Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Marcel, egumenul Mănăstirii Neadormiţilor (29 decembrie)

Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din părinţi bogaţi şi de bun neam. Rămânând orfan de părinţi din fragedă copilărie, nu s-a abătut la dezmierdări necuviincioase, nici nu a cheltuit părinteasca bogăţie în pofte trupeşti, precum au obicei tinerii, ci întîi s-a dus în Antiohia cea mare pentru învăţătura filosofiei. Dobândind dascăl iscusit şi învăţat degrabă a deprins bine toată filosofia. Apoi, a poftit şi iubirea de înţelepciune cea duhovnicească şi de aceea voia să meargă la Efes, auzind că se află acolo mulţime de bărbaţi desăvârşiţi în faptele cele bune. Ieşind din Antiohia, a împărţit săracilor mai întîi toată moştenirea sa ce o avea de la părinţi în Apamia. Apoi, trecând cu vederea toate cele lumeşti, a ajuns la Efes. Acolo, petrecând lângă un iubitor de Dumnezeu, se povăţuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla întru atîta desăvîrşire, încât prin uşile încuiate intra în bisericile Domnului, la rugăciunea cea de noapte.
Deci, de la acela şi de la ceilalţi bărbaţi sfinţi, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitându-se spre viaţa lor cea plină de fapte bune, aduna mult folos; ca şi din multe feluri de flori, împletindu-şi cunună, în fel de fel de fapte bune se învăţa, având acolo felurite chipuri ale vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu. Vieţuind împreună în sărăcia cea de bunăvoie, îşi agonisise cele de trebuinţă trupului său din osteneala mâinilor sale, căci ştia să scrie frumos. Toată noaptea o petrecea la rugăciune, iar ziua la scrierea cărţilor, pentru care luând preţul, numai cât îi trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le împărţea săracilor. Astfel au fost începuturile vieţii lui, celei cu fapte bune.
Auzind despre ava Alexandru în Vizantia, că este preaînţelept cu cuvântul şi mare cu lucrul, îndestulat spre mântuirea multor suflete, Marcel, lăsând Efesul, s-a sârguit a merge către acela. Într-acea vreme fericitul Alexandru, împreună cu fraţii săi, petreceau lângă biserica Sfântului Mina. Apoi lângă marginea Mării Negre a zidit o mănăstire preacinstită, în care cu adevărat a aşezat o rânduială nouă, însă mai frumoasă decât altele, ca astfel neîncetat, ziua şi noaptea, să se slăvească Dumnezeu prin cântarea psalmilor; şi cântau fraţii în biserică schimbându-se pe ceasuri.
Venind Marcel în Vizantia, s-a cunoscut cu unul din fraţii acelui locaş, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru şi l-a îmbrăcat în rânduiala monahicească, văzând mai înainte într-însul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dânsul ceva dumnezeiesc, zicând despre amândoi, adică despre Iacov şi despre Marcel, astfel: „Andrei a urmat mai întîi lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el. Pe Iacov socotindu- l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, căci îi vedea pe amândoi cu un duh arzând de dragostea către Dumnezeu; deşi Iacov era ca Andrei, purtând jugul lui Hristos, însă Marcel fiind ca Ioan, în multe daruri la covîrşit pe Iacov. Căci era cu adevărat la un chip cu Sfântul Ioan, feciorelnicul şi cuvântătorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fără de prihană şi cu înţelepciunea cea de Dumnezeu insuflată.
Nevoindu-se în locaşul acela vreme îndelungată şi câştigând darul mai înaintei-vederi, a văzut mai dinainte moartea dascălului său, care era să fie degrabă, adică a lui ava Alexandru, spunând că după moartea aceluia se va da lui cinstea începătoriei. Dar el fiind tânăr, nevoind să stăpânească pe cei mai bătrâni şi să-i aibă spre ocârmuire – pentru că iubea mai vîrtos să fie ocârmuit de alţii -, a ieşit pe ascuns din mănăstire şi înconjura laturile cele dimprejur, cercetând pe sfinţii părinţi, care în multe chipuri se nevoiau şi primea de la fiecare deosebit folos. În acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus către Domnul şi a fost căutat Marcel de toţi fraţii, cu un gând să-l pună pe Marcel în locul lui Alexandru, şi, negăsindu-l, se întristară.
Apoi pe un oarecare Ioan, bărbat bătrân cu bună înţelegere, căruia şi acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea cărunteţei sale şi pentru buna înţelegere cea desăvîrşită, l-a pus egumen al locaşului. Despre acesta înştiinţîndu-se Sfântul Marcel, îndată s-a întors în locaşul său şi s-au bucurat fraţii de întoarcerea sa. Iar lui ava Ioan îi era iubit, căci foarte mult îi era de trebuinţă şi de ajutor în locaşul său, ca mâna lui cea dreaptă. După câtăva vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat mănăstirea la un loc mai fără de zgomot, care era în Bitinia, aproape de ţărmuri, ce se numea Irineos, care va să zică paşnic, căci cu adevărat acel loc era paşnic şi liniştit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburările şi gîlcevile
poporului. Deci, s-a mutat cu mănăstirea şi acea lege frumoasă pe care o aşezase Cuviosul Alexandru. Adică, mărind pe Dumnezeu ziua şi noaptea, prin cântări de psalmi în biserică, schimbându-se fraţii pe rând la aceasta, pentru care pricină acea mănăstire şi până acum se cheamă a Neadormiţilor.
Acolo s-a încredinţat lui Marcel toată ocârmuirea şi grija mănăstirească, ca unui credincios în toate şi iscusit întru toată slujba, căruia chiar şi începătoria degrabă era să i se încredinţeze. Despre acest lucru singur mai înainte vedea cu ochii cei mai înainte-văzători, însă şi altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Căci egumenul unei mănăstiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptător contra Sfântului Duh, ci altul – pentru că acela era din numărul celor lepădaţi, iar acesta unul din cuvioşi, bărbat mai înainte-văzător, acesta a proorocit fericitului Marcel, că are să fie nu numai păstor al oilor celor cuvântătoare, ci şi numele lui va fi slăvit peste tot pământul, pentru mulţimea şi sfinţenia faptelor lui cele bune. Mulţi dintre elini, din romani şi din barbari, prin învăţătura lui, lăsând rătăcirea părintească, s-au întors către Dumnezeu şi L-au preamărit.
Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a întors în mănăstire. Dar mai înainte de a ajunge el acolo, aveau fraţii între dânşii o împotrivire şi o prigonire ca aceasta pentru dânsul. Adică, unii îl lăudau către egumen, zicând că pentru smerenie a fugit când era să moară ava Alexandru, ca să nu-l facă pe dânsul egumen; iar alţii, care erau mai trândavi, ziceau – neştiind fapta bună a lui Marcel – căci cunoscând că era să aleagă egumen pe Ioan, a fugit ca să nu-i fie ruşine pe urmă. Acestea le ziceau fraţii ca nişte oameni, iar Hristos Însuşi Adevărul a pus în mintea egumenului şi a zis acestea ca să arate fapta bună a lui Marcel: „Nu este trebuinţă ca să vă prigoniţi în zadar, căci eu cunosc pe bărbatul acesta mult îmbunătăţit, precum vă veţi încredinţa dimineaţă”.
În acea vreme mănăstirea era foarte săracă şi monahii erau prea iubitori de străini. De aceea au făcut o moară şi au cumpărat un asin bătrân, ca, slujind la moară, să facă pâine pentru străini. Egumenul, chemând pe Marcel, i-a zis: „Ştiindu-te sârguitor, îţi dau grija asinului şi aceasta să nu crezi că e o slujbă uşoară, căci este de nevoie şi trebuincioasă, şi orice slujbă vei face asinului, va fi de folos nouă tuturor. Dacă dobitocul se va trece cu vederea şi noi şi străinii ne vom lipsi de pâine”. Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a făcut ca Marcel să se arate ocărâtor; dar minunatul Ioan, ştiind ceea ce are să fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai că a primit slujba, ci cu dragoste şi cu osârdie a dat şi în scris ca să fie îndatorat la slujba asinului cât va trăi de-a pururea pomenitul.
Aşa slujea asinului totdeauna cu atîta sârguinţă şi îngrijire, încât se minunau toţi şi se spăimântau de smerenia lui cea înaltă. Apoi a fost rugat de fraţi să înceteze de a mai paşte pe cei necuvântători, vrednic fiind a se face păstor celor cuvântători. Nu după multă vreme ava Ioan ducându-se către Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Mănăstirii Neadormiţilor şi era foarte milostiv către cei săraci, hrănind în toate zilele mulţime de flămânzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, căci precum a înmulţit odinioară cele cinci pâini şi doi peşti, dând hrană la cinci mii de oameni, aşa şi în locaşul lui Marcel bucatele cele puţine le înmulţea prin minune nevăzută, încât ajungea nu numai fraţilor hrana, ci şi mulţimii săracilor şi străinilor, spre ospăţul cel de toate zilele, precum mai pe urmă vom arăta.
Înmulţindu-se turma cea cuvântătoare şi în toate zilele adăugându-se numărul fraţilor, era de trebuinţă păstorului să mai lărgească ograda, să facă locaş de rugăciune mai mare, ca să fie mai multă hrană, precum şi altele care se cuvin vieţii omeneşti, pentru atîţia bărbaţi duhovniceşti, care se adunaseră la dânsul – care era ca o oglindă a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrana săracilor, iar Dumnezeu, spre Care îşi pusese nădejdea, nelăsând pe cei ce-I slujesc Lui, a rânduit cele de trebuinţă lor în acest chip.
Un tânăr oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viaţa după Dumnezeu, a pus gând să se facă monah, ca să dobândească desfătarea cea veşnică. Defăimând slava cea deşartă şi toată odihna trupească, a luat pe slugile şi bogăţia sa şi a venit la Cuviosul Marcel, cerând să se facă monah, apoi a dăruit mănăstirii toate bogăţiile sale. Cuviosul, cunoscând ca un prooroc că nu numai boierul, ci şi slugile lui vor să sporească în fapte bune, l-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu slugile lui. Cu acea avere mai întîi a zidit o biserică nouă din piatră, foarte frumoasă şi foarte mare, apoi a
înnoit toată ograda mănăstirii şi mulţime de chilii vechi. Încă şi o bolniţă răsfăţată s-a zidit, asemenea şi case de străini; şi s-au săvîrşit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrană şi îmbrăcăminte şi altele de trebuinţă mănăstirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtătorul de grijă a toate, celor ce căutau mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui acestea toate le-a adăugat.
Pretutindeni străbătea vestea despre Cuviosul Marcel şi despre orânduiala mănăstirii Neadormite, încât mulţi râvneau orânduiala aceea, luând povăţuitori de la dânsul. Precum ieşeau râurile din Edem aşa pornea din locaşul lui Marcel, prin toate mănăstirile şi toate cetăţile, orânduiala şi obiceiurile cele monahiceşti, precum şi cântarea Bisericii cea neîncetată. Puteai vedea în fiecare mănăstire egumen din locaşul lui Marcel şi toată orânduiala din mănăstirea Neadormiţilor; încât tuturor mănăstirilor care se aflau în părţile acelea, Sfântul Marcel le era începător de rânduială, arhimandrit, dătător de lege şi îndreptător. Mulţi, după proorocirea lui Macedonie mai înainte-văzătorul, se aduceau către Dumnezeu din rătăcirea elinească, prin ducerea de mână a lui Marcel. Apoi, cetele îngerilor celor pământeşti cei ce ziua şi noaptea cântă lui Dumnezeu se înmulţeau. Însă acum este vremea a spune şi despre unele din minunile lui Marcel.
Trei episcopi fiind robiţi de barbari, apoi izbăvindu-se din robie, se întorceau întru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe lângă locaşul lui Marcel, s-au abătut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste şi odihnindu-i, când au vrut să plece a vrut să le dea ceva de cheltuială pe cale, pentru că erau foarte săraci. Chemând pe economul cu numele de Iulian, l-a întrebat câţi bani are în cămară? Iar el a zis: „Zece arginţi”. Deci a poruncit cuviosul să-i dea toţi acelor episcopi săraci. Dar el le-a dat numai câte unul, iar pe ceilalţi i-a oprit pentru trebuinţele mănăstirii. Sfântul, văzând mai înainte cu duhul, a chemat pe econom şi i-a poruncit să dea şi ceilalţi arginţi episcopilor. Mergând economul le-a mai dat încă câte doi şi a făcut nouă, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru săracii care veneau în toate zilele.
După aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul şi i-a dat lui, spre cheltuiala mănăstirii, nouăzeci de talanţi de aur. Chemând Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mânia asupra lui, mustrându-i sgîrcenia şi a zis: „Iată, vrea Dumnezeu, prin mâna acestui om drept-credincios, să ne trimită o sută de talanţi de aur. Dar, de vreme ce tu neascultând porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obşte al tuturor, Care vrea să ne răsplătească nouă însutit, ne-a lipsit de cei zece talanţi”. Iar economul, ruşinându-se, a căzut la picioarele lui şi îşi ceru iertare. Acest Iulian mai tîrziu a fost mitropolit al Efesului şi a avut viaţa plăcută lui Dumnezeu.
Cuviosul avea şi darul tămăduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rană cumplită în gură, numai cu o singură atingere l-a vindecat. Pe Ştefan monahul, care avea mare încuiere a stomacului, încât nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipăindu-i pântecele şi spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, îmbolnăvindu-se şi fiind aproape de moarte, îndoită tămăduire i-a dat, adică trupească şi sufletească, învăţîndu-l mai întîi, precum se cădea, să nu fie neascultător la cele poruncite, nici să nădăjduiască spre adunarea cea vremelnică, ci să aibă nădejde în Dumnezeu, Care pentru toţi deopotrivă se îngrijeşte; şi aşa îndreptând sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii şi trupul. Dar ne stă înainte ca să povestim încă un lucru şi mai minunat.
Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, având pe trupul său dureri de răni nevindecate, după ce a slăbit, deznădăjduindu-se a se mai vindeca cu tot meşteşugul doctoricesc, a alergat la nădejdea cea de pe urmă, adică la acest grabnic şi fără plată doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a întrebat Cuviosul despre credinţă şi, după ce a cunoscut credinţa lui cea rătăcită, a zis: „Cu neputinţă este a dobândi tămăduire, de nu se va lepăda mai întîi de păgânătatea sa şi să primească credinţa cea creştinească”. Atunci samarineanul a făgăduit că de va dobândi tămăduire, îndată se va face creştin. Fiind rugat bătrânul, a vindecat pe bolnav cu rugăciunea şi îndată cel tămăduit s-a adăugat către creştineasca mărturisire. Dar netrecând patru zile, iudeul acela s-a întors iarăşi la păgânătatea sa, precum se zice: „Câinele s-a întors iarăşi la urma sa”. Dar i s-a întors şi boala cea dintîi, că precum tămăduirea a urmat credinţei, aşa şi depărtării lui de credinţă, a urmat boala cea dintîi. Apoi a fost nevoie, chiar şi nevrând, să vină iarăşi la Sfântul Marcel şi să se lepede de păgânătate, spre a primi dreapta credinţă. Şi plecând spre milă pe părintele cel fără de răutate, a dobândit iarăşi tămăduire.
După câteva zile s-a dus ca porcul în tina noroiului său şi l-a ajuns mai cumplită rană. Deci, ce face ticălosul? Aleargă iarăşi fără de ruşine la cuvios şi aceasta s-a făcut de multe ori. Mai pe urmă cuviosul a zis: „Vezi, omule, că nu pe mine, ci pe Hristos amăgeşti. Căci nu eu, ci Hristos te tămăduieşte şi nu poţi, înaintea ochilor Lui cei atoatevăzători, a tăinui necurăţia inimii tale, cu buzele cinstindu-L şi cu inima stând departe; cu cuvântul mărturisindu-L, iar cu lucrul întorcându-te la credinţa ta cea veche. Deci lepădă toată înşelăciunea şi vicleşugul, întoarce-te din toată inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul şi îndată te vei tămădui. Iar ticălosul şi nebunul evreu a răspuns sfântului: „Orice mi s-ar întîmpla voi răbda şi credinţa mea părintească niciodată nu o voi lăsa!”
Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dânsul tăcând. Deci, iudeul, ducându-se puţin de la locaşul sfântului, îndată s-a îmbolnăvit greu în cale şi a doua zi a murit cu trupul şi cu sufletul. Înştiinţîndu-se despre aceasta fericitul părinte, a plâns cu amar şi a zis: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.
Dar să facem povestire, iarăşi, despre tămăduirea altor credincioşi.
Un bărbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urmă s-a făcut minunat în viaţa monahicească şi multora spre pildă, mai înainte de călugărirea sa, fiind tare cu trupul şi la luptă foarte lesnicios, deodată, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu răni de la picioare până la cap şi se vătămase la dânsul nu numai pielea, dar şi carnea şi vinele, încât numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boală avea omul acela nu era cu putinţă a spune şi cu neputinţă a se tămădui, cu nici un fel de doctorii omeneşti, fără numai cu cele dumnezeieşti, al căror dătător era Sfântul Marcel.
Deci, când a căutat cel bolnav tămăduirea cu lacrimi, îndată, fericitul, ridicându-şi mâinile cele cuvioase către Dumnezeu, a făcut, după obicei, rugăciune cu sârguinţă pentru cel bolnav. Apoi, atingându-se cu mâna de răni, a zis: „O! bărbat bun, nu se cuvine ţie a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se luptă cu vrăjmaşii cei nevăzuţi a avea purtare de grijă pentru trup. Nădăjduieşte că, dacă vei pune scăparea ta spre Cel Preaînalt, va fugi această rană de la locaşul trupului tău”. Zicând acestea sfântul, îndată l-a lăsat durerea şi s-a făcut precum se scrie în proorocia lui Iezechil: creştea carnea trupului său în vederea tuturor, oasele se acopereau, rănile se umpleau cu carne, vinele se îndreptau, încheieturile se întăreau şi pielea se întindea. Şi s-a făcut Chir sănătos, mai presus de nădejde. Nişte vindecări ca acestea cu minuni, împărţea plăcutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mâinile sale, dar şi acelora care erau departe.
O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul să nască, nu putea şi nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moaşele care-i slujeau la naştere. Deznădăjduindu-se cu toţii, femeia era gata să moară, că nu vorbea şi nici nu simţea nimic. Atunci bărbatul său, Evghenie, alergând la Cuviosul şi udând cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Apoi, rugându-se Cuviosul şi binecuvântând o pâine, a dat-o diaconului, ca degrabă să o pună pe pieptul bolnavei. Aceasta făcându-se, îndată femeia a născut pruncul şi a scăpat de dureri. Venindu-şi în simţire, întreba: „Unde este părintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a întors de la porţile morţii?” Întrebând-o când şi ce fel avea faţa acela de care vorbeşte, a spus chipul şi asemănarea cuviosului cel ce i s-a arătat şi toţi au cunoscut că este Cuviosul Marcel, care s-a arătat ei şi a izbăvit-o de moarte. Atît era de îmbunătăţit acest fericit părinte şi viaţa lui asemenea cu a îngerilor, încât şi sfinţii îngeri vieţuiau împreună cu dânsul, pentru curăţenia şi sfinţenia lui.
Serghie, egumenul mănăstirii care era lângă râul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit să-l vadă şi fără seamăn a văzut singur mai multe decât cele ce i se spusese despre dânsul. Odată, stând la rugăciune, Serghie a văzut că în vremea când făcea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi îngeri luminaţi sprijinind pe sfântul de amândouă părţile, îl ridicau de la pământ şi faţa lui în rugăciune strălucea ca fulgerul. Serghie, văzând aceasta, tremura de frică şi de spaimă, încât abia i-a rămas duhul într-însul. Dar şi altor părinţi mari le descoperea Dumnezeu cele despre plăcutul său Marcel. Elisei, egumenul mănăstirii care era în Edesa, dorind să vadă pe sfânt şi să se înştiinţeze despre viaţa lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu şi i-a arătat Domnul în vedenie pe Marcel, în acelaşi chip precum era cu faţa şi cu chipul. Apoi
şi înălţimea bunătăţilor lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urmă Elisei lui Petru, ucenicul sfântului, care se întîmplase a fi la dânsul.
Un diacon oarecare al Sfântului Marcel, cu numele de Petru, într-o zi stătea aproape de el şi a venit un episcop sărac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului său: „Împrumută-mă cu doi galbeni ca să dau săracului acestuia”. Petru însă se îndoia să-i dea banii. Deci i-a zis sfântul: „Ce folos îţi este ţie să-i păstrezi? Căci după două zile vei muri şi vei lăsa lucrurile tale pustii”. Şi era joi ziua aceea, iar Duminică, mai înainte de a se face ziuă, Petru a murit şi au rămas lucrurile sale mănăstirii.
Era o cetate lângă Marea Neagră care se numea Pombiupoli. Într-însa era un egumen al unei mănăstiri cu numele Gavdiol, om atît de îmbunătăţit, încât şi pe draci îi gonea. La acesta a venit un oarecare frate din mănăstirea lui Marcel, cu numele Talasie şi, şezând ei, au rugat câţiva fraţi pe egumenul acela, să primească nişte monahi care fugiseră din acea mănăstire şi iarăşi se întorseseră. Egumenul nu voia, zicând că nu este cu cuviinţă să fugă din ascultare şi iarăşi să se întoarcă. Deci, ca să facă să-i primească, Talasie i-a zis: „Şi din mănăstirea lui Marcel mulţi s-au dus şi iarăşi i-a primit sfântul după ce s-au întors”. Iar Gavdiol i-a zis: „Să nu mă potriveşti nicidecum cu Marcel, că Stăpânul meu Hristos mi-a descoperit că precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blândeţii, aşa şi Marcel este preablând”. Cu adevărat, cuviosul avea pe lângă darul blândeţii şi darul proorociei, căci ceea ce proorocea, se şi împlinea şi pe cele de departe le vedea, ca şi cum ar fi fost de faţă.
Odată, ucenicii lui plutind pe Marea Neagră pentru oarecare trebuinţe mănăstireşti şi fiind învăluire şi vifor mare, încât erau gata să moară, li s-a arătat cuviosul şi i-a ajutat, povăţuindu-i fără primejdie către liman. Ajungând ei în cetatea Anchiria, unul dintr-înşii, cu numele Pavel, s-a îmbolnăvit foarte şi ceilalţi voiau să-l lase acolo; iar el oftând din inimă cu plângere, a strigat: „Unde sunt rugăciunile tale, o! părinte Marcel, că tu m-ai încredinţat lui Dumnezeu şi iată, acum pier şi ce este mai amar, mor afară de turma ta şi departe de fraţii mei”. Zicând acestea bolnavul cu lacrimi în ochi, iar cuviosul fiind în mănăstire şi auzind plângerea şi mâhnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul său, că „unul din fraţii noştri trimişi la slujbă este în mâhnire şi în boală”. Sculându-se, s-a rugat pentru dânsul şi îndată s-a făcut Pavel sănătos. Apoi a însemnat Chesarie vremea şi după ce s-au întors fraţii, s-a aflat că în acel ceas s-a însănătoşit Pavel în Anchira, când a văzut mai înainte părintele boala lui şi s-a făcut rugăciune pentru dânsul.
Dumnezeu pedepsea odată pământul cu o foamete mare şi a venit la cuviosul chelarul hambarului mănăstirii, cu numele Malh, spunându-i că se sfîrşeşte grâul şi abia poate să fie pâine pentru zece zile. Sfântul a zis: „Tu să te duci, fiule, să-ţi faci ascultarea ta şi să nu te îngrijeşti de nimic”. Malh, socotind că ava nădăjduia să-i vie pâine de undeva, dădea după obicei ceea ce era în hambar nu numai la trebuinţa fraţilor, ci şi a săracilor. Trecând şapte zile şi rămânând foarte puţin grâu în hambar, Malh a venit iarăşi la sfânt, spunându-i despre isprăvirea griului. Ava, ca şi mai întîi, l-a trimis la lucrul său, poruncindu-i să nu se îngrijească de aceasta.
După două zile, nemairămânând nimic în hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculându-se, sa dus la hambar şi a poruncit lui Malh să-i deschidă. Acesta adeverea cu jurământ că n-a rămas nici un bob şi nu are pentru ce să deschidă, dar l-a deschis şi iată a văzut hambarul plin cu tot felul de pâine şi s-a spăimântat, iar cuviosul defăima necredinţa lui. Din vremea aceea, n-a mai scăzut hambarul, până ce a trecut foametea, căci cât cheltuia chelarul într-o zi, pe atît se adăuga în cealaltă. Aşa a hrănit cuviosul în vreme de foamete nu numai pe fraţi, dar şi mulţime de săraci, de străini şi de nevoiaşi. Toate acestea sunt lucruri minunate ale Domnului, săvîrşite prin plăcutul Său, Marcel. Şi această minune s-a auzit în toată cetatea împărătească şi toţi boierii au aflat despre dânsa. Dar urmează şi altele şi mai minunate.
Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din altă mănăstire, îmbolnăvindu-se de moarte a trimis la sfânt, rugându-l să vină la dânsul. Ajungând trimisul la mănăstirea lui Marcel, l-a găsit îndeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericeşti şi nu era cu putinţă sfântului a alerga la acel bolnav îndată, până ce nu va sfîrşi vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericeşti.
În acea vreme bolnavul a murit. După aceasta cuviosul s-a dus şi a găsit săvîrşite toate cele de îngropare. Dar părintele, fiind tare în credinţă şi ridicând ochii cei trupeşti şi sufleteşti către cer şi rugându-se cu credinţă şi multă sârguinţă către Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, în cămara cea de taină a inimii sale, a pus mâna pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, rîdeau zicând în cugetele lor: „Acest bătrân nu crede că cel ce zace este mort şi încearcă cu mâinile”. Dar sfântul, atingându-se de cel mort, acesta îndată a înviat şi, ridicându-se, a început să vorbească. Atunci toţi s-au spăimântat şi s-au cutremurat de acea înfricoşată minune a sfântului. Iar cuviosul poruncea tuturor să nu spună nimănui acea minune; dar nu se puteau tăinui măririle lui Dumnezeu şi atîtea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.
Dar ce vom zice despre puterea şi stăpânirea acestui mare părinte pe care o avea asupra diavolilor? Căci aceştia, ca nişte praf ce se spulberă de un vânt mare, aşa se izgoneau din oameni prin rugăciunea lui. Odată, s-au adus la dânsul patru îndrăciţi, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau către sfânt: „Porunceşte-ne să ieşim de vreme ce ai stăpânire peste noi”. Sfântul tăcea şi nici cu ochii nu căuta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu în sine, zicând: „Miluieşte, Doamne, zidirea Ta”. Căci vedea vicleşugul vrăjmaşului care cu acele cuvinte voia să-l arunce în înălţarea minţii. Astfel, tăcând sfântul, au ieşit dracii biruiţi de smerenia lui. Dar cine va spune în amănunţime faptele minunate ale cuviosului părintelui nostru? Cine va număra darul lui Dumnezeu care era într-însul? Cine va spune credinţa lui cea mare şi neîndoită, cu care putea să facă acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.
Dintre cele fără de număr spre folosul nostru şi pentru preamărirea lui Dumnezeu, cel minunat între sfinţii Săi, sunt şi acestea: Odată se aprinse în Bizanţ un foc mare, trimis de mânia lui Dumnezeu, încât ardea cetatea în flăcări, fiind pedepsită pentru păcate şi nu era cu putinţă nicidecum a se stinge văpaia, care ardea toate şi le îngropa în cenuşă. Nu era nici o nădejde ca să poată scăpa vreo casă de ardere, pentru că focul cuprinsese toată cetatea împrejur. Înştiinţîndu-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugăciune, ridicându-şi mâinile sus şi vărsând lacrimi, îndată s-a potolit focul şi n-a mai înaintat şi s-a salvat jumătate din cetate, pentru că toată puterea focului s-a stins ca de nişte ploi mari prin lacrimile cuviosului.
Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credinţa arian, s-a mâniat asupra unui om de sub stăpânirea sa, cu numele de Ioan, şi a vrut să-l omoare. Iar el, neavând unde să se ascundă, a fugit în locaşul Sfântului Marcel.
Ardavurie a trimis slugi după el ca să-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarăşi a trimis boierul cu rugăminţi şi îngroziri să-l ia de acolo şi l-a ameninţat pe sfânt, ca să-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis înapoi şi pe aceia. Mâniindu-se boierul a trimis ostaşi mulţi ca să scoată cu sila din mănăstire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar împotrivi să-i omoare cu sabia. Când au înconjurat ostaşii mănăstirea cu săbiile şi voiau să strice ograda, venind fraţii la sfânt, îl rugară cu lacrimi să-l dea pe Ioan ostaşilor ca nu cumva pentru dânsul – ziceau ei – să pierim şi noi cei fără de vină. Cuviosul neascultând pe fraţi, că era milostiv, nu a vrut să dea pe cel nevinovat în mâinile ucigaşilor. Apoi, luând arma duhovnicească, adică puterea Sfintei Cruci, cu care îngrădindu-se a ieşit împotriva ostaşilor şi îndată a căzut mare frică peste ei, când au văzut Crucea cu raze stălucind ca un soare, iar împrejurul lui, mare văpaie de foc, fulgerând şi tunând, încât aruncând armele s-au înspăimântat şi au fugit. Auzind acestea, boierul s-a înspăimântat şi, îmblânzindu-şi mânia, l-a iertat pe Ioan.
De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie şi de Aspar, tatăl său, este cu cuviinţă a spune sfîrşitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai întîi după împărat, sub a cărui mână era toată oastea şi avea doi fii, pe Ardavurie şi pe altul mai tânăr, cu numele Patrichie; şi era potrivnic împăratului în multe lucruri. Apoi cu toată casa sa îi era pe ascuns vrăjmaş împăratului şi era foarte rău pentru toată Biserica lui Hristos, pentru că, ajutând arienilor, făcea mult rău drept-credincioşilor. Iar binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Leon, care se numea cel Mare, fiind blând şi temător de Dumnezeu, a răbdat până la o vreme, pe de o parte din nerăutate, iar pe de alta pentru că toată puterea oştii greceşti era în mâna lui Aspar şi aproape toţi erau arieni. Casa acelui rău credincios, fiind gata a se risipi cu cădere de moarte şi a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: „Un leu se lupta cu un balaur fiind fără măsură de mari, balaurul bătea pe leu cu coada şi-l biruia, iar leul umbla împrejurul balaurului în deşert, neputând să-i facă
nici un rău. Apoi, ostenindu-se amândoi, s-au odihnit. După puţină odihnă leul căpătând putere, deodată, ca dintr-un somn deşteptându-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare mânie şi, trântindu-l la pământ, l-a biruit”.
Văzând aceasta în vis părintele Marcel, a proorocit că Aspar cu toată casa lui va fi pierdut de împărat, căci leul pe care-l văzuse închipuia pe împăratul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevărat ca un balaur muşca şi vătăma credinţa cea dreaptă.
Vedenia şi proorocia sfântului au luat degrabă sfîrşit, căci: binecredinciosul împărat Leon, vrând cu bunătatea şi milostivirea sa să împace casa lui Aspar şi din vrăjmaş să-l facă prieten, ba încă sârguindu-se a-l aduce la sfânta credinţă, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tânăr, Patrichie, şi voia să-l facă după sine împărat, pentru că el nu avea fecior. Deci gândea ca pe ginerele său să-l înalţe la împărăţie, dar s-a făcut mare gîlceavă în poporul cel credincios, pentru că se temeau toţi, ca până la sfîrşit să fie chinuită Biserica lui Hristos prin vrăjmăşia şi răutatea arienească, căci ginerele împăratului era arian.
Adunându-se toţi credincioşii cu episcopii şi cu preoţii, luând cu ei şi pe bătrânul Marcel, au mers la împărat şi au zis: „Să nu facă aceasta, adică să nu ridice la moştenirea împărătească pe cel rău-credincios, ci mai întîi ginerele împăratului să se lepede de credinţa cea arienească, iar de nu va voi, apoi să nu primească cinstea împărătească”. Împăratul Leon potolind poporul, făgăduia că va aduce pe ginerele său către dreapta-credinţă. Ginerele său, deşi cu vicleşug venise la credinţă, totuşi gîlceava în popor nu înceta.
În acea vreme s-a descoperit răutatea şi vicleşugul lui Aspar, că nu numai coroana împărătească căuta, ci capul împăratului, voind să-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul împotriva casei lui Aspar, nerăbdând un vicleşug ca acela şi voia să-l piardă cu totul. Iar el, temându-se, a fugit cu fiii săi în Calcedon şi s-au închis în biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, având cu sine mulţime de ostaşi, care au stat împrejurul bisericii, păzind viaţa lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte împărăteşti de pace şi chemat în cetatea împărătească. Apoi, după puţină vreme, după sfatul împărătesc, Aspar împreună cu fiul său Ardavudie au fost omorîţi de Zenon. Patrichie, ginerele împăratului, a fost trimis în surghiun, iar Ariadna, fiica împăratului, a fost luată de Zenon, care mai pe urmă a luat împărăţia grecească după Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, după proorocia sfântului. Dar noi iarăşi să ne întoarcem la Sfântul Marcel.
Când mergea poporul la împăratul Leon, cu episcopii şi preoţii, având cu dânşii pe acest părinte ca pe un înţelept şi prea- ales povăţuitor, mulţi din cei vrednici, au văzut pe îngerul lui Dumnezeu în chip de tânăr preafrumos, în haine albe şi încins cu brâu de aur, mergând împreună cu Sfântul Marcel şi sprijinindu-l de mâna lui. Astfel l-au văzut toată vremea, când mergea acolo cu poporul şi iarăşi când se întorcea de acolo până la uşa chiliuţei sale, unde s-a făcut nevăzut. De aici arătat este, că era iubit de Dumnezeu acest fericit părinte, căci pe îngerii Săi îi trimitea spre slujbă ca să-l ducă în cale şi să-l păzească. Astfel se împlineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine îngerilor Săi, ca să Te păzească în toate căile Tale, pe mâini Te vor lua, ca nu cumva să se împiedice de piatră piciorul Tău.
Acum este vremea să spunem şi sfîrşitul Cuviosului. Şaizeci de ani săvîrşind cuviosul în nevoinţele monahiceşti, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, petrecând toate zilele vieţii sale cu plăcere de Dumnezeu. Şi s-a asemănat proorocilor, prin mai înainte-vedere; patriarhilor, prin credinţă şi nădejde neîndoită spre Dumnezeu, şi mucenicilor prin omorîrea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemănat lui Moise întru vedere de Dumnezeu şi în dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotrivă lui David în blândeţe, lui Petre Apostolul în râvnă, lui Ioan întru feciorie şi în ştiinţă şi tuturor Apostolilor în darul tămăduirilor; căci era izvor tuturor tămăduirilor şi râu al facerilor de bine cele cu minune.
Zăcând pe patul durerii, plângea mulţimea fraţilor, înconjurându-l, între care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecând cu vederea toate cele lumeşti, venise la viaţa monahicească, sporind în faptele cele bune mai mult decât alţii. Acela, plângând, ruga pe sfânt ca să nu-l lase singur fără de cârmă în marea acestei vieţi, spre a se pierde în valurile ispitei, ci să-l ia şi pe el. Iar cuviosul, căutând spre dânsul, a
zis: „Îndrăzneşte, fiule, pentru că, după ducerea mea, degrabă vei veni după mine”. Şi s-au adunat de prin mănăstirile cele din jur egumenii şi fraţii, precum şi arhiereii şi boieri din Constantinopol ca să-l cerceteze şi să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă. El, dând fiecăruia învăţătura ce se cădea şi multe vorbind spre folosul sufletului şi pentru viaţa cea veşnică, s-a rugat ca să se depărteze de la dânsul, zicând că vrea să doarmă puţin. Depărtându-se toţi, a adormit cu somnul cel fericit şi cu odihna cea veşnică, dându-şi sufletul său în mâinile lui Dumnezeu şi l-au pus cu cinste în biserica pe care el însuşi a zidit-o.
Fericitul Luchian plângând deasupra gropii lui, în a cincea zi i s-a arătat cuviosul în vedenie, zicând: „Pentru ce te mâhneşti? Nu crezi că am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca şi tu fără de zăbavă să fii împreună cu mine?”. După acea vedenie, a treia zi s-a odihnit întru Domnul şi Luchian, mai trăind după părintele şi învăţătorul său opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel şi după moartea sa a împlinit proorocia sa, degrabă luând după sine, precum a făgăduit, pe iubitul ucenic Luchian şi împreună cu sfinţii cu care s-a asemănat, s-a dus înaintea Stăpânului Său cel mai sfânt decât toţi sfinţii, în veselie şi în bucurie veşnică, Căruia şi noi ne închinăm, ca să ne învrednicim prin rugăciunile sfântului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie