Viaţa Cuviosului părintelui nostru Antonie Cel Mare

Anii de la început ai vieţii sfântului

Cuviosul părinte Antonie era de neam egiptean şi se trăgea din părinţi de bun nume şi bogaţi. Creştini fiind au crescut creştineşte pe fiul lor, care de mic arăta multă aplecare pentru viaţa bisericească. În loc să se joace cu ceilalţi copii de seama lui, el mergea împreună cu părinţii săi la biserică. Nu se lenevea, şi nici plăcerile lumii nu căuta, îndcstulându-se cu puţin, cu toate că era din familie de oameni cu stare.
După ce-au murit părinţii. Antonie, atunci în vârstă ca de optsprezece ani, îngrijea de casă şi de soră-sa mai mică, păzind cu multă băgare de seamă poruncile legii şi regulile Bisericii.
Mcrgând într-o zi la biserică, se gândea cum apostolii lăsaseră toate şi urmaseră Mântuitorului, iar alţi creştini din vremea aceea îşi împărţiseră averea la săraci, — şi cum pentru aceasta îi aştepta mare răsplată în ceruri.
Acestea gândind, Antonie a intrat în biserică. Tocmai atunci se citea sfânta Evanghelie la locul unde Domnul zice celui bogat: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vin-de-ţi toate averile şi dă-le săracilor, apoi vino de-mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri.”
Auzind Antonie acestea — şi simţind că Dumnezeu pentru el poruncise citirea aceasta, — a ieşit din biserică, a mers acasă — şi, de îndată, chemând pe vecini, le-a dăruit toate averile sale, care erau mari, ca la trei sute de pământuri bine roditoare. Cât pentru cealaltă avere mişcătoare, a vândut-o toată şi banii i-a împărţit săracilor, oprând o parte din ei pentru sora sa. Dar mergând în altă zi la biserică şi fiind întâmpinat iarăşi de cuvântul Evangheliei, care zicea: „Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine” — a plecat acasă şi a împărţit săracilor şi arginţii opriţi pentru sora sa.
Pe urmă, a încredinţat pe sora sa unor fecioare credincioase, iar el începu o viaţă retrasă de pustnic, urmând poruncile învăţăturii. Pe vremea aceea neaflându-se mănăstiri în Egipt, fiecare din cei ce voiau să ducă o asemenea viaţă, o ducea pe loc sau împreună cu alţii în apropierea satului.
În satul cel mai apropiat se afla un bătrân care, din tinereţe ducea o viaţă monahicească. La el merse deci Antonie, ca să se desăvârşească într-o asemenea viaţă, căutând necontenit a se sârgui spre căutarea pustniciei. După ce astfel se împovăra, ca o albină, cu bună roadă duhovnicească, se întorcea acasă, în sihăstria lui.
Petrecând astfel, Antonie era iubit de toţi. La rându-i, pe toţi îi iubea şi el, nevoindu-se întru sporirea faptei bune şi a duhului de pustnicie. De la fiecare aduna roadă cea bună, necrezându-se niciodată mai bun ca ei. Ci, adunând în sine multe de la fiecare, îşi dădea osteneală să urmeze pe ale tuturor. Toţi cei din sat îl numeau iubitor de Dumnezeu.
Dar urâtorul de bine şi pizmăreţul diavol, văzând o asemenea râvnă, deloc nu-l putea suferi pe Antonie. Şi întru aceasta, îşi puse în gând să-l ispitească. Aşa, îi aduse aminte de avuţii, de purtarea de grijă a sorei sale, de prietenia multora, de iubirea de argint şi de slavă, de dulceaţa desfătării şi de celelalte odihne ale vieţii, — ridicând astfel mulţime de gânduri în mintea lui.
Văzând diavolul că nu izbuteşte cu acestea asupra duhului cel drept şi credincios al lui Antonie, a trimis asupra lui un alt fel de ispită. Luând chip de femeie, s-a arătat noaptea lui Antonie, ispitindu-l cu trup gol şi cu vorbe de dezmierdare. Dar Antonie, rugându-se — şi aducându-şi aminte de Iisus Christos şi toate bunătăţile pe care El le dă oamenilor, stingea cărbunii înşelăciunii celui viclean.
Neputând să biruiască pe Antonie nici aşa, şi văzându-se aruncat afară din cugetul său, s-a arătat lui ca un copil negru.
Antonie, fără tulburare, l-a întrebat:
-Cine eşti tu? Iar el i-a răspuns:
-Eu sunt cel ce-am primit sarcina aprinderii trupului şi mă numesc duhul desfrânării. Momesc pe înţelepţi, — amăgesc cu plăceri, — sunt cel ce ades te-am supărat, şi de atâtea ori m-am răsturnat de tine.
Antonie, mulţumind lui Dumnezeu şi simţindu-se îmbărbătat, i-a zis:
-Nici o grijă nu am de tine, căci Dumnezeu îmi este într-ajutor — şi voi privi cu pace asupra vrăjmaşilor mei…
Auzind acestea, copilul cel negru s-a spăimântat şi a fugit de-acolo; nemaiîndrăznind nici măcar să se apropie de bărbatul acela.
Aceasta a fost cea dinţii luptă a lui Antonie asupra diavolului.
Dar Antonie ştia că întunecatul nu avea să se dea biruit lesne, ci mai vârtos se va învârteji în jurul sufletului său. De aceea, cu mare grijă şi osârdie, el cerea prin muite rugăciuni şi grele posturi, ajutorul Domnului asupra slabului său trup.
Priveghea atât de mult încât, de multe ori, petrecea toată noaptea fără somn. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, — iar hrana lui era pâine şi sare, iar băutură, apa. Pentru dormit avea o rogojină, iar ades se culca chiar pe pămî nt. Căci el bine ştia că la carte scrie: „Când sunt slab, atunci sunt puternic.”
Ca să sporească sârguinţa pentru timpul ce-avea să vie luase obiceiul să nu mai cugete la cele trecute, zicându-şi adesea ca apostolul: „Cele dinapoi uitându-le şi la cele dinainte năzuind.”
Tot asemenea, cuvântul prorocului Ilie îl urma: „Viu este Domnul căruia i-am stat eu înainte astăzi.” Zicând vorba astăzi. Antonie nu mai voia să măsoare vremea cea trecută, ci ca şi cum ar fi început toate în fiecare zi, îşi dădea osteneala a fi necontenit pe placul lui Dumnezeu în faţa căruia stătea, cu faptele şi cu duhul său. Şi mereu îşi zicea: „Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie să o aibă pururea ca oglindă, în viaţa sa.”

Mormântul lui Antonie

Aşa vieţuind Antonie, s-a dus într-o zi la nişte morminte care erau departe de sat — şi rugind pe un prieten să-i aducă peste câteva zile pâine, a intrat în unul din morminte, şi a rămas acolo singur, ca în felul acesta, asuprân-du-şi viaţa, să se apropie şi mai tare cu duhul de Dumnezeu.
Dar vrăjmaşul cel neadormit şi căruia nu s-ar putea să-i placă o asemenea hotărâre, a venit la el într-o noapte cu mulţime de diavoli şi-au sărit cu vrăjmăşie asupra lui, zdrobindu-l în bătaie şi lăsându-1 jos mai mult mort. Dar Domnul nu lasă pe cei ce nădăjduiesc în El… A doua zi a venit prietenul său ca să-i aducă pâine. Deschizând uşa, îl văzu zăcând jos. Cu grijă l-a ridicat şi l-a adus la biserica satului, unde toată lumea l-a luat drept un mort.
La miezul nopţii, Antonie venindu-şi în fire, a văzut pe prieten veghind lângă el — şi l-a rugat atunci să-l ducă din nou la mormântul de unde îl adusese. Văzând râvna cererii sale, prietenul l-a adus din nou acolo, lăsându-l singur.
Răbdând durerile rănilor, Antonie se ruga şi după aceea striga:
-Aici sunt eu, Antonie, — şi nu voi fugi de bătăile voastre măcar de le veţi face şi mai aspre — că nimic nu mă poate despărţi de dragostea lui Christos. Apoi cânta „De-ar veni asupra mea puhoaie de asupriri, nu se va înfricoşa inima mea…”
Vrăjmaşul cel neadormit stătea întru grea mirare văzând atâta tărie după nişte bătăi atât de aspre. Şi-a chemat atunci câinii săi, poruncându-le:
-Dacă nici cu duhul desfrânării şi nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ba mai tare se semeţeşte — să năvălim asupra lui în altfel.
Din noaptea aceea, a trimis diavolul un huet care părea că clatină tot locul, iar cei patru pereţi ai mormântului păreau că se desfac în pulbere. Şi de îndată năvăliră înăuntru năluciri de fiare şi de târâtoare, lei, urşi şi leoparzi, tauri, şerpi, aspide, scorpii… Şi fiecare din ele se repezeau asupra lui Antonie, urlând. Taurul părea că-l împunge, — şarpele se târa spre el fără să ajungă şi scorpiile îl împrejmuiau dar nu-1 atingeau. Toate stăteau întru groaznică înfricoşare asupra celui din mormânt.
Antonie simţea grea durere trupească, dar o stăpânea cu puterea duhului întărit de Dumnezeu. Şi mai v.îrtos îi batjocorea, zicând:
-Dacă aţi avea putere, ar ajunge unul din voi, — dar Domnul v-a slăbănogit, aşa că zadarnic mă ispitiţi cu mulţimea, întru a mă înfricoşa.
Şi fiarele iar năzuiau spre el, — dar nu-1 atingeau. Şi Antonie, iar le zicea:
-Dacă credeţi că aveţi putere, veniţi, năvăliţi asupra mea, — iar dacă nu puteţi, de ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere, este nădejdea în Domnul nostru.
Diavolii scrâşneau, dar nu aveau ce face, batjocorindu-se mai mult pe ei, decât pe Antonie, care stătea în dureri, dar sufletul netulburat.
Privind în sus , Antonie a văzut acoperământul desfăcut şi câteva raze de lumină pogorându-se asupra lui, — semn al ajutorului ce-i venea de la Domnul.
Atunci diavolii se făcură nevăzuţi, iar durerea lui Antonie de îndată a încetat. Precum şi locuinţa s-a făcut la loc, întreagă.
Ridicând glas către Domnul, a zis Antonie:
-Unde ai fost, prea dulcele meu Christoase? — şi glas de sus s-a făcut către dlnsul:
-Antonie, aici eram şi aşteptam să-ţi văd tăria. De vreme ce tu ai răbdat şi nu te-ai dat biruit, de-acum îţi voi fi ţie pururi de ajutor şi te voi face niciodată biruit…
Auzind acestea, Antonie s-a sculat şi a căzut în bună rugăciune — şi atât de mult s-a întărit, că se simţea mai tare ca înainte.
Avea atunci aproape treizeci de ani — şi de-atunci încolo Antonie s-a făcut mai sârguitor în cele plăcute Domnului, — şi mergind la bâtrânul despre care am mai povestit aici, 1-a rugat să meargă împreună cu el, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar bătrânul, arătându-i neputinţa anilor săi, n-a vrut să meargă —, iar Antonie a purces singur.

Petrecerea sfântului Antonie în pustie

Atunci, Antonie a purces de îndată la munte. Vrăjmaşul însă, văzându-i virtutea, i s-a aşezat din nou în cale, aruncându-i înainte un disc mare de argint. Antonie vă-zând în disc pe diavol, 1-a mustrat, zicându-i că-i fără minte, de vreme ce, de unde se putea afla în pustie un disc de argint, când pe-acolo h-a călcat picior de om? Atunci discul a pierit ca un fum. Diavolul nu s-a dat bătut, ci a făcut să curgă prin faţa lui Antonie ca un pârâu adevărat de aur. Dar Antonie, înfrângându-se şi acum, a sărit peste pirâul acela de aur ca peste un foc, şi faţa nu şi-a mai întors-o îndărăt, făcând astfel de ruşine pe vrăjmaşul său.
Mergând mai departe. Antonie a aflat o cetăţuie pustie, în care, din pricână că nu era locuită, îşi făcuseră sălaş o mulţime de târitoare. Cum văzură însă chipul sfântului, toate au plecat de-acolo, ca şi cum le-ar fi gonit cineva.
Primind pâine pe şase luni — după obiceiul Tibeilor — şi avind inlăuntru apă de băut, Antonie s-a închis în acea cetăţuie, nici el ieşind, nici pe altcineva din cei ce veneau la dânsul, văzând.
Şi aşa a vieţuit acolo multă vreme, primind de două ori pe an pâinea, iar cunoscuţii ce veneau la el, neprimin-du-i, stăteau de multe ori zile întregi ca să-! poată vedea şi să ia învăţătură bună de la el. Iar Antonie petrecea toată vremea în adânci rugăciuni, care supărau peste măsură pe vrăjmaşul cel neadormit care venea necontenit şi-1 tulbura. Dar Antonie îl gonea cu puterea rugăciunii.
Şi aşa, au trecut aproape douăzeci de ani, petrecând singur şi nevăzut de nimeni. Dar cum mulţi îl doreau şi vroiau să se întovărăşească vieţii lui pustnice, au venit într-o zi la el, — şi trecând peste voia lui, i-au spart intrarea şi au pătruns în cămara lui. Când l-au văzut, au rămas în uimire. Antonie era cu trupul în bună stare, nici gras, nici uscat de lungile postiri — cum nici de luptele cele multe ce dusese cu diavolul. Iar duhul lui era curat, nedoritor de dezmierderi, nici de rîs şi nici cuprins de întristare.
Văzând acea mulţime ce venise la el, nu s-a tulburat, — şi nici nu s-a bucurat fiind îmbrăţişat de atîţia, — ci era deopotrivă, ca acel ce era îndrumat de judecată.
Având ajutorul Domnului, a tămăduit pe unii din cei ce veniseră, fiind bolnavi, — iar din alţii a scos dracii. Pe cei mâhniţi, îi mângâia, iar pe cei învrăjbiţi îi făcea iar prieteni, şi tuturor le zicea:
-Nimic din cele ce sunt pe lume să nu se cânstească mai mult, decât dragostea lui Iisus Christos.
Pe urmă, vorbindu-le şi sfătuindu-i, a făcut pe mulţi să aleagă viaţa cea monahicească, făcând aşezări de mănăstiri prin munţi, — şi locuindu-se astfel pustia cu monahi.
Într-o zi, Antonie având nevoie să treacă râul Nil ca să cerceteze pe fraţi, nu putea fiindcă râul era plin de crocodili. Atunci, făcând o rugăciune, a îmblânzit pe aceste lighioane şi s-a suit el şi fraţii de care era întovărăşit, pe spinările crocodililor şi au trecut râul nevătămaţi. La întoarcere, au făcut tot asemenea, ajungând la mănăstirea sa, unde multă osârdie îşi dădea ca, prin cuvânt şi prin faptă, să îndemne pe monahi la o viaţă sfinţită.

Învăţăturile lui Antonie
Într-o zi, adunându-se la el toţi monahii mănăstirilor pe care le întemeiase, Antonie le-a dat bune şi temeinice învăţături zicându-le:
-Sîrguinţa s-o învirtoşaţi în fiece zi, făcând-o să crească necontenit, căci viaţa omenească este scurtă faţă de veacurile ce vor să fie… Pe pământ ostenindu-ne întru cele plăcute lui Dumnezeu, nu pe pământ vom fi moştenitori, ci în cer avem făgăduinţele. Şi nici cu pustnicia noastră să nu ne lăudăm, că nu sunt vrednice pătimirile vieţii de acum pe lângă slava ce are să se descopere pentru noi. Şi nici să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat necău-tând la lume, că chiar tot pământul este nimic pe lângă tot cerul. Aşa că chiar de-ar fi să stăpânim întreg pământul şi ne-am lepăda de el, tot nimica vrednic nu este pe lângă împărăţia cerurilor. De aceea, nimeni din noi să nu aibă poftă de-a câştiga ceva, — că nu le vom putea lua cu noi. Ci, osteneală să ne dăm a câştiga pe cele ce le putem lua cu noi la trecerea din pământeasca viaţă, adică: înţelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăţie, pricepere, dragoste, milă şi iubire de săraci, credinţă în Christos, nemâniere, primire de străini. Căci, pe acestea câştigându-le, le vom afla dincolo mai înainte de a poposi noi în pământul celor blânzi…
Apoi, fraţilor, să cugetăm la sfatul apostolului şi să-l urmăm, când zice: „în fiecare zi pot să mor.” Că, dacă noi am fi ca şi cum am putea muri în fiecare zi, vom face binele — şi nu vom păcătui. Astfel făcând, nu ne vom în-viestiri pe pământ, nedând sufletul nostru celor pieritoare. Deci, începând a păşi pe calea faptei bune, să ne silim mai. cu osebire spre cele dinainte, şi nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot, — căci, întorcându-şi privirea îndărăt, însemnează că cugetă iarăşi la cele lumeşti.
Elinii se duc în cetăţi depărtate şi trec mări ca să înveţe carte, noi n-avem nevoie de acestea, de vreme ce Domnul a zis: „împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru.” Fapta cea bună stă numai în voia noastră, care-i slobodă să facă binele sau răul. Voia fiind în noi, în duhul nostru, să ne păzim de noi înşine, de gândurile cele întinate, amanetând sufletul nostru Domnului, întru cele plăcute lui.
Asemenea, să nu ne lăsăm biruiţi nici de mânie, nici de poftă, căci scris este: „Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se naşte păcatul, — şi păcatul săvârşindu-se, aduce moartea.” Să ne păzim inima, cu toată străjuirea, de vrăjmaşii cei mulţi şi cumpliţi care-s diavolii, cei ce îngeri fiind la început, cu tot ce iese din mina Domnului, — au căzut mai pe urmă, răzvrătindu-se împotriva Lui. Ei se străduiesc să ne împiedice să ne ridicăm la ceruri. Trebuie, aşadar, multă rugăciune şi pustnicie întru alungarea lor, — mai vârtos cu cât ci, odată înfrânţi şi ruşinaţi, nu se lasă, — ci vin asupra sufletului sub fel şi chip schimbaţi, întru întrebarea omului. Se prefac în chip de femei, de fiare, de târâtoare. Dar nici aşa nu se cade a ne teme, mai ales dacă ne vom îngrădi cu credinţa şi cu semnul sfintei cruci. Alteori, se prefac în vrăjitori, spunând mai înainte ce are să se întâm-ple sau se prefac în dihănii înalte şi spăimoase, fiind foarte îndrăzneţi şi prefăcuţi.
Domnul a descoperit pe diavol lui Iov, zicând aşa: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse şi se aruncă în chip de scântei de foc, din nările lui iese fum ca dintr-un cuptor, iar din gura lui iese văpaie.”
Dar noi, credincioşii, să nu ne temem-de nălucirile lui, — şi nici să luăm în băgare de seamă glasul lui, care minte. Toate meşteşugurile lui, prin darul lui Christos, nimica sunt. Cîteodată diavolii se prefac a cânta şi pornesc cuvinte din scripturi, uneori se arată în chipuri de monahi şi ca nişte cucernici se prefac a grăi, întru a noastră amăgire, dar nu se cuvine a lua aminte la dânşii, că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac toate acestea, ci pentru a aduce pe cei proşti la deznădăjduire, iar pustnicia să o facă nefolositoare.
Chiar când diavolii spuneau Domnului însuşi: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” el le poruncea să tacă, pentru ca nu cumva vreodată să semene răutatea lor cu adevărul, iar pe noi să ne obişnuiască a nu-i băga în seamă, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul.
Şi multe altele fac: râd mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la ei, plâng şi bocesc ca nişte biruiţi.
Dar noi, să urmăm cuvântul: „Iară eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut nu grăiam” — şi la pustnicia noastră mai vfrtos să luăm aminte, fie că ne-ar îngrozi chiar cu moartea, căci sunt neputincioşi şi nimic nu pot a ne face. De-ar fi avut putere asupra noastră nu ne-ar fi lăsat să trăim, — căci urâciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu.
„Ei nici asupra vietăţilor nu au putere, de vreme ce citim în sfânta Evanghelie că ei au zis: „Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci.” Şi dacă nici asupra porcilor nu au putere, cum vor avea asupra oamenilor, care-s făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu?
Viaţa cea dreaptă şi credinţa în Dumnezeu sunt bunele arme împotriva lor. Ei se tem, aşadar, de postul sihastrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de liniştire, de neiubire de argint, de milostenii, — de buna cinstire cea întru Christos.
Aşa că, dacă ar veni ei noaptea la noi şi ar vrea să ne grăiască asupra celor ce au să se întâmple sau să spună: „noi suntem îngeri”, să nu luaţi aminte, că ei minţesc. Iar dacă vă vor lăuda pustnicia şi vă vor ferici, să nu-i ascultaţi, căci vă ispitesc. Ci, mai vârtos să vă pecetluiţi cu semnul cinstitei cruci pe voi şi casa voastră, — şi să vă rugaţi, — fiindcă prin dânsa a biruit Mântuitorul.
Să ştiţi, asemenea, că atunci când temerea se sălăşluieşte în duhul vostru, este semn că vrăjmaşul e de faţă, — şi când el vede temerea mărându-se, sporeşte nălucirile, ca mai multă înfricoşare să aducă.
Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, — nici a ne înălţa pentru tămăduiri, — nici să ne minunăm de cel ce scoate pe diavoli ori pe cel ce nu-i scoate să-l defăimăm, pentru că a face semne nu este puterea noastră, ci a Mântuitorului.
Iar dacă toate acestea vă spun, să nu socotiţi că le zic în zadar, ci să credeţi cum că acestea le povestesc din iscusinţă şi adevăr. Ştie Domnul care mă aude, curăţia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea şi sporirea voastră, vă spun meşteşugirile diavolilor, pe care însumi le-am văzut.
De câte ori m-au fericit diavolii pe mine, iar eu i-am blestemat în numele Domnului?!… De câte ori mi-au vorbit de apa Nilului, iar eu le-am spus: „Şi ce vă pasă vouă pentru aceasta?” Odată au venit îngrozindu-mă, şi m-au înconjurat ca nişte oşti, înarmaţi din cap până în picioare, având şi cai; iar altădată mi-au umplut casa de fiare sălbatice şi de târâtoare, şi eu cântam: „Aceştia în căruţă, şi aceştia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări” — şi prin rugăciune i-am dobo-rât. Au venit odată prin întuneric, având năluciri de lumină, şi îmi ziceau: „Am venit să-ţi aducem lumină, Antonie!” — iar eu, închizându-mi ochii, mă rugam şi îndată s-a stins lumina necredincioşilor. Şi după câteva luni au venit grăind şi cântând din scripturi, iar eu, ca un surd nu-i auzeam. Altădată, au cutremurat cu putere mănăstirea, iar eu mă rugam să rămân nemişcat cu cugetul. într-o zi diavolul, cu mare îndrăzneală şi cu nebunie s-a arătat în nălucire înaltă şi mi-a zis: „Eu sunt puterea lui Dumnezeu; eu sunt pronia; ce voieşti să-ţi dăruiesc?” Iar eu am scuipat asupra lui, pomenind pe Christos. De îndată, el atât de mare s-a făcut nevăzut. Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, având cu sine năluciri de pâini şi mă sfătuia, zicând: „Mănâncă — şi încetează grelele osteneli, — om eşti, şi vei slăbi.” Eu, înţelegând meşteşugul lui m-am sculat să mă rog, şi el nesuferind aceasta, a pierit. De multe ori mă zdrobea în bătăi, — şi eu ziceam: „Nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Christos.”
Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolilor, am întipărit acestea în mine, ca să vă învăţaţi a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului şi ale slugilor lui.
încă şi acest semn să aveţi spre neînfricosare împotriva lor: clnd vi s-ar face vreo nălucire, să nu cădeţi mai întâi în frică, ci, îndrăznind, întrebaţi ce este? One eşti tu şi de unde vii? Şi dacă va fi arătare a sfinţilor, te va adeveri deplin, iar temerea ta în bucurie se va preface: iar dacă va fi arătare diavolească, îndată se va slăbi, văzându-ţi cugetul întărit.”
Astfel a vorbit cuviosul şi înţeleptul Antonie, — şi toţi se bucurau. Creştea darul faptei bune în ei şi ieşea împuţinarea de suflet, toţi minunându-se de darul dat lui Antonie de Dumnezeu, intru desluşirea duhurilor.

Antonie merge în fundul pustiei

Aşadar, se aflau acolo, în munţi, multe mănăstiri, ca nişte corturi pline de cete dumnezeieşti: ale celor ce cân-tau, ale celor ce citeau, posteau şi rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie, — şi a celor ce lucrau, ca să facă milostenii. Iar mulţimea de pustnici avea un acelaşi cuget către fapta bună.
Cel ce-ar fi văzut aceste mănăstiri şi alcătuirea lor, ar fi zis: „Cit sunt de bune casele tale Iacove, corturile tale Israile, ca nişte văi umbroase, ca nişte râuri, — şi ca nişte cedri lingă ape.”
Antonie dudndu-se iarăşi în mănăstirea sa, îşi începu pustnicia şi mai cu multă asprime, suspinând în fiecare zi adu-cându-şi aminte de locaşurile cereşti. De multe ori, muncând îşi aducea aminte de hrana cea duhovnicească şi se ruşina, iar odihnă trupului abia dacă-i dădea. Cealaltă vreme, se îndeletnicea cu lucrurile sufletului, aducându-şi aminte necontenit de vorba Mintuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu — şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.”
Venind în acea vreme prigoanele lui Maximian împotriva Bisericii lui Christos, s-au strâns sfinţii mărturisitori în Alexandria unde s-a dus şi Antonie, zicând: „Să ne ducem şi noi ca să suferim, sau măcar să privim pe cei ce suferă.”
Şi a fost şi el pus la temniţă şi la munci întru mărturisirea lui Christos. Şi-a pătimit aşa, mult, până ce a încetat prigoana şi fericitul Petru episcopul a mărturisit credinţa. După aceasta, Antonie s-a întors la mănăstirea sa, asprăndu-şi şi mai tare pustnicia. Postea de-a pururi, iar îmbrăcămintea îi era de păr pe dinăuntru. Trupul nu şi-l spăla cu apă, şi nici dezgolindu-se nu 1-a văzut careva.
Stând liniştit în coliba sa şi punându-şi în gând să nu iasă multă vreme din ea şi nici să vadă pe nimeni, — a venit într-o zi la el o căpetenie de ostaş, cu numele de Martinian, a cărei fiică era bântuită de diavol — şi l-a supărat mult pe Antonie, tare i-a zis:
-Omule, dacă crezi, — roagă-te lui Dumnezeu şi fiica ta se va tămădui! — şi Martinian crezând, fiica lui s-a tămăduit.
Şi alţi mulţi veneau şi-l supărau astfel, cerându-i să facă minuni, vindecând pe cei bolnavi.
Văzând acestea, Antonie s-a temut ca nu cumva minunile pe care le făcea Dumnezeu printr-însul să-l mândrească, a chibzuit şi a pornit spre Tebaida de sus, la cei ce nu-1 cunoşteau. Atunci, a auzit el glas:
-Antonie, unde te duci şi pentru ce?
Iar el, netulburându-se şi aşteptând ca de obicei să-l cheme de mai multe ori, a răspuns:
-Oamenii îmi cer lucruri mai presus de puterile mele, — şi de aceea voiesc a mă duce la Tebaida de sus.
Şi glasul i-a zis din nou:
-Oriunde vei merge, asemenea supărări vei avea. De voieşti să te linişteşti cu adevărat, mergi în pustia cea mai dinăuntru.
Iar Antonie a spus:
-Cine*mi va arăta calea, că eu nu ştiu…
Atunci s-au apropiat de el nişte sarazini care călătoreau pe-acolo, şi care, la rugarea lui Antonie, l-au luat cu ei ca să-i arate drumul.
Călătorând cu ei trei zile şi trei nopţi, au ajuns la un munte foarte înalt, având la poalele lui o apă limpede, dulce şi foarte rece, iar împrejur câteva cîmpii întinse cu puţini finici neîngrijiţi. Lui Antonie i-a plăcut locul acela şi primind câteva pâini de la sarazinii cu care venise, a rămas singur în munte, nemaifiind nimeni cu el acolo. Sarazinii văzând sârguinţa lui, îi aduceau ades pâini. Finicii din câmpie îi aduceau şi ei puţine roade, cu care Antonie îşi ostoia foamea. Fraţii aflând de el, îi aduceau şi ei pâini, -dar Antonie nemaivoind să-i necăjească cu nimic, i-a rugat să-i aducă o sapă şi puţin grâu, — şi aşa, muncând singur, şi-a pus grâu, -cu care pe urmă îşi făcea pâinea trebuitoare.
La început, îl supărau fiarele care veneau să se adape la apa din valea muntelui. Dar Antonie le-a zis, într-o zi:
-Duceţi-vă, şi de-acum în numele Domnului, să nu vă mai apropiaţi de cele de aici! — şi fiarele s-au dus şi de-atunci nu s-au mai apropiat.
Şi Antonie petrecea singur, înlăuntrul muntelui aceluia, îndelttnicându-se cu rugăciunile şi cu postirile, luptând greu cu toate ademenirile şi ispitele vrăjmaşului, arătat lui sub chip de fiare urlătoare şi de duhuri de zguduire. Dar el, nădăjduind în Domnul, n-avea nici o clătinare în duhul lui, — iar fiarele fugeau.
Priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, şi mai toate hienele ieşind din cotloanele lor au venit la Antonie şi l-au înconjurat. Căscând gîtlejurile lor, cătau spre Antonie ca şi cum ar fi vrut să-1 înghită. El, pricepând meşteşugul diavolesc, a zis către ele:
— Dacă sunteţi stâpâne pe mine, luaţi-mă şi mă sfirte-caţi, — iar de-aţi fost îndemnate de diavol, nu mai zăboviţi, ci duceţi-vă, că eu sunt rob al lui Christos…
Ca şi cum ar fi fost gonite cu un bici nevăzut, fiarele au pierit de îndată.
Altădată, s-a pomenit Antonie la uşă cu o fiară foarte ciudată: om până la coapse, iar picioarele de asin.
Pecetluindu-se cu semnul sfintei cruci, Antonie a staf drept şi a zis:
-Sunt rob al lui Christos. Dacă eşti trimis asupra mea, iată, de faţă sunt!
Fiara, ca spăimântată, a fugit aşa de năpraznic, încât de iuţeala fugii a căzut şi s-a zdrobit, murând.
Toate acestea le făceau diavolii ca să-l scoată pe Antonie din pustnicie.
Fiind rugat odată de monahi să se pogoare la dânşii ca să-i cerceteze, a plecat cu ei întru aceasta, având o cămilă care le ducea pâine şi apă, căci toată pustia aceea era întru totul lipsită de apă.
Sfirşindu-li-se apa pe cale — şi arşiţa fiind cumplită, căzură cu toţii în cumpănă de moarte. Bâtrânul Antonie văzând primejdia, s-a mâhnit mult pentru ei şl de-părtându-se puţin, a căzut în genunchi şi întinzând mâinile la cer, s-a rugat cu putere. îndată Domnul a făcut să iasă apă, chiar în locul unde Antonie stătuse în rugăciune. Bînd toţi, s-au înviorat — şi au dat şi cămilei, ca să prândă puteri. ŞJ aşa, au călătorit nevătămaţi. Şi când au ajuns la mănăstirile cele dinafară, toţi monahii văzându-l, îl sărutau ca pe un părinte al lor, — iar el îi împărtăşea cu învăţături de bun folos sufletesc.
După câteva zile s-a întors iarăşi la mănăstirea sa, şi din nou au venit la el monahi care îi cereau învăţături. Iar el le spunea să creadă în Domnul, iubindu-L, să se păzească de gânduri întinate şi de dezmierdări trupeşti. De asemenea, să nu se amăgească cu săturarea pântecului, ci a fugi de slava deşartă, rugându-se necontenit şi cântând psalmi mai înainte de culcare şi la scularea din somn. Apoi, a învăţa pe de rost poruncile dumnezeieştilor scripturi şi a pomeni faptele sfinţior, pentru ca luând în seamă rivna lor, să-şi pună în rânduială sufletul, aducându-şi aminte de poruncile lui Dumnezeu. Şi mai ales îi sfătuia să urmeze graiul apostolului care zice: „Să nu apună soarele asupra mâniei voastre.”
Iar dacă au păcătuit, să se pocăiască, şi să se înceteze, — şi dacă n-au păcătuit, să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate.
Acestea le poruncea Antonie celor ca veneau la dânsul, şi de multe ori era ascultat de ei. Dar fie chiar de nu-1 asr cultau, el nu se fălea, ci de-a pururi mulţumea lui Dumnezeu.

Minunile lui Dumnezeu împlinite prin robul Său, Antonie
Era un om domnesc, zis Fronton, care avea o boală grea, încât i se mâncase toată limba, — şi ochii erau şi ei gata să se piardă. Venind în munte, a cerut cu mare umilinţă ca Antonie să se roage pentru el.
Antonie s-a rugat cu mare putere, — după care a zis lui Fronton:
-Du-te şi te vei tămădui.
Omul s-a dus — şi crezând în spusa lui Antonie, s-a făcut sănătos, în numele Domnului Iisus Christos.

Altădată, a venit la el o fecioară din Vusira Tripoliei, care pătimea de-o boală foarte urâtă. Era şi slăbănoagă, iar ochii nu-i avea cum se cuvine din fire. Auzise la nişte monahi călători de puterea de tămăduire a lui Antonie, şi venise cu ei întru aceasta. Intrând la cuviosul pustnic, monahii îi spuseră pătimirea fecioarei, cerându-i s-o primească şi pe ea în chilie, — dar Antonie le-a zis:
-Nu e nevoie, — ci duceţi-vă afară şi-o veţi găsi vindecată pe ea, că isprava aceasta nu-i a mea, ci tămăduirea vine din mila celui a toate iertător şi iubitor, Domnul nostru Iisus Christos, care s-a milostivit de roaba lui…
Ieşind monahii afară, au văzut pe fecioară tămăduită şi s-au bucurat împreună cu părinţii ei, care o însoţeau.
Într-o vreme, venind spre Antonie ca să primească sfat doi fraţi, şi lipsindu-le apa pe cale, unul din ei a căzut mort, iar celălalt sta şi el gata să moară.
Antonie văzând prin duh aceasta, a chemat la sine doi monahi ce se întâmplau a fi pe-acolo şi i-a rugat, zicând:
-Luaţi un vas de lut cu apă şi alergaţi pe calea ce duce spre Egipet, că acolo se află doi fraţi însetaţi, — unul a şi murit, iar celălalt luptă cu moartea…
Alergând monahii, au aflat aşa precum la spusese Antonie, Pe cel mort l-au îngropat, iar celuilalt i-au dat să bea, înviindu-1, după care l-au adus la mănăstire.

Altădată, şezând Antonie în munte, şi căutând cu privirea în sus, a văzut cum se duce spre cer un trup omenesc, iar cei ce-l duceau erau plini de îmbucurare.
Minunându-se şi fericind pe unul ca acesta, Antonie s-a rugat să i se facă lui cunoscut cine este. Şi îndată i-a venit lui un glas, care i-a spus că acela este Amun, monahul din muntele Nitriei, care a petrecut ca sihastru până la bătrâneţe, în pustnicie. Iar depărtarea până la Nitria de la locul unde se afla Antonie, era cale de treisprezece zile.
Cei ce erau cu Antonie, văzându-l minunându-se, l-au rugat să le spună şi lor pricina acestei minunări. Şi el le-a spus, iar monahii au însemnat într-un catastif ceasul şi ziua când s-au petrecut acestea. Venind apoi la ei nişte fraţi de la muntele Nitriei, i-au întrebat şi au aflat că în acel ceas din acea zi, a murit Amun, — aşa că Antonie văzuse, prin învrednicirea lui Dumnezeu, cum se urca la cer sufletul bătrânului pustnic.
În altă zi, a venit la Antonie un mare dregător, zis Ar-helau, şi aflându-l, l-a rugat să cuprindă în rugăciunea lui pe-o fecioară, Policratia din Laodiceea, mărturisitoare a lui Christos, pătimind greu de-o coastă şj de stomac şi fiind cu totul slăbănoagă.
Antonie s-a rugat, iar Arhelau a însemnat ziua când s-a făcut acea rugăciune.
Ducându-se în Laodiceea, a găsit pe fecioară sănătoasă. Cercetând, a aflat că tămăduirea se făcuse tocmai în ceasul când Antonie se rugase pentru ea.
Iar Antonie spunea tuturor celor ce veneau să-i mulţumească pentru acestea, că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, El singur fiind acela care face toate minunile.
Într-o vreme pogorându-se Antonie iarăşi la mănăstirile cele dinafară, a fost rugat de nişte monahi să intre cu ci în corabie şi să se roage laolaltă.
Antanie a primit, dar urcându-se pe corabie, a simţit un miros foarte greu. Monahii ziseră:
-Se vede că este ceva peşte stricat în corabie. Iar Antonie, le-a răspuns:
-Nu, — este o altă pricină… — şi tot atunci un mare strigăt s-a auzit din fundul corăbiei. Cercetând, aflară pe un tânăr care avea drac, stând ascuns acolo.
Atunci Antonie a certat cu putere pe diavol, întru numele lui Iisus Christos. Diavolul a ieşit, — şi tânărul s-a lăcut sănătos. Şi de îndată a pierit mirosul acf la nesuferit de pe corabie.

Altădată, au venit nişte oameni la Antonie, aducând cu ei pe un tânăr de mare familie, care avea diavol cumplit în duhul lui, — şi l-au rugat pe cuvios să se roage pentru el. Făcându-i-se milă de tânăr, a stat toată noaptea în priveghere cu el, rugându-se cu mare putere.
Dimineaţa, tânărul a sărit deodată asupra lui Antonie şi l-a lovit.
Cei care-l aduseseră s-au mâhnit de aceasta şi-au sărit asupra lui ca să-1 pedepsească, bătându-1. Dar Antonie i-a oprit, zicându-le:
— Nu vă mâniaţi asupra tânărului, că nu el m-a lovit, ci diavolul dintr-însul.
Certând atunci cu putere pe diavol, i-a poruncit să iasă şi să se ducă pe locuri fără apă.
Şi a mai zis Antonie:
— De vreme ce s-a pornit astfel asupra mea, este semn că diavolul a ieşit.
Zicând Antonie acestea, tânărul s-a liniştit de îndată, făcându-se sănătos.
Aflând la-câne se găseşte — căci până atunci nu ştia — tânărul a îmbrăţişat pe bătrânul pustnic, mulţumind lui Dumnezeu pentru tămăduire.

Alte minunate întâmplări din viaţa lui Antonie

Odată, Antonie sculându-se să se roage în al noulea ceas, s-a simţit rănit cu mintea. Şi lucrul era prea slăvit, căci se vedea pe sine ca şi cum ar fi fost în aer, având împrejur câţiva însoţitori. Viind să treacă fu oprit de. cîţiva vrăjmaşi cumpliţi, care pluteau şi ei în văzduh, vrând a zice că Antonie a avut păcate prin naşterea lui. Cei ce duceau pe Antonie, ziceau acestor vrăjmaşi:
-Pe cele de la naşterea lui i le-a şters Domnul, — iar de când s-a făcut monah, şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-şi dea seama singur.
Atunci cei ce-l opreau s-au făcut nevăzuţi, iar Antonie s-a aflat slobod cu totul.

Primind într-o zi pe-un cunoscut al său, a stat cu el de vorbă cu privire la petrecerea cea sufletească şi despre locul ce va avea sufletul după ducerea de aici.
În noaptea ce-a urmat vorbirii acesteia, cineva l-a chemat de sus pe Antonie, zicându-i:
-Antonie, scoală şi ieşi! Vei vedea ceva.
Deci ieşind el, căci ştia cui dă ascultare, a văzut pe cineva grozav şi înfricoşat, stând şi ajunglnd până în nori. Şi a mai văzut pe unii ce se urcau în văzduh opriţi de el, iar pe alţii ne.opriţi, neputându-le face nimic. De aceştia, cel înfricoşat scrişnea că nu-i poate opri, iar de ceilalţi se bucura.
Apoi, s-a făcut glas auzit de Antonie: — înţelege aceea ce vezi!
Deschizându-se mintea lui, Antonie a înţeles că cel înfricoşat este vrăjmaşul sufletelor, care pizmuieşte pe credincioşi, — şi care pe cei vinovaţi îi putea opri să treacă, iar pe cei ce nu i-au fost plecaţi lui, nu putea să-i ţie, ci ei se înălţau mai presus de el.
Astfel de lucruri petrecând, Antonie şi mai mult se smerea, văzând învrednicirea dată lui de Dumnezeu, şi cu-getând că asemenea vedenii de multe ori se fac ca o mângî-iere a ostenelilor.
De asemenea, înaintea episcopilor şi preoţilor nu se ruşina a-şi pleca capul şi a se umili, cum şi diaconilor, dacă veneau la dânsul să capete vreun sfat de> folos sufletului.
De la oricâne ar fi purces cuvânt bun, Antonie îl primea, iar chipul lui avea încă un dar de la Domnul: de-ar fi fost adunare mare de monahi şi el ar fi fost între ei, — străinul, care nu l-ar fi cunoscut până atunci, numai privind spre chipul lui, putea grăi că el este Antonie.
Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea şi simţirile cele din afară — încât, după suflet avea veselă şi faţa, după cum stă scris: „Inima înveselindu-se, faţa înfloreşte, — iar fiind întru mâhnire, se posomorăşte.”
Aşa a cunoscut Iacov pe Lavan că cugetă vrăjmăşie, şi tot aşa Samuil pe David.
Niciodată nu se tulbura Antonie, sufletul său fiind alinat, — şi niciodată nu se tulbura, fiind vesel cugetul său.
încă şi în credinţă era drept şi statornic, neamesteeîn-du-se deloc cu schismaticii, şi povăţuind şi pe alţii să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor, căci pricânuiesc vătămare şi pierzare a sufletului.
Venind odată la. el unii ce se înnebuneau cu eresul lui Arie, Antonie cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credin-cioşi, i-a gonit din munte, zicând:

-Vorbele voastre sunt mai rele decât otrava şerpilor. După aceea, fiind rugat şi de episcopi şi de fraţi, s-a
pogorât din munte şi intrând în Alexandria, a certat pe arieni, zicând că eresul lor este premergător lui Anticrist. Şi învăţa din cele ce nu sunt, ci că este de-a pururea Cu-vânt şi înţelepciune a fiinţei Tatălui. Aşadar e păgânesc lucru a zice că a fost o vreme când El n-a fost, căci de-a pururea Cuvântul a fost şi este împreună cu Tatăl.
Popoarele auzind o vorbire atât de binecuvântată, se bucurau şi lăudau în Domnul pe Antonie. Mergând vestea, au venit spre e! şi elini, zicând: „Ne rugăm să vedem şi noi pe omul lui Dumnezeu”.
Cu prilejul acesta, pe mulţi a curăţit Domnul de diavoli, prin Antonie, — şi pe cei vătămaţi la minte i-a vindecat.
Când a fost să pornească în munte, o femeie din mulţime i-a zis:
-Aşteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit este nimicită de diavol…
Bătrânul Antonie s-a oprit şi a aşteptat, — şi când s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos. Atunci Antonie s-a rugat, — şi când a pomenit pe Domnul Christos, a ieşit necuratul din copilă — şi ea s-a făcut sănătoasă. Toţi mulţumeau lui Dumnezeu şi-1 binecuvântau.
Şi Antonie s-a întors pe urmă în munte.
Odată, au venit la el doi filosofi elini, socotind a-l ispiti. Iar Antonie pricepând de pe chipul lor, le-a spus:
-De ce v-aţi ostenit atâta, o, filosofilor, să veniţi la un om simplu? — la care ei răspunseră:
-Nu, — ci noi am venit la un om înţelept. Atunci Antonie le-a zis:
-Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate.
Ispititorii văzând acestea, au plecat de la Antonie, ruşinaţi.

Altădată venind alţii asemenea acestora la el, şi cău-tând a-şi bate joc de el că n-a învăţat carte, Antonie le-a zis:
-Ce credeţi? Este mai întâi mintea sau cartea? Şi care este izvor una alteia: mintea, cărţii, — sau cartea, minţii?
Ei răspunseră:
-Cea întâi este mintea — la care Antonie a zis:
-Cine are minte sănătoasă, n-are nevoie de carte. Auzind ei acestea, au căzut în uimire pentru agera
minte şi destula înţelepciune a acestui sfânt bătrân, — mai vârtos cu cât el se arăta vesel, blând şi bine primitor.
Avea cuvântul îndulcit cu sare dumnezeiască, aşa că nimeni nu-1 pizmuia şi se bucura de tovărăşia lui.
Venind la el odată unii care la elini se socotesc înţelepţi, şi cerând lui Antonie cuvânt despre credinţă în Christos, vrând ca prin vorbă, încîlcită şi şireată să baţjo-cdrească această sfântă credinţă, Antonie, după ce le-a iertat sărmana lor necunoaştere, le-a zis:
-Ce este mai bine: a sluji crucea sau pe zei? Prân mărturisirea noastră defăimăm moartea, iar zeii voştri sunt plini de patimi.
Pe urmă, înţeleptul bătrân le-a spus acestor elini cum Domnul nostru s-a întrupat şi cum s-a coborât întru această omenie a lui spre mântuirea noastră. Prân crucea pe care a suferit Domnul Iisus şi prin puterea ei, morţii s-au sculat, orbii au văzut, slăbănogii s-au tămăduit, leproşii s-au curăţat, — ceea ce semn este că Iisus Christos nu numai om a fost, ci şi Dumnezeu.
Şi certându-i din nou pe ei, Antonie le-a zis:
-Spuneţi-ne şi nouă pe cele ale voastre închinări idoleşti!… Noi ne închinăm Dumnezeului adevărat, iar voi slujiţi zidirii nu Celui ce-a zidit toate.
Iar elinii aceia căzură în nedumerire şi se întorceau încoace şi încolo.
Zimbind, Antonie le-a zis:
-De vă credeţi atâta de înţelepţi, să-mi spuneţi cum putem dobândi cunoştinţa lui Dumnezeu? Prân dovada înşelătoare a cuvintelor sau prin lucrarea credinţei?
Şi elinii au recunoscut că prin lucrarea credinţei. Antonie le-a grăit:
-Bine aţi zis că credinţa iese din aşezarea sufletului, iar vorbirea meşteşugită iese din cele alcătuite mai dinainte, — aşa că acei care primesc lucrarea prin credinţă nu mai au nevoie de dovada prin vorbe. Noi credem în

Dumnezeu şi cunoaştem purtarea Lui de grijă prin făpturile şale, pe când lupta voastră de cuvinte şi nălucirile ido-leşti se surpă şi se strică. Că aceasta este adevăr, stă dovadă că credinţa noastră se întinde peste tot locul. .Voi, prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Christos, — iar noi în numele lui Christos cel răstignit gonim pe toţi diavolii de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Unde se face semnul crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele. Oare, acestea toate sunt vrednice de batjocorire? Credinţa şi învăţătura lui Christos, care şânt batjocorite de voi şi gonite de împăraţi, au umplut lumea. Sunt destule semnele acestea ca să se arate cum că singura credinţă cea întru Christos este adevărată pentru cinstirea de Dumnezeu.
Auzind acestea, înţelepţii aceia elini, s-au minunat, — şi plecând de la Antonie l-au îmbrăţişat şi i-au spus că au folosit mult din vorbirea lui.
Vestea despre Antonie a ajuns până la urechile împăraţilor, care aflând de înţelepciunea şi de credinţa lui, îi scriau epistole rugându-1 să le răspundă. Ci Antonie nu se lăsa trufit de aceasta, rămlnând tot ca mai înainte de a-i scrie împăraţii.
Monahilor le spunea:
-Nu vă minunaţi că ne scrie împăratul, că om este şi el… mai ales că Dumnezeu mi-a grăit prin Fiul Său.
Şi nu voia să dea răspuns scrisorilor acestea. Lăsân-du-se apoi îndemnat de monahi, a scris şi răspunsuri, lău-dându-i pentru că se închină lui Christos, şi sfătuindu-i să nu socotească a fi lucruri mari cele de fată, şi mai ales să-şi aducă aminte de judecata ce va veni. li ruga apoi să fie iubitori de oameni şi să aibă grijă de dreptate şi de săraci. Şi să ştie că singur Christos este împărat adevărat şi veşnic.
Adesea Antonie avea vedenii. în una din aceste vedenii, el a avut un mare cutremur în toată fiinţa şi sculân-du-se, a căzut în rugăciune. A stat aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat plângând.
Cei ce erau cu dânsul, înfricoşându-se, îl rugau să le arate ce-a văzut. Suspinând, Antonie le-a zis:
-O, fiii mei, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a avea vedenia aceasta. O urgie are să cuprândă Biserica şi va fi dată în mina acelora care cu dobitoacele se aseamănă. Am văzut stând în jurul Sfintei Mese catâri care dădeau cu picioarele de dindărăt în ea, şi tot atunci am auzit un glas zicând: „Se va defăima altarul meu.”
Şi aşa a fost. După doi ani s-a intâmplat năvălirea ereticilor arieni şi răpirea bisericilor, când aceşti rătăciţi au călcat cu picioarele lor pe Sfânta Masă, — aşa precum în vedenie făceau catârii.
După ce le-a spus vedenia, Antonie a mângâiat pe cei de faţă, zicându-le:
-Nu vă mâhniţi, fiiilor,că degrabă Domnul îşi va lua Biserica Sa, iar pe cei păcătoşi îi va goni. Fiţi aşadar buni paznici ai dreptei-credinţe şi nu vă uniţi cu arienii, a căror învăţătură este stearpă, proastă şi purcede dintru cele nedrepte.
Toate aceste tămăduiri şi minuni Antonie le făcea rugându-se şi pomenind pe Christos — aşa că tuturor s-a arătat că nu era el care le făcea, ci Domnul, care, prin Antonie se milostivea şi tămăduia pe cei ce pătimeau; iar ale lui erau rugăciunile, pustnicia şi nevoinţa.
Şi adesea îl chemau judecătorii şi chiar voievodul ca să fíe multora de folos cu sfaturile şi cu îndemnurile lui. Dar Antonie nu întârzia mult în afară de mănăstirea lui, căci zicea:
-Precum peştii stând pe pământ uscat mor, — aşa şi monahii stând împreună cu voi şi petrecând, se slăbăno-gesc; — deci se cade a merge, cum peştele spre mare, aşa şi noi spre munte, ca nu cumva stând, să uităm cele dinlăuntru.
Cei ce auzeau asemenea cuvinte înţelepte, ziceau: „Cu adevărat acesta este robul lui Dumnezeu, că de unde ar avea atâta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”
Era un mare dregător, zis Valahie, care iubind pe rătăciţii – arieni, prigonea pe creştinii drept-credincioşi. Mai cu osebire, el asuprea pe monahi. Antonie auzind aceasta, i-a trimis o epistolă, care avea acest cuprins: „Văd o urgie venind asupra ta; încetează prigoana împotriva creştinilor, ca nu cumva să te ajungă urgia, care stă gata asupra ta.”
Valahie primind scrisoarea a rîs, — şi scuipând-o, a aruncat-o jos, iar celor ce i-au adus-o le-a spus:
— Spuneţi lui Antonie că mă voi porni cu prigoană şi asupra lui.
Dar n-au trecut cinci zile la mijloc, — şi urgia s-a arătat asupra lui Valahie. Ieşind călare spre a merge undeva, calul a prâns nălucă, — şi gonind sălbatic a trântit pe călăreţ în şanţ. Valahie şi-a zdrobit coastele, iar după trei zile a murit.

Antonie dojenea pe cei răi, — şi fericea pe cei ce se lepădau şi se depărtau de viaţa aceasta şi de grijile cele lumeşti.
Pe cei nedreptăţiţi îi părtinea cu atâta dragoste, încât socotea că nu ei, ci el însuşi pătimea nedreptatea lor.
Era de folos tuturor, aşa încât mulţi dintre ostaşi şi din cei ce aveau averi multe, se lepădau de greutăţile vieţii şi se făceau monahi. Apoi, cu adevărat era ca un doftor, dat Egipetului de Dumnezeu, — căci, cine se ducea mâhnit la dinsul şi nu se întorcea bucurându-se? Cine venea la dln-sul plângând pe cei morţi şi nu părăsea îndată plânsul? Cine venea mâniat, şi nu se schimba îndată în prietenie -şi iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul şi văzândurl, nu defăima îndată bogăţia? Care monah, tmpuţinându-se cu duhul şi intrând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare şi mai sârguitor? Care tânăr venind în munte şi privind pe Antonie, nu se lepăda de îndată de dezmierdări şi nu iubea înţelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavol şi nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri şi nu se potolea cu cugetul?
Această iscusinţă a lui Antonie era mare, de vreme ce el avea darul desluşirii duhurilor, cunoştea mersul lor, precum şi poruncile cele mai bune sau rele. Aşa că acela care se întorcea de la el, era mai îndrăzneţ asupra diavolului şi slugilor lui.

Cum a murit cuviosul Antonie

Coborându-se la monahii din muntele de jos, şi primind înştiinţare, de sus,prân duh, despre sfârşitul său, Antonie a grăit fraţilor:
— Pentru cea din urmă dată vă cercetez — şi mă îndoiesc de ne vom mai vedea în viaţa aceasta. Că vremea a sosit să mă dezleg de aici, ani având o sută şi cinci.
Auzind acestea, monahii lăcrimau cu mâhnire şi îmbrăţişau pe bătrân. Iar el, bucurându-se, ca şi cum dintr-o ţară străină ar merge la casa sa, le vorbea şi le poruncea:
-Să nu vă leneviţi întru cele bune, — nici să vă necăjiţi întru pustnicie, — ci să trăiţi ca şi cum în fiecare zi aţi fi gata de moarte. Sîrguiţi-vă a păzi sufletul de cele întinate, — nu vă apropiaţi de schismatici, căci ştiţi viclenia şi răutatea lor. Nu aveţi nici un prieteşug cu ereticii arieni, că în puţină vreme se va şterge nălucirea lor stricăcioasă. Păstraţi credinţa cea dreaptă întru Domnul nostru Iisus Christos, învăţată din Scripturi.
Fraţii l-au rugat atunci să rămâie la ei. ca să se sfâr-şească acolo, dar el n-a vrut, ci degrabă a purces spre muntele său.
După puţină vreme a căzut bolnav. Chemând pe cei doi monahi, Macarie şi Plotin, cu care fusese împreună cincisprezece ani, slujindu-l la bătrâneţe, — le-a zis:
-Ei, fiii mei, mă duc, precum este scris, pe calea părinţilor, căci mă văd chemat de Dumnezeu, — iar voi, treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche să n-o pierdeţi, — ci, ca şi cum aţi începe-o acum, sârguiţi-vă a păzi osâr-dia întreagă. Nu vă temeţi de diavoli, — ci mai cu seamă credeţi în Christos de-a pururea, împreunându-vă cu El şi cu Sfinţii lui, ca astfel, după moarte, întru veşnicele locaşuri, ca pe nişte prieteni şi cunoscuţi să vă primească şi sfinţii pe voi. Cugetaţi necurmat la acestea, — şi de aveţi vreo purtare de grijă şi pentru mine, mă veţi avea în duh ca pe un părinte al vostru. Dar să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-1 ducă în Egipet, ca nu cumva să-1 pună în casele lor, după cum li-i obiceiul, — ci îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l, ca la înviere, să-l iau nestricăcios de la Mântuitorul. Împărţiţi hainele mele, dând una lui Atanasie episcopul, alta lui Serapion episcopul, iar pe cea de păr luaţi-o voi. Mântuiţi-vă copiii mei, si fiţi sănătoşi, că Antonie se mută acum şi nu mai este cu voi.
După ce-a spus acestea, cei doi fraţi l-au îmbrăţişat, iar el văzând pe îngeri venind, ca nişte prieteni, să-l ridice, — şi-a întins picioarele şi zăcând cu faţa în sus, se arăta îmbucurat.

Şi uşor, ca şi cum ar fi adormit, şi-a dat duhul — şi s-a dus la sfinţii părinţi.
Iar ucenicii l-au înfăşurat şi l-au îngropat în pământ, aşa precum fusese voia lui.

Aceasta a fost viaţa minunată a sfântului Antonie, pustnicul, trăită numai şi numai după voia lui Dumnezeu.
Fie ea pildă tuturor, spre binele omenesc, — şi spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I