Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ammun (4 octombrie)

Cuviosul părintele nostru Ammun era de neam egiptean. El, rămânând sărman din copilărie, a învăţat dumnezeieştile cărţi, cu frica lui Dumnezeu. Iar când a ajuns la vârstă, unchiul său îl silea să se însoare, iar el, neputând să scape de stăruinţa unchiului său, se gândea în sine în ce chip ar putea ca şi cununa fecioriei să-şi păstreze şi voia unchiului să facă şi, căsătorindu-se să poarte greutatea acestui jug. Venind vremea nunţii şi ducându-l pe el cu fecioara în cameră, toţi au ieşit. Însă el, închizînd uşa, a zis către acea fecioară: „Ascultă-mă pe mine, soro, şi ia aminte la cele ce-ţi voi spune ţie: însoţirea aceasta în care am intrat nu este mai bună decât fecioria. Deci, bine am face dacă am începe a ne odihni, nu împreună, ci despărţiţi, ca fecioria noastră bine păzind-o, să îi plăcem lui Dumnezeu”. Scoţând din sânul său o cărticică, îi vorbi ei despre viaţa lui Hristos şi a apostolilor, cuvinte folositoare de suflet, căci ea nu cunoştea Scriptura. Citind el, adăuga şi de la sine învăţătură despre darul cel dat lui de la Dumnezeu şi o sfătuia şi pe dânsa să petreacă viaţă curată şi îngerească. Iar ea, umilindu-se, a zis: „Mă învoiesc în toate cele ce voieşti, domnul meu, de vreme ce tu alegi viaţa cea curată, iată, şi eu aşijderea o doresc şi sânt gata ca tot ce-mi porunceşti să fac”. Şi a zis Ammun: „Voiesc, îndeosebi, ca să petrecem tu într-o casă, iar eu în alta”. Iar fecioara, nevoind o despărţire ca aceea, i-a zis: „Ba nu, domnul meu, ci vom petrece într-o casă, însă să ne odihnim în paturi diferite”. Aşa sfătuindu-se şi-au plănuit viaţă curată, iar însoţirea lor a fost o grădină înflorită cu crinii fecioriei, cu curăţia păzindu-se şi cu roua Duhului Sfânt răcorindu-se. În această însoţire au petrecut ei optsprezece ani, în mari nevoinţe, în post şi în înfrânare, în privegheri şi în rugăciuni şi în osteneli trupeşti. Pentru că fecioara lucra în casă şi se ostenea, iar Ammun în toate zilele, de dimineaţă până seara săpa pământul în livezi şi în grădină şi îl sădea şi cu multă osteneală îşi chinuia trupul, iar seara, venind acasă, gusta puţină pîine cu sfânta sa soţie, sau mai bine zis sora sa, ca apoi, în miezul nopţii amândoi să se scoale la rugăciune; şi foarte de dimineaţă ieşeau, iarăşi, amândoi la lucru lor şi petreceau în lucrarea lor până seara. Astfel acea doime, în anii lor cei tineri, vieţuind ca în foc, nu s-au ars, pentru că şi-au omorît mădularele cele de pe pământ. După acei optsprezece ani, ajungând ei într-o curăţie şi sfinţenie desăvârşită, a zis fecioara către Ammun, cuviosul: „Domnul meu, de mă vei asculta, din aceasta voi înţelege că într-adevăr pentru Dumnezeu mă iubeşti”. Iar el a zis: „Spune-mi, soro şi de va fi de folos, te voi asculta”. Atunci a zis fecioara: „Ni se cade nouă, domnule, ca deosebit să vieţuim, că tu eşti bărbat sfânt, drept şi curat, dar şi eu, pe cât pot, urmez vieţii tale, deci, să dăm şi altora pildă şi să vieţuim despărţiţi; pentru că nu se cuvine ca fapta ta cea bună şi atât de mare, pentru petrecerea cea împreună cu mine, să fie acoperită de la faţa celor ce pot să se folosească şi să urmeze curăţiei tale”. Iar Ammun, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu care a plecat inima fecioarei spre viaţa cea deosebită pe care o dorea atât de mult şi el. Şi i-a zis el: „Doamnă, porunceşte ce este bineplăcut ca să ne deosebim această petrecere împreună, să-ţi rămână ţie casa aceasta, iar eu mă voi duce în alt loc”. Şi, rugându-se lui Dumnezeu, s-au despărţit unul de altul: Ammun s-a dus în muntele Nitriei şi s-a făcut călugăr, iar nepreţuita lui femeie, rămânând în casa sa, în puţină vreme a adunat mulţime de fecioare şi le-a logodit pe ele cu Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, iar ea le-a fost egumenă. Ammun însă, sălăşluindu-se în muntele Nitriei, ducea viaţă pustnicească în aşa fel de osteneli şi nevoinţe, că numai singur Dumnezeu ştie, căruia ziua şi noaptea, întru căldura Duhului, îi slujea. Şi a petrecut în acea pustnicească viaţă douăzeci şi doi de ani şi a devenit desăvârşit călugăr. Apoi a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, Ammun, şi i-a dat lui darul tămăduirii. Şi vindeca sfântul diferite feluri de boli ale oamenilor care veneau la dânsul. Odată, i s-a adus un copil care, fiind muşcat de un cîine turbat atât de mult îl vătămase, încât copilul acesta îşi mânca singur carnea de pe dânsul, ca un îndrăcit, iar părinţii lui, căzînd la picioarele lui Ammon, cereau milă, ca să tămăduiască pe fiul lor. Sfântul a zis: „De ce-mi faceţi supărare, căutând la mine ceea ce covârşeşte puterea mea? Căci în mâinile voastre este şi boala şi tămăduirea lui, de vreme ce voi aţi furat de la văduva aceea săracă (numele ei spunând), în taină, boul pe care l-aţi ucis şi l-aţi mâncat. Deci, să-i daţi înapoi ei boul viu şi fiul vostru se va tămădui”. Auzind acestea părinţii copilului turbat s-au înspăimântat, căci sfântul ştia tainele lor şi, mărturisindu-şi păcatul, au făgăduit cu jurământ să dea înapoi boul furat, iar sfântul, rugându-se, le-a tămăduit copilul şi i-a liberat pe ei cu pace. Apoi părinţii copilului, întorcându-se acasă cu bucurie, au dat înapoi boul văduvei în locul celui pe care îl uciseseră în taină şi îl mâncaseră.

Altădată au venit la dânsul doi oameni pentru binecuvântare şi sfântul i-a rugat să aducă apă, spre trebuinţa celor care veneau la dânsul. Unul din aceia avea o cămilă, iar altul un catâr. Şi luând ei un vas mare, au coborît din munte după apă. Iar după ce au umplut vasul cu apă, a zis cel care avea cămila: „Mare este vasul şi muntele este înalt, deci nu voiesc să-mi chinuiesc cămila mea cu greutatea aceasta”; şi lăsând pe tovarăşul său singur, s-a dus în drumul său, neîntorcându-se la sfânt. Iar celălalt, care rămăsese, a pus apa pe catârul său şi cu mare osteneală abia a putut urca muntele la cuviosul care îl aştepta. Cuviosul, văzîndu-l pe el, i-a zis: „Fiule, Dumnezeu să-ţi dea ţie darul Său pentru osteneala ta; şi să ştii că tovarăşul tău, căruia i s-a părut greu să aducă apă pentru trebuinţa noastră, acum este în mâhnire pentru că i-a pierit cămila”. Apoi, s-a dus omul acela în urma prietenului său şi l-a găsit plângând, pentru că i-a fost mâncată cămila de lupi, după proorocia cuviosului. Despre acest cuvios Ammun pomeneşte Sfântul Atanasie Alexandrinul în viaţa cuviosului Antonie, scriind acestea: „Când Ammun cu Teodor, ucenicul lui Antonie, mergeau la acesta, au ajuns la un rîu foarte mare care se numea Licos, pe care nu puteau să-l treacă decât numai înotând; atunci Ammon l-a rugat pe Teodor să se depărteze puţin de dânsul, ca să nu-i vadă goliciunea trupului. Şi despărţindu-se ei, se gândea Ammun cum ar putea să treacă rîul nedezbrăcându-se de haine, pentru că se ruşina chiar singur să-şi vadă goliciunea, pe care niciodată n-a văzut-o; atât de întreg la minte şi curat era încât se ruşina chiar de a sa goliciune, căci în toată viaţa sa nu şi-a dezgolit trupul. Pe când gândea el acestea, îngerul Domnului l-a apucat şi l-a trecut peste rîu într-o clipită şi l-a pus pe celălalt ţărm, iar Teodor, cu mare osteneală abia a trecut înot. Şi văzînd pe Ammun stând pe mal, s-a mirat cum aşa degrabă a putut ajunge dincolo de rîu şi căutând la dânsul, a văzut că este fără nici o urmă de umezeală. Înspăimântat, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat să-i spună cum a trecut cursul rîului. Ammun, înduplecându-se de rugămintea frăţească, i-a spus că îngerul l-a trecut peste rîu. Apoi i-a spus să nu spună la nimeni acestea, până ce va trece din cele de aici. Şi mergând cuviosul la Sfântul Antonie, a auzit de la dânsul aceste cuvinte: „Dumnezeu mi-a arătat mie plecarea ta şi pentru aceasta te-am chemat, ca să mă mângâi înainte de a te duce la Dumnezeu şi să ne rugăm unul pentru altul”. Şi vorbind mult între ei, s-a mângâiat unul pe altul cu mângâierea Sfântului Duh. Apoi, Ammun, luînd binecuvântare, a plecat de la Sfântul Antonie. După puţine zile, şezînd odată marele Antonie pe deal, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut sufletul lui Ammun înălţat de îngeri cu veselie spre cer şi s-a bucurat foarte mult de aceasta. Şi l-au întrebat ucenicii pe el: „Părinte, care este pricina veseliei tale?” Iar el a răspuns: „Astăzi Avva Ammun s-a mutat de la noi şi văd sfântul lui suflet ducându-se cu îngerii spre cer”. Apoi ucenicul a însemnat ziua aceea, în care Sfântul Antonie le-a spus despre mutarea lui Ammun şi după câteva zile au venit fraţii de la Nitria şi le-au spus că Sfântul Ammun s-a mutat către Domnul. Apoi numărând zilele, au aflat că ziua în care s-a mutat Ammun la Domnul era aceea în care a văzut Antonie sufletul lui urcându-se spre cer cu îngerii şi l-au preamărit pe Dumnezeu.

Viețile Sfinților, octombrie