Viaţa Cuviosului părinte Ioan Colibaşul

Pe când împărăţea la Constantinopole drept-credinciosul Leon cel Mare, trăia acolo un general bogat şi cinstit, numit Evtropie. El avea trei fii, din care, cel mai mic se chema Ioan, pe care l-a dat la învăţătură de carte filosoficească. Încă de pe când era mic, Ioan se arătase foarte isteţ de minte, încât şi dascălii lui se minunau de-o atât de pretimpurie înţelegere. El se arăta ucenic ales şi la învăţătura duhovnicească. Pe lângă acestea, lucrând în el Duhul Sfânt, Ioan era blând, fără răutate şi smerit, iar când îi prisosea vremea citea cărţile cele insuflate de Dumnezeu sau se sârguia pentru slujba bisericească şi pentru rugăciunile pline de văpaia dumnezeieştii dragoste.
În vremea aceea, a venit în casa lor un monah care trecea spre Ierusalim. Aprinzându-se cu duhul, Ioan l-a întrebat despre viaţa cea monahicească, spre care, din fire, simţea o neoprită aplecare.
Monahul, văzindu-l atât de înţelept, i-a spus cu de-amănuntul obiceiurile şi rânduielile mănăstirii sale, — pe care Ioan auzindu-le, şi mai tare se aprindea pentru dragostea Domnului. A chemat atunci pe monah în loc ferit, şi i-a zis lui:
— Mare dorinţă am, cinstite părinte, să scap de lumea aceasta tulburătoare şi să slujesc lui Christos. De aceea, rogu-te, milostiveşte-te, şi când te vei întoarce, ia-mă de aici şi du-mă în mănăstirea ta.
Monahul, cunoscând în aceasta o chemare dumnezeiască, a făgăduit cu jurământ că întorcându-se să-1 ia.
Aşteptându-1 să vină, Ioan citea cu osârdie şi luare aminte Sfânta Evanghelie, aprinzându-se tot mai mult de dragoste pentru Dumnezeu.
Trecând vremea, monahul s-a întors şi-a zis lui Ioan:
— Iată am venit să te iau, la care, el a răspuns:
— Eu sunt gata de drum, dar cum maica mea va umple pământul cu lacrimi şi mă va opri cu sila să nu plec, — mult te rog să ieşim de aici în taină,ca să nu afle nimeni.
Monahul a zis:
— Să facem cum voieşti, ca să împlinească Dumnezeu dorinţa ta.
S-au dus atunci la ţărmul mării şi găsind acolo o corabie, au rugat pe cârmaci să-i ducă spre mănăstirea neadormiţilor, de unde era monahul.
Ajutând bunul Dumnezeu cu vânturile scoase din visteriile Sale, corabia a ajuns cu bine la mănăstire, unde monahul a arătat egumenului pe acest tânăr, Ioan, precum şi neamul bun din care se trage şi dragostea lui pentru viaţa monahicească.
Vâzându-l atât de tânăr, egumenul i-a spus:
— Vei putea, oare, suferi ostenelile şi postirile monahiceşti? Se cade deci mai întâi să stai şi să priveşti la viaţa noastră şi să te ispiteşti pe sine, dacă eşti sau nu volnic să porţi acest jug.
Auzind acestea, Ioan a zis cu pornire focoasă:
— Nu căuta, părinte, la tinereţile mele, ci la dorinţa mea fierbinte. Ci azi călugăreşte-mă, primindu-mă pentru prea Sfânta cea de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare Treime, în ceata monahilor.
Egumenul văzând o asemenea dorire, cum şi lacrimile lui, îndată 1-a primit şi 1-a tuns, poruncindu-i a petrece în mănăstireştile ascultări.
Primind această săvârşire deplină a dorinţei lui, Ioan şi-a sporit zi de zi dragostea şi ascultarea, întrecând pe toţi în râvnă şi-n rugăciune. Atâta de arzătoare îi era dorinţa de a sluji pe Domnul, încât zile întregi la şir nu se ţinea decât cu împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarele lui Christos Taine, — încât singur egumenul se mira, zicându-i:
— De ce ţi-ai lăsat asupră-ţi osteneli ca acestea? Fereşte-te, fiule, ca slăbind cu trupul să nu-ţi vătămi sănătatea, — şi aşa să nu mai poţi sluji Domnului.
Dar Ioan, cu smerenie se închina, cerând egumenului să se roage pentru el, spre a fi învrednicit încă mai volnic a fi.
Ducând o asemenea viaţă vreme de şase ani, iată că diavoleasca putere s-a ridicat, punându-i în cale ispite şi întinzând curse picioarelor lui ca să-1 împiedice în alergarea cea bună pe calea poruncilor Domnului.
Glas ademenitor a ridicat diavolul şi 1-a strecurat în sufletul lui Ioan, zicându-i:
— Ce fac acum părinţii tăi fără tine? Cît de mult necaz, întristare şi plângere au pentru tine? Tatăl plânge, maica se tânguieşte, fraţii se întristează şi toată casa tatălui tău se află în mâhnire pentru tine.
Ioan simţea atunci o mare jale cuprinzându-i inima.
Dar vicleanul, urâtorul binelui, nu făcea numai atâta. Ci îi aducea aminte de bogăţia şi slava părinţilor, de cinstea fraplor lui, şi de alte deşertăciuni ale lumii, tulburându-1 zi şi noapte cu acestea, şi trudindu-i trupul slăbit de postire. Virtutea lui ajunsese ca un vas de lut, iar trupul îi era ca o trestie, de vânt clătinându-se.
Văzându-l astfel, egumenul îl ţinea de rău cu vorbele de mai înainte, arătându-i că se nevoieşte să ridice sarcini mai mari decât puterea lui.
Atunci Ioan a mărturisit egumenului toate uneltirile cele diavoleşti.
Lăcrimând pentru el, egumenul 1-a învoit a ieşi din mănăstire, simţind în duh că aceasta este şi voia lui Dumnezeu. L-a învăţat să se ferească de cursele vrăjmaşului, ca să fie calea lui fără prihană.
Egumenul a adunat apoi pe toţi fraţi şi le-a dat duhovnicească poruncă să se roage pentru Ioan.
Au mers atunci cu toţii în biserică şi au făcut rugăciuni cu lacrimi, pentru Ioan.
Egumenul, binecuvântându-1, i-a zis:
— Mergi, fiule, în numele tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi să ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Christos, îndreptându-ţi calea după a Sa voie.
Iar Ioan le-a zis:
— Feri-mă-voi în calea mea de uneltirile celui întunecat, — şi mă voi ruga, şi voi fi cu duhul meu aici, numai trupul va merge acolo unde a fost învoit.
După aceea, a ieşit din mănăstire şi a mers în calea sa, vărsând lacrimi ori de câte ori îşi întorcea privirea spre mănăstirea care rămânea în urmă.
Pe drum, întâlnind un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe, i-a zis:
— Văd că ai haină veche şi ruptă. Iată: ia-o pe-a mea şi dă-mi mie haina ta.
Şi şi-au schimbat între sine hainele.
Apropiindu-se de Constantinopole, Ioan a văzut de departe casa părinţilor săi. S-a aruncat atunci cu faţa la pământ, rugându-se: „Doamne Iisuse Christoase, nu mă lăsa!” — şi a aşteptat acolo până ce s-a făcut noapte.
La miezul nopţii, venind înaintea porţilor, s-a aruncat din nou la pământ, rugându-se:
— Doamne Iisuse Christoase, iată casa tatălui meu, pe care am dorit s-o văd, fără ca să pierd pentru dânsa din darul Tău. Trimite-mi, Doamne, de sus ajutor şi putere, ca să biruiesc pe diavol…
Şi a stat acolo, în rugăciuni, până la ziuă. Făcându-se ziuă, s-au deschis porţile şi a ieşit vătaful casei. Văzând pe cel îmbrăcat în zdrenţe, i-a zis:
— Cine eşti tu şi de unde vii? Cum ai îndrăznit să stai aici? Pleacă de îndată, că iată, stăpânii mei vor să iasă!
Fericitul Ioan a zis, cu smerenie, către dânsul:
— Iată, precum vezi sunt om sărac, neavând unde să-mi plec capul; mă rog deci ţie, stăpâne, să nu mă goneşti, ci să mă laşi în gunoiul acesta, căci nu voi face nici un rău nimănui, iar tu vei cîştiga de la Dumnezeu milă…
Milostivindu-se sluga, 1-a lăsat pe el acolo.
După puţină vreme, au ieşit şi părinţii lui din casă, mergând la palatul împărătesc. Văzându-i, Ioan s-a umplut de lacrimi, zicându-şi în sine: „Iată cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei, dar nu te vei bucura, diavole, că eu, cerând ajutor de la Domnul Iisus Christos voi birui ispitele şi cursele tale.”
Şi aşa, a petrecut acolo, zăcând în gunoi ca Lazăr sau ca Iov.
Tatăl său văzând aceasta, îi trimitea bucate de la masa sa, zicând: „Mare este răbdarea acestui sărac. Rabdă gerul şi zăduful, frigul şi ploaia, fără acoperământ. Cu adevărat, unuia ca acestuia se cuvine împărăţia Cerurilor. Dumnezeu puternic fiind, să ne mântuiască şi pe noi prin el. De aceea 1-a şi trimis la noi, ca făcându-ni-se milă de el, să fim şi noi învredniciţi a fi miluiţi de Dumnezeu. Cine ştie de nu petrece într-o sărăcie ca aceasta iubitul nostru fiu Ioan? Să facem deci săracului acestuia, ceea ce-am voi să facă cineva fiului nostru.” — Şi-i făcea, astfel, milostenie, necontenit.
Într-o zi, ieşind maica lui Ioan afară din curte şi văzând pe cel în zdrenţe, s-a scârbit foarte mult de el şi a zis către slugi:
— Luaţi pe omul acesta urât, că nu-mi pot face în tihnă plimbarea mea. — Şi slugile l-au luat şi l-au dus în alt loc.
În altă zi, văzând Ioan pe vătaful casei, i-a zis:
— Precum te-ai mai milostivit cu mine, fii bun şi acum — şi fă-mi o colibă mică aici, ca să nu mă mai vadă stăpâna ta şi să am şi puţin acoperământ…
Vătaful i-a făcuto colibă mică, întru care petrecea Ioan sfântul, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.
Şi în toate zilele tatăl îi trimetea hrană, pe care el o împărţea cu alţi săraci, iar el în foame şi sete petrecea totdeauna, proslăvind pe Dumnezeu.
Într-o răbdare ca aceasta a petrecut cuviosul Ioan trei ani, nespunând părinţilor lui că este fiul lor.
După trei ani, bunul şi de oameni iubitorul nostru Domn Iisus Christos, văzând smerenia şi răbdarea robului Său şi vrând să pună sfârşit durerilor şi ostenelilor lui, i s-a arătat în vedenie şi i-a zis: „Bucură-te, Ioane, cel întru totul asemănător cu iubitul meu ucenic Ioan Feciorelnicul, că ai lăsat toate şi întru curată feciorie mi-ai urmat; iată că s-au sfârşit alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la mine şi te vei sălăşlui întru odihna celor cuvioşi.” Deşteptându-se din vedenie. Ioan, în lacrimi, a zis:
— Mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeule, că pe mine nevrednicul m-ai învrednicit a primi odihna drepţilor; dar mă rog Ţie Stăpâne să-ţi aduci aminte şi de părinţii mei şi să-i miluieşti după mare mila Ta…
După aceea, a chemat pe vătaful casei părinţilor săi şi i-a zis:
— Fii milostiv până la sfârşit — şi spune stăpânei tale să vină până la săracul lor, că are a-i spune câteva vorbe fără răutate…
Sluga a mers şi a spus, dar femeia n-a vrut să vină, zicând că ce poate avea ea cu un cerşetor atâta de displăcut la vedere. Iar bărbatul i-a spus ei:
— Ci du-te femeie, nu te scârbi de cei săraci, pentru că pe aceştia i-a ales Dumnezeu. Dar femeia tot n-a vrut să meargă.
Ioan iar i-a trimis răspuns, zicând: „După trei zile eu mor, iar de nu voieşti să mă vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale vei avea.” Femeia s-a înduplecat şi a mers spre săracul de la poartă, poruncind să fie adus în faţa ei. Şi doi slujitori l-au adus, sprijinindu-1, de vreme ce săracul era numai piele şi oase — şi greu bolnav. Când a fost în faţa ei, acoperându-şi chipul, i-a zis:
— S-a sfirşit acum slujirea ce mi-aţi făcut, doamnă, şi s-a pregătit vouă bună răsplătire pentru milostenia voastră, aşa precum a zis Domnul în Evanghelie: „De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie aţi făcut.” Iar eu, sărac cu totul fiind, voi să-ţi las o binecuvântare, dar mai întâi te rog să-mi juri că vei face ceea ce-ţi voi spune.
Femeia făgăduind cu jurământ, Ioan i-a zis:
— Rogu-mă ţie, doamnă, că după moartea mea, să porunceşti să mă îngroape în acel loc unde e coliba mea şi să nu mă acopere decât cu aceste zdrenţe în care sunt acuma pentru că nu sunt vrednic mai mult.
Zicând acestea, Ioan a scos din sân Evanghelia, pe care când plecase de acasă de la părinţi o luase cu sine la mănăstire, şi i-a dat-o ei, zicând:
— Ea să-ţi fie mângîiere în această viaţă, iar în veacul cel viitor să-ţi fie bună călătorie, ca şi bărbatului tău…
Luând Evanghelia, femeia o întoarse într-o parte şi alta zicându-şi: „Acesta este întru totul asemănătoare cu Evanghelia pe care bărbatul meu a ferecat-o în aur pentru fiul nostru.” Alergând apoi la bărbatul ei, i-a arătat-o — şi el a recunoscut-o ca fiind aceea.
Ducându-se amândoi la Ioan, îl întrebară, zicându-i:
— Te jurăm cu sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta, şi unde este fiul nostru Ioan?
Simţind că îi în ceasul de pe- urmă al ducerii sale din acestea de aici, Ioan a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina, — şi suspinând din adâncul inimii sale, a zis lăcrimând:
— Eu sunt Ioan cel căutat de voi şi aceasta este Evanghelia pe care am luat-o când am plecat de la voi; eu am fost cel ce-a pricinuit mâhnirea voastră, însă Evanghelia aceasta m-a învăţat să iubesc mai mult pe Christos decât pe părinţi şi să iau asupra mea jugul lui cel bun.
Cunoscându-1 pe el după trăsăturile feţei şi după alte semne, au rămas în grea uimire, fără să poată grăi un cuvânt. Venindu-şi în fire, nu ştiau ce să facă mai întâi: să se veselească pentru că l-au aflat, sau să se tânguiască de moartea lui cea apropiată. Deci, cuprinzându-l şi îmbrăţişându-l, se căiau şi se jeluiau cumplit, zicând: „O, mult dorite şi chinuite fiu! O, durere a inimii noastre! O, cât ai rănit inimile noastre acum când te-am aflat, — aflare mai nenorocită decât pierzarea?… O, nenorociţii de noi, mai ticăloşi decât toţi ticăloşii, îl aveam cu noi şi goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea!…” — şi le curgeau lacrimile pe obraz, şiroaie fără oprire.
Iar cuviosul, slăbind câte puţin, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, ca un bun şi neclintit biruitor.
Aflând, cetatea s-a umplut de mirare, şi toţi plângeau împreună cu părinţii, pătimind laolaltă, — dar se şi bucurau, spăimântându-se dulce de atâta răbdare neîntrecută a pustnicului.
Maica lui, lăsându-se biruită de dragoste, a uitat porunca cuviosului şi jurământul ce-i făcuse — şi dezbrăcându-l de haina zdrenţuită, l-a îmbrăcat în haine strălucite şi scumpe, dar minunea Domnului, — făcând astfel, maica lui a fost cuprânsă de-o grea slăbănogie şi a rămas nemişcată, ca moartă. Tatăl cuviosului, văzând-o astfel, i-a spus că de ce a călcat porunca lui — şi l-a îmbrăcat din nou cu zdrenţele lui. De îndată, femeia şi-a venit în putere, cunoscând astfel că uneori şi părinţii trebuie să asculte de poruncile copiilor, când ele sunt după placul lui Dumnezeu.
Şi-au îngropat pe sfântul lor fiu chiar în coliba în care stătuse, în sărăcie şi smerenie, atâta vreme.
Apoi, cu osârdie, au zidit şi-o biserică în locul colibei şi au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar pe cealaltă jumătate au dat-o la săraci, ca să fie şi pomul asemenea rodului.
Vieţuind ei bine şi cu viaţa neprihănită, s-au dus pe urmă în împărăţia Cerurilor — şi acum se veselesc veşnic împreună cu preacuviosul lor fiu — şi cu toţi sfinţii.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I