destulă înţelegere a dumnezeieştilor Scripturi – precum scrie Paladie despre dânsul -, încât multora le-a fost învăţător.
Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugându-se la Dumnezeu şi zicând: „Să nu mă slăveşti pe pământ!” Şi atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea să se uite cineva la faţa lui, de slava care o avea.
Ucenicii lui au fost cei patru fraţi slăviţi în părţile Egiptului: Dioscor, Amonie, Evsevie şi Eftimie, care se numeau „lungi” şi care s-au pomenit şi în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur. Dintre aceia, cel dintâi, Dioscor (Notă – Acest Dioscor a fost altul, care a trăit mai înainte cu anii, nu acela care a fost eretic şi care a fost anatematizat de al IV-lea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon în anul 451), a fost episcop al Ermopoliei, asemenea a fost ucenic al lui Pamvo şi cinstitul Dracontie, care se pomeneşte în viaţa Cuviosului Ilarion cel Mare şi care a fost episcop şi mărtu-risitor al lui Hristos, pătimind izgonire de la arieni. Unor ucenici ca aceştia a fost Pamvo învăţător.
Cuviosul Pamvo, între alte multe şi mari fapte bune, avea şi aceasta, ca să treacă cu vederea aurul şi argintul. Când Sfânta Melania Romana şi-a împărţit pentru Hristos toată averea sa la cei ce aveau trebuinţă, a ajuns în Alexandria. Auzind despre Cuviosul Pamvo, s-a dus la dânsul în pustie cu preotul Isidor, primitorul de străini al alexandrenilor, aducând cu sine trei sute de litre de argint. Deci, ea l-a rugat să-şi ia din argintul adus cât va voi. Dar el nici nu s-a uitat spre acel argint şi nici din lucrul mîinilor n-a încetat, pentru că împletea o rogojină, decât numai a răspuns către dânsa, grăind: „Domnul să-ţi răsplătească ţie după osârdia care o ai către Dînsul”. Supărându-l ea cu rugăminţile ei de a lua ceva, cuviosul a grăit către fratele, care îl slujea: „Să iei ceea ce-ţi va da şi să duci să împărţeşti la fraţii care sînt în Liva şi prin insule, deoarece sînt foarte lipsiţi, fiind pământul neroditor. Iar la mânăstirile care sînt în Egipt să nu dai nimic, căci pământul lor are îndestulare şi pot să se hrănească din osteneala lor”.
Fericita Melania a adus tot argintul şi l-a dat în mîinile fratelui acela să-l împartă; apoi a zis către Cuviosul Pamvo: „Părinte, să ştii că argintul ce îţi dau este trei sute de litri”. El a răspuns: „O, fiică, Dumnezeu nu are trebuinţă să ştie cât argint ai adus, pentru că Cel ce măsoară pământul cu palma şi pune munţii cu măsura, au nu ştie măsura argintului tău? Dacă mi l-ai fi adus mie, cu dreptate mi-ai fi spus măsura argintului ce mi-ai dat; dar de vreme ce îl dai lui Dumnezeu, care n-a defăimat nici pe cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bine decât multe bogăţii, de aceea taci şi nu trîmbiţa înaintea ta”.
Cuviosul Pamvo l-a trimis odată pe ucenicul său ca să vîndă rucodelia sa. Stând 16 zile în cetate, noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu; şi, văzînd slujba Bisericii şi învăţînd şi câteva tropare, s-a întors la bătrânul. Deci i-a zis lui bătrânul: „Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ţi s-a întîmplat în cetate?” Răspuns-a fratele: „Cu adevărat, părinte, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând în Alexandria, am văzut pe cei din biserică cum cântă şi m-am întristat că nu cântăm şi noi canoanele şi troparele”. I-a zis lui bătrânul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, şi vor urma cântărilor şi glasurilor, căci, ce umilinţă şi ce lacrimi se nasc din tropare când stă cineva în chilie sau în biserică şi îşi înalţă glasul său ca neputincioşii? Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, sîntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspândire; că n-au ieşit călugării în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească şi să cânte cântări, să pună glasurile la rânduială cu meşteşug, ci sîntem datori, cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat şi smerit, să aducem Domnului rugăciune.
Că iată zic ţie, fiule, vor veni zile când vor strica (răstălmăci) creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale dumnezeieştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinţii noştri au zis: „Cei ce sînt în pustia aceasta, să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe pergament, ci pe hîrtie, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină””.
Şi a continuat bătrânul: „În astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor şi pornirile popoarelor, neastîmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând seamă de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gîlcevitori; leneşi la rugăciune şi la clevetiri osârdnici, gata a osîndi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vîrtos ocărându-le şi zicând: „De am fi fost noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi”. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecind judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani neajutându-i. Încă şi în popor va intra necredinţă, erezie, curvie, urîciune, vrajbă, zavistie, întărîtări, furtişaguri şi beţie”. Şi a întrebat fratele: „Şi ce va face cineva în vremile şi anii aceia?” Răspuns-a bătrânul: „Fiule, în acele zile, cel ce-şi mântuieşte sufletul său, mare se va chema în Împărăţia cerurilor”.
Au venit odată patru pustnici la Cuviosul Pamvo, purtând piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt, nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor şi cel de al treilea a cîştigat multă dragoste. Se spunea încă şi de cel de al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor Cuviosul: „Vă zic vouă că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună care a cîştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta, tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acst fel de bărbaţi sînt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi aşa.
Odată, a venit la acest Cuvios Pamvo părintele Pior şi a adus cu sine partea sa de pîine uscată. Pamvo l¬a întrebat: „Părinte, pentru ce ai adus pîine cu tine?” Pior a răspuns: „Ca să nu te împovărez, adică să nu împuţinez pîinea ta, ci s-o mănînc pe a mea”. După câteva zile, ducându-se şi Cuviosul Pamvo la părintele Pior, a luat asemenea cu sine o parte uscată din pîinea sa şi a înmuiat-o în apă. Pior, văzînd, a zis: „Părinte, pentru ce ai adus pîinea înmuiată în apă?” Pamvo a răspuns: „Ca să nu te împovă-rez, nu numai cu pîinea, dar nici cu apa”.
Într-o vreme oarecare Sfântul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vie la dânsul în eparhie. Deci, pogorându-se, a văzut o femeie uşuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar stareţul, văzînd-o astfel, a început a plînge. Fraţii l-au întrebat: „Părinte, pentru ce plîngi?” El a răspuns: „Plîng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesârguinţa mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atâta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu”.
Odată, Cuviosul Pamvo, umblînd prin părţile Egiptului cu cîţiva fraţi, a văzut nişte mireni şezînd, nebăgând de seamă călugării care treceau. El a zis către acei mireni: „Sculaţi-vă şi vă plecaţi călugărilor, ca să fiţi binecuvîntaţi de dânşii; pentru că aceştia vorbesc adesea cu Dumnezeu şi gura lor este sfântă!”
Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilinţă, nu rîdea, nici nu zîmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să rîdă, au legat o pană cu o funie şi o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bîrnă, şi certându-se unii cu alţii, strigau: „Ajutaţi! Ajutaţi!” Părintele Pamvo, văzînd aceea a râs, iar diavolii au început a dănţui, strigând: „Ha, ha! Pamvo a râs!” El le-a răspuns, grăind: „N-am râs, ci am batjocorit neputinţa voastră; că sînteţi atîţia şi nu puteţi să duceţi o pană”. Atunci diavolii, umplîndu-se de ruşine, au fugit.
Ucenicii lui ne spuneau despre dânsul şi aceasta, că era foarte păzit în vorbire şi cu multă socoteală în răspunsuri. Când îl întreba cineva din dumnezeiasca Scriptură, sau despre vreun lucru oarecare, nu răspundea îndată; ci mai întâi socotea în sine cu multă tăcere şi zicea de multe ori: „N-am aflat ce să răspund împotriva întrebării acesteia”. Dar abia după trei zile, sau după trei săptămâni, iar uneori abia după trei luni, dădea răspuns la întrebare. Răspunsul lui era adevărat şi foarte folositor, căci îi venea de la înţelegerea ce o avea din darul lui Dumnezeu; pentru aceea toţi primeau din gura lui cuvîntul cu frică, pentru că Dumnezeu grăia prin gura lui.
În zilele acestui cuvios părinte, în părţile acelea ale Egiptului erau doi fraţi de un pântece, Paisie şi Isaia. Ei erau fii de părinţi bogaţi, pentru că tatăl lor fusese neguţător slăvit, care umblase cu neguţătoria cea de mult preţ până în Spania. Amândoi acei fraţi, după moartea părinţilor lor, împărţind între ei averea cea multă, care le rămăsese lor, au zis unul către altul: „O, frate, ce fel de viaţă să ne alegem noi? De vom fi neguţători, ca şi tatăl nostru, apoi cine ştie cui vor rămâne ostenelile noastre. Şi încă va trebui să ne temem, ca să nu cădem în oarecare primejdii sau în tîlhării sau în înecarea mării. Deci, să ne alegem viaţa călugărească, ca şi averile părinteşti să le punem în vistieria cerească şi sufletele noastre să nu le pierdem”.
Astfel, amândoi sfătuindu-se, s-au lepădat de lume. Drept aceea, unul împărţind îndată partea sa la săraci, biserici şi mânăstiri, s-a dus în pustie. El a căutat să înveţe un meşteşug, ca să lucreze ceva şi să poată să se hrănească din osteneala mîinilor sale. Deci vieţuia singur întru Dumnezeu, silindu-se la postire şi la rugăciune. Iar celălalt, zidindu-şi o mânăstire mică, nu departe de locuinţele mireneşti, şi primind puţini fraţi la sine, se nevoia cu iubirea de străini şi cu hrănirea săracilor. Căci, zidind o casă primitoare de străini, pe toţi cei ce veneau la dânsul îi odihnea, şi slujea bolnavilor cu toată osârdia. În zilele de sîmbătă şi Duminică, punea câte două, trei şi patru mese pentru cei săraci. Astfel amândoi acei fraţi, trăind cîţiva ani, s-au mutat către Domnul.
După sfîrşitul lor, a fost între fraţi o duhovnicească cercare şi iscodire pentru acei fraţi. Unii lăudau mai mult pe cel ce şi-a împărţit averea şi s-a dus la linişte în pustie; iar alţii cinsteau mai mult pe celălalt, care, din averile sale, a slujit străinilor, săracilor şi bolnavilor. Din această pricină, fraţii, neînvoindu-se între ei câtăva vreme, au mers să întrebe despre aceasta pe Cuviosul Pamvo; fiindcă voiau să ştie, a cărui viaţă din acei doi fraţi este mai plăcută lui Dumnezeu şi care dintr-înşii a cîştigat mai multă răsplătire.
Cuviosul Pamvo, auzind întrebarea lor, le-a răspuns: „Amândoi sînt desăvîrşit plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, pentru că primitorul de străini s-a asemănat dreptului Avraam, iar pustnicul, Sfântului prooroc Ilie; deci, amândoi au bineplăcut lui Dumnezeu!” Dar fraţii încă nu se învoiau, ci vorbeau între ei cu împotrivire, unii fericind mai mult pe pustnic, şi ziceau: „Acela a împlinit porunca Evangheliei: Vindeţi averile tale şi dă-le săracilor…, căci, făcând astfel şi luîndu-şi crucea, a urmat lui Hristos, petrecând în toate zilele în foame şi în sete. Iar celălalt, primitorul de străini din averile sale, deşi slujea săracilor, însă şi el însuşi avea răcorire, mâncând şi bînd cu străinii şi gustând cu bolnavii”.
Iar ceilalţi ziceau: „Şi primitorul de străini a împlinit cuvîntul lui Hristos, Care a zis în Evanghelie: N- am venit ca să-mi slujească Mie, ci ca să le slujesc Eu lor…; căci a slujit la mulţi ieşind în toate zilele în calea poporului, căutând străini, săraci, bolnavi, nevoiaşi şi aducându-i în casa sa îi îndestula cu de toate. Dacă pentru un pahar de apă rece, care se dă celui însetat, este făgăduită plată de la Dumnezeu, apoi cât de mare plată va avea fratele acela, care a primit stăini, a îndestulat numeroşi flămânzi şi însetaţi şi a slujit tuturor bolnavilor?”
Cuviosul Pamvo, văzînd neînţelegerea dintre fraţi, le-a zis: „Fraţilor, îngăduiţi-mi puţin, până voi cîştiga adeverire de la Dumnezeu şi după aceea vă voi spune!” Trecând câteva zile, fraţii iarăşi au venit la dânsul, voind să afle răspuns la întrebarea lor. Stareţul le-a zis: „Vă grăiesc înaintea lui Dumnezeu, că pe acei doi fraţi, Paisie şi Isaia, i-am văzut stând împreună în Rai”. Toţi fraţii, auzind aceasta, s-au mângâiat şi au lăudat pe Dumnezeu.
Din acea descoperire a cuviosului, care i s-a făcut pentru cei doi fraţi, era arătat tuturor cât de mare dar avea el de la Dumnezeu; căci mai înainte de sfîrşitul său, s-a învrednicit a avea bunătăţile Raiului şi din vederea acelora, şi mai ales din darul lui Dumnezeu ce-l avea într-însul, s-a făcut asemenea cu vieţuitorii. El trăind încă între oameni în chip stricăcios, de acum chipul nestricăciunii Raiului îl arăta în faţa sa, fiind luminat nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul. Faţa lui strălucea cu slavă, ca altădată faţa Sfântului Prooroc Moise, despre care lucru se scrie în Pateric astfel: „Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: „Doamne, mă rog Ţie, să nu mă preamăreşti pe mine pe pământ!”” Dar Dumnezeu Care preamăreşte pe plăcuţii Săi, atât l-a preamărit, încât fraţii nu puteau să privească la faţa lui, de slava pe care o avea. Astfel sfântul a fost preamărit în trup pe pământ, mai înainte de preamărirea sa cea din ceruri.
Când s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, după şaptezeci de ani ai vieţii sale, a zis către fraţii care stăteau împrejurul lui: „De când m-am sălăşluit în această pustie şi am zidit chilia în care m-am aşezat, n-am petrecut nici o zi în care să nu fi lucrat ceva cu mîinile, până când oboseam. Nici nu-mi aduc aminte ca să fi mâncat cândva în zadar pîine dată de cineva; ci mâncm pîinea pe care eu singur o aveam din osteneala mîinilor mele. Din gura mea n-a ieşit vreun cuvînt, de care să mă ruşinez în ceasul acesta sau să mă căiesc. Acum mă duc la Dumnezeu, aşa ca, cel ce nici n-am început a vieţui cu plăcere dumnezeiască şi călugărească”. Zicând aceasta, şi-a dat cinstitul şi sfântul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, neavînd nici un fel de durere trupească.
Aşa a fost viaţa şi sfîrşitul acestui plăcut al lui Dumnezeu, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute şi nouă păcătoşilor a ne povăţui la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, ca să cîştigăm din milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă – Viaţa acestui cuvios este adunată de la diferiţi scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părinteşti, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, şi din Patericul Egiptean.

Vieţile Sfinţilor, iulie