Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Nifon, Episcopul cetăţii Constanţianei, din Egipt (23 decembrie)

În zilele împăratului Constantin cel Mare era în Constantinopol un boier al palatului împărătesc, cu numele Savatie, care era iscusit în războaie şi a fost ridicat de împărat la rangul de stratilat (general) al mitropoliei. Apoi, mergând în locul acela, a fost primit de toţi cu multă cinste şi ceremonie şi mai ales de cel dintîi boier al cetăţii aceleia, cu numele Agapit, care, mergând adeseori la stratilat, avea cu sine pe fiul său, Nifon, copil ca de opt ani. Într-una din zile, vorbind cu Agapit, voievodul a întrebat dacă copilul ştie carte. El a răspuns că nu ştie, fiindcă cetatea aceasta este lipsită de dascăli. Voievodul a zis: „În Constantinopol se află dascăli iscusiţi şi dacă voieşti trimite-l la casa mea să înveţe Sfintele Scripturi”. Auzind aceasta, Agapit s-a bucurat foarte mult şi, mulţumind lui Savatie, i-a dat pe copil şi l-a trimis la Constantinopol în casa sa.
Mergând acolo, Nifon a fost primit cu dragoste de femeia lui Savatie şi a fost dat la un dascăl iscusit şi temător de Dumnezeu, numit Petre, care era preot şi locuia în casa voievodului, ca să înveţe de la dânsul Sfintele Scripturi. Deci, începând Nifon a învăţa, se sârguia cu multă osârdie. Aşa dor avea ca să înveţe, încât chiar cea mai mare parte a nopţii zăbovea să-şi înveţe lecţiile sale. De aceea, în puţin timp, a învăţat mult, pentru că era isteţ la minte şi se silea ca mai mult să se deprindă la învăţătură, având fericitul multă evlavie către cele dumnezeieşti. Era bun la obicei, blând şi smerit. Alerga la sfintele slujbe ale Bisericii, ascultând nevoinţele mucenicilor ce se citeau, pentru care se minuna de osârdia şi mărimea de suflet pe care au arătat-o sfinţii. Apoi, unde afla vieţile sfinţilor cuvioşi şi ale mucenicilor, le citea cu multă dragoste şi luare-aminte şi avea de la dânsele mult folos. Pentru aceea iubea foarte mult liniştea, tăcerea, blândeţea şi smerenia, încât toţi se minunau că la o vîrstă ca aceea copilărească, împlinea lucrurile bătrânilor.
Cuviosul Nifon avea încă şi multă milostivire către săraci şi îi îngrijea cât putea, dându-le cele de trebuinţă. Auzind de la un oarecare bărbat duhovnicesc că, pe lângă celelalte fapte bune, se cuvine să păzească şi fecioria, zicea în sine: „Oare putea-voi să împlinesc această faptă bună? Pentru că, a scăpa cineva de aprinderea trupului, îi trebuie mare silinţă. Cu toate acestea, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai privesc mai mult la faţă de femeie”. De atunci foarte mult lua aminte de sine şi nu mai privea la nici o femeie.
După ce a crescut cu vîrsta şi a sporit în fapte bune, şi-a adus aminte de părinţii săi şi de patria sa. Deci voia să plece de la Constantinopol, iar femeia stratilatului, neavând fii şi văzând viaţa şi faptele bune ale lui Nifon, căuta să-l oprească acolo, ca să-l facă fiu de suflet şi moştenitor al averii lor. Neputând să-l împiedice de la aceasta, fiindcă Nifon avea multă dorinţă să se ducă la părinţii săi, se afla în mare mâhnire. Văzând-o pe dânsa întristată mai marele curţii sale şi aflând pricina, i-a zis ei ca să-i dea lui în purtare de grijă pe Nifon şi el îl va face să uite de părinţii săi şi de patria sa.
Luându-l pe el mai marele curţii, îl ducea la adunările desfrânaţilor şi răsfăţaţilor tineri. Nifon, tânăr fiind şi fără răutate, ca să aibă o oarecare mângîiere în întristarea ce avea pentru părinţii săi, s-a dat la mâncări, la băuturi şi la benchetuiri, căci tinereţea cu uşurinţă se pleacă la unele ca acestea şi adeseori, după judecata cea de obşte, vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi, întunecându-se la minte din beţie, cel mai înainte tăcut, blând şi smerit s-a făcut mult vorbitor, bîrfitor, ocărâtor şi luător în râs, cântător de cântece deşarte, jucător şi răsfăţat. Şi uitând cu totul pe părinţi, rudenii şi patria sa, părăsind şi învăţătura şi de faptele cele bune depărtându-se, se îndeletnicea cu totul în desfătări şi beţie.
Văzându-l pe dânsul un cucernic şi un bun creştin, cu numele Vasile, într-o ticăloasă stare ca aceasta, îi zicea adeseori: ” Vai ţie, Nifone! că eşti numai cu trupul viu, iar cu sufletul ai murit acum şi numai umbra ta umblă înaintea oamenilor”. Dar Nifon nu băga în seamă cuvintele acelea. Alteori începea a suspina şi a plânge pentru păcatele sale, însă, fiind atras de obiceiurile cele rele, ca într-o mare se afunda în lucrurile cele necurate, deznădăjduindu-se de a sa mântuire şi zicând: „Eu de acum am pierit şi nu pot să mă mai întorc la pocăinţă, de aceea măcar aici să mă îndulcesc cu plăcerile acestea pământeşti”. Atît de mult îi
împietrise diavolul inima lui, încât nici rugăciune nu putea să facă vreodată, având totdeauna în sine o piatră pe inima sa. Iar doamna aceea, unde îşi avea locuinţa sa Nifon, văzând viaţa lui răzvrătită, se mâhnea în sine zicând: „Vai mie, de unde mi-a venit această năpastă!”. De multe ori îl certa, ocărându-l şi chiar bătându-l, însă el neîndreptat petrecea.
Aceasta s-a povestit spre arătarea milostivirii celei mari a lui Dumnezeu, care face om cinstit din nevrednic şi din păcătoşi face drepţi, că nu este păcat care să poată birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Apoi şi noi, păcătoşii, să avem chip ca să nu ne deznădăjduim prin înecarea întru multe fărădelegi, ci să ne îndreptăm prin pocăinţă ca şi acesta care bine s-a îndreptat. Căci cel ce era vas al păcatului, acela mai pe urmă, prin pocăinţa cea adevărată, s-a făcut vas ales al lui Dumnezeu, al Sfântului Duh, precum îndată vom arăta.
Nifon avea un prieten cu numele Nicodim, care venind şi privind cu mirare la faţa lui s-a înspăimântat, însă tăcea. Apoi Nifon a zis: „Ce priveşti aşa la mine ca la un necunoscut?” Nicodim a răspuns: „Crede- mă, frate, că niciodată nu te-am văzut într-acest chip precum te văd acum, căci faţa ta este înfricoşată ca de arap”. Acestea auzindu-le, tânărul s-a înfricoşat şi s-a ruşinat, acoperindu-şi faţa cu mâna, apoi s-a dus mâhnit. Şi mergând pe cale îşi zicea: „Vai mie, păcătosul, dacă în lumea aceasta sunt negru cu sufletul şi cu trupul, dar la judecata lui Dumnezeu cum voi fi? Cum mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Amar mie, pătimaşul, unde eşti acum suflete? Vai mie, ce voi face, oare mă voi putea pocăi? Căci cum voi zice lui Dumnezeu, miluieşte-mă, făcând atîtea lucruri neplăcute înaintea lui?”
Acestea şi multe zicând în sine, a venit acasă mâhnit şi necăjit şi se tulbura de gândurile cele potrivnice. Pentru că gândurile cele bune îi ziceau: „Fă rugăciune noaptea către Dumnezeu, că precum voieşte El, astfel să rânduiască cele pentru tine”. Cele rele îi ziceau: „De vei face rugăciune te vei îndrăci şi vei fi tuturor de râs”. Şi i se aducea în minte frică de la diavolul, care îi tulbura sufletul foarte rău. Iar el, abia întărindu-se puţin, şi-a zis: „Când umblam în desfrânare nici un rău nu m-a întîmpinat, iar acum, când voiesc a mă ruga lui Dumnezeu, voi pătimi ceva rău? Blestemat să fii tu, necuratule şi vicleanule diavol, care-mi aduci unele ca acestea?” Făcându-se noapte, s-a sculat din pat şi a început a plânge şi a se bate cu mâinile în piept, zicând: „Cum am vieţuit cu bună credinţă şi cu obiceiuri bune, în anii mei cei dinainte iar acum am murit, rănindu-mă cumplit cu păcatele! Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă ca nu cumva diavolul să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăveşte”.
Stând el la rugăciune şi căutând către răsărit, iată a venit o negură întunecată ce s-a apropiat de dânsul şi l-a aruncat în boală şi în frică peste măsură. Atunci Nifon se înspăimântă şi zăcea în patul său, suspinând şi plângând pentru păcatele sale. Iar dimineaţa a venit în biserică şi, ridicându-şi ochii, a căutat spre icoana Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi suspinând, a zis: „Miluieşte-mă, apărătoarea creştinilor, ceea ce eşti cu dar dăruită, curată, ajută-mi pentru mila ta cea mare, că tu eşti nădejdea celor ce se pocăiesc”. Acestea zicând, chipul Maicii Domnului a căutat la dânsul cu faţa veselă şi blândă.
Văzând Nifon această minune, s-a mirat şi a început a se bucura şi a se veseli cu inima. Apoi a zis: „O! adâncul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cât de mare este mulţimea milei Tale, Doamne, pe care o arăţi asupra celor ce greşesc înaintea Ta! Pentru aceea ai făcut şi pe Preacurata Maica Ta ca să fie rugătoare către mărirea Ta”. Apoi, rugându-se mult şi sărutând cu dragoste icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a ieşit zicând în sine: „Vezi, ticăloase suflete, cât ne iubeşte Dumnezeu, chiar când noi singuri fugim de El. Iată, ne-a dat nouă spre apărare Preacurata Maica Sa, iar noi, chiar şi pe această ajutătoare o trecem cu vederea”. Şi, astfel mângîindu-se, a preamărit pe Dumnezeu.
După aceasta i s-a arătat diavolul în vedenie, în somn, în chipul unui copil, care-i era tovarăş întru fărădelegi şi stătea împotriva lui foarte supărat şi foarte mâhnit. Spre acela căutând, Nifon a zis: „Pentru ce eşti aşa mâhnit?” Iar diavolul a răspuns: „Iată, trei zile sunt de când ai fost la prietenul tău Nicodim şi te-ai răzvrătit. Pentru aceasta mă întristez că nu pot suferi a mă trece cu vederea”. Nifon i-a zis: „Şi ce întristare ai tu?” Diavolul şi-a întors faţa şi nu i-a dat nici un răspuns. Nifon, îndată deşteptându-se, a priceput că diavolul se întristează pentru pocăinţa sa. Deci sculându-se degrabă a alergat la biserică şi, pironindu-şi
mintea şi ochii către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a rugat până când iarăşi a văzut-o zîmbind şi a simţit în inima sa o plăcere dumnezeiască.
Într-una din zile, mergând în biserică la rugăciune, a văzut un om făcând fărădelege pe cale şi l-a osândit în mintea sa. Şi venind în biserica lui Dumnezeu şi ridicându-şi ochii, după obicei, către icoană, îndată a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu faţa înfricoşată şi posomorâtă, întorcându-se de către dânsul. Iar Nifon s-a spăimântat foarte şi, căutând în jos, şi-a zis: „Vai mie, păcătosul, numai o bucurie aveam, adică chipul tău, Stăpână Preasfântă, iar acum şi acesta îşi întoarce faţa şi nu ştiu pentru ce vină”. Apoi, adunându-şi gândurile, abia şi-a adus aminte că a osândit pe cel ce păcătuia şi a priceput că pentru aceea Maica Domnului îşi întoarce faţa sa de la dânsul.
Deci, suspinând din adâncul inimii, a zis cu plângere: „Dumnezeule, iartă-mă pe mine păcătosul, căci, iată, am răpit slava şi dregătoria Ta şi am osândit pe aproapele meu, mai înainte de a-l judeca Tu. Însă miluieşte-mă, Stăpâne, căci spre Tine nădăjduieşte sufletul meu şi de acum nu voi mai osândi niciodată pe fratele meu”. Acestea şi mai multe zicând, cu lacrimi a căutat iarăşi către icoană şi a văzut-o zîmbind ca şi mai înainte. De atunci cu mare pază a început a se feri de a mai osândi. Deci, totdeauna când i se întîmpla a greşi cu ceva, apoi Preacurata Maica lui Dumnezeu îşi întorcea faţa sa şi cu aceasta se osândea Nifon şi se îndrepta.
Odată, scoţînd el apă cu ciutura, l-a împiedicat diavolul şi, alunecând cu amândouă, picioarele a căzut în puţ şi afundându-se s-a apucat de ciutură şi a strigat: „Stăpână, ajută-mi!” Şi îndată s-a aflat în puţ pe un lemn, fiind nevătămat. De atunci, cunoscând că Născătoarea de Dumnezeu îl păzeşte, a început de-a pururea a avea numele ei pe buzele sale. După aceasta, i s-a întîmplat a se îmbolnăvi, de la praznicul Învierii lui Hristos până la ziua înjumătăţirii şi într-acea boală nimic alt nu zicea, decât numai: „Slavă Dumnezeului meu, slavă Ajutătoarei mele, Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Fecioarei Maria”. Iar luni, mai înainte de înjumătăţire, s-a rugat, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, învredniceşte-mă a mă împărtăşi cu Sfintele Taine în ziua înjumătăţirii, pentru că foarte însetat este sufletul meu a se sătura de preacurat Trupul Tău.
După ce a adormit, i s-a făcut lui vedenia aceasta: Două femei preastrălucite treceau pe lângă patul lui, în asemănarea purtătoarelor de mir: una era îmbrăcată în porfiră şi ţinea o stîlpare de măslin, iar cealaltă, asemenea ei, mergea în urmă, purtând un vas mic plin de sfinţenie; mai ţinea şi o papură muiată în untdelemn sfânt şi venind către pat a stat. Şi a zis cea îmbrăcată în porfiră, către cealaltă: „Vezi, Anastasio, de ce pătimeşte tânărul acesta?” Anastasia a răspuns: „Acesta pătimeşte de focul limbii sale, căci, pe când era sănătos, gura lui nu era îngrădită şi acum se pedepseşte de Domnul ca să nu se osândească dincolo, fiindcă foarte mult îl iubeşte Dumnezeu şi-l ceartă; iar tu, Doamnă, de voieşti, miluieşte-l şi ajută-i lui”.
Cea îmbrăcată în porfiră a răspuns: „Îl voi milui, numai să-l duci unde mergem şi noi”. Deci, luându-l de mână, Anastasia l-a dus în biserica Sfinţilor Apostoli. Apoi a zis către dânsa cea cu porfiră: „Ia untdelemn din candela ce arde în altar şi-l unge de la cap până la picioare”. Iar aceea, ungându-l, a zis: „Vezi Stăpână, iată, am făcut după porunca ta”. Cea cu haina de porfiră a zîmbit şi a zis: „Acesta este semnul milostivirii pentru care am venit”. Atunci i-a dat lui Nifon stîlparea cea de măslin, pe care o ţinea în mână şi i-a zis: „Vezi şi cunoaşte că stîlparea aceasta este din darul Domnului şi o dau ţie, pentru că acum a vărsat preaînduratul Dumnezeu mila Sa asupra ta. Iar tu de acum înarmează-te împotriva diavolilor şi vei călca pe dânşii ca pe fân”.
Nifon i s-a închinat la picioare şi, deşteptându-se, a cunoscut că vedenia aceea a fost binecuvântarea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, apoi îndată s-a făcut sănătos şi a început a umbla. A doua zi, marţi, s-a întărit cu hrană, iar în ziua înjumătăţirii, venind în biserică cu multă bucurie, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine.
Astfel fericitul Nifon, cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptându-şi viaţa sa, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Se sârguia întru mari nevoinţe şi osteneli, omorându-şi trupul, supunându-l duhului şi petrecându-şi zilele sale în lacrimi şi în aspră pocăinţă. Îşi punea pază gurii sale, foarte mult păzindu-se de cuvinte deşarte şi cu atît mai vîrtos de cuvinte necurate sau de dosădiri şi de clevetiri. După aceea şi-a făcut orânduială ca să se lovească cu pumnul de câte patruzeci de ori, dacă i s-ar mai întîmpla vreodată a mai grăi vreun cuvânt netrebnic sau de hulă. Apoi, punând o piatră în gură, o purta multă vreme zicând către sine: „Mai bine îţi este ţie, nelegiuitule, a mânca piatră, decât a grăi vreun cuvânt rău”.
Adeseori se închidea în coliba sa şi, dezbrăcându-se de haine, se bătea peste tot trupul său, şi-atît se rănea, încât uneori şi carnea cădea de pe dânsul, dar astfel se înarma tare împotriva vrăjmaşului celui nevăzut. Dar şi acela mult război făcea cu dânsul, făcându-i ispită şi vrând a birui bărbăţia lui nebiruită.
Pe când se ruga, i se arăta diavolul, uneori în chip de pasăre, sărind pe dinaintea lui; iar alteori în chip de câine negru, repezindu-se asupra lui, ca să-l înfricoşeze şi să-i curme rugăciunea, dar el îl izgonea cu semnul Sfintei Cruci.
Când era flămând, diavolul îi aducea felurite bucate de peşte şi de carne şi mâncăruri dulci, iar fericitul zicea: „Bucatele nu ne vor pune pe noi înaintea lui Dumnezeu. Singur mănâncă, diavole, bucatele tale sau du-le acolo unde consideră oamenii pântecele ca pe un Dumnezeu”. Când priveghea sfântul, diavolul îi aducea dormitare şi somn fără măsură, dar simţindu-l fericitul, lua un băţ şi se bătea pe sine tare, zicând: „Ţi-am dat de mâncare şi de băut, iar tu voieşti să şi dormi? Iată eu cu toiagul te voi odihni pe tine”.
Odată simţind în sine război trupesc, toată săptămâna n-a gustat din pâine şi se chinuia cu foamea şi cu setea până când a omorât în sine patima cea vătămătoare. Iar când înseta mult, turna apă într-un vas şi-l punea înaintea sa şi căutând la dânsa zicea: „Cât este de dulce această apă”. Şi luând puţină apă în gură, o simţea cu limba dar o vărsa pe pământ. Însă diavolul, nesuferind atîta răbdare ca a fericitului, a strigat în gura mare: „M-ai biruit, Nifone”. Dar Sfântul Nifon, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, iar nu cu nevoinţele sale şi cu înfrânarea, socotind de unde vine biruinţa asupra diavolului, îi răspundea: „Nu te biruiesc eu pe tine, ci puterea Dumnezeului nostru, care păzeşte pe robii Săi”.
Apoi a îngăduit Dumnezeu asupra Cuviosului Nifon o ispită, pentru ca, lămurindu-se ca aurul în ulcea, să se afle vrednic de darul Lui. Iar ispita a fost aceasta, că i s-a întunecat mintea patru ani, prin lucrarea diavolească. Odată, stând la rugăciune de cu seară până dimineaţa, a auzit deodată un zgomot ca de tunet, mergând din dreapta, până în stânga. Sfântul s-a înspăimântat şi se gândea ce-o fi aceea. Şi îndată a venit diavolul, răcnind cu multă îngrozire şi mânie şi atît de mult a înfricoşat pe sfânt, încât şi mintea i s-a întunecat.
Abia venindu-şi în simţire, a vrut să se roage şi să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, dar diavolul a năvălit asupra lui zicând: „Lasă rugăciunea şi nu mă voi mai lupta cu tine”. Iar fericitul i-a răspuns: „Nicidecum nu te voi asculta, duhule necurat. Dacă ţi-a poruncit Dumnezeu ca să mă pierzi, apoi cu mulţumire primesc aceasta, iar de nu, cu ajutorul Celui preaînalt degrabă te voi birui pe tine”. Iar diavolul a zis: „Te-ai înşelat, Nifone, nu există Dumnezeu; căci unde este El?”
Aceasta îi zicea mereu diavolul, răzvrătindu-i mintea şi întunecându-i-o. Iar sfântul răspundea: „Tu, diavole, grăieşti ca nebunul, căci nebunul a zis întru inima sa: „Nu este Dumnezeu”. Şi voia să facă rugăciunea, dar nu putea, căci cu buzele grăia, iar mintea sa i se răzvrătea. Atunci sfântul era în mare mâhnire având mintea întunecată şi cu aceasta s-a lipsit şi de înţelegerea omenească, pătimind astfel. Când îşi venea puţin în simţire, diavolul nu înceta zicând: „Nu există Dumnezeu”. Atunci sfântul zicea: „Chiar de voi fi desfrânat, chiar de voi ucide şi chiar de voi face orice alt rău, de Hristosul meu nu mă voi lepăda”. Diavolul iarăşi zicea: „Ce grăieşti, oare este Hristos? Nu este Hristos, eu singur ştiu toate şi împărăţesc peste toţi. Ţie cine ţi-a spus că este Hristos sau Dumnezeu?” Şi sfântul răspundea: „Nu mă vei putea înşela pe mine, stăpânire întunecată; depărtează-te de la mine vrăjmaşule a toată dreptatea”. Iar diavolul nu se depărta, ci se lupta cu dânsul şi îi întuneca mintea, silindu-l a zice: „Nu este Dumnezeu”.
Aşa a petrecut sfântul patru ani, luptându-se cu diavolul şi silindu-se la rugăciune. Iar odată, rugându-se şi îndoindu-se despre Dumnezeu a căutat către icoana Mântuitorului şi suspinând din adâncul inimii a întins
242
mâna spre icoană zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat pe mine. Vesteşte-mi dacă eşti tu Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, ca să nu mă plec către sfatul vrăjmaşului”. Acestea zicând a văzut faţa lui Hristos pe icoană strălucind ca soarele şi a primit miros de bună mireasmă. Apoi cuprinzându-se de spaimă s-a aruncat la pământ zicând: „Stăpâne, iartă-mă că te-am ispitit îndoindu-mă de Tine, Dumnezeul meu, iată, de acum cred că Tu singur eşti Dumnezeu şi Ziditor a toată făptura”.
Pe când zăcea pe pământ, şi-a ridicat ochii şi a privit icoana Mântuitorului, unde a văzut un lucru minunat: chipul Stăpânului îşi întorcea ochii ca un om viu şi se mişcau şi sprâncenele Lui, iar Nifon a strigat: „Bine este cuvântat Dumnezeul meu şi bine este cuvântat numele slavei Lui, acum şi în veci, amin”. De atunci a venit peste dânsul darul lui Dumnezeu, sfîrşindu-se acum al patrulea an al ispitei aceleia şi totdeauna se arăta cu faţa veselă şi luminată. Iar unii ziceau: „Oare ce s-a întîmplat acestuia, că multă vreme a umblat posomorât, iar acum se bucură şi se veseleşte”.
Deci, sfântul a luat îndrăzneală asupra diavolilor, de care se batjocorise, zicându-le: „Unde sunt acei care ziceau că nu este Dumnezeu”. Şi-i biruia pe dânşii cu rugăciunea neîncetată. Apoi aducându-şi aminte de păcatele sale cele mai dinainte, zicea în sine: „Să mergem în biserică, păcătosule Nifon, ca să ne mărturisim păcatele noastre Domnului, că acolo ne aşteaptă Părintele îndurărilor”. Deci, apropiindu-se de uşile bisericii, şi-a ridicat mâinile la înălţime şi a strigat cu suspinare amară: „Primeşte-mă Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pe mine cel mort cu sufletul şi cu mintea. Primeşte pe hulitorul şi păcătosul, pe cel necurat cu sufletul şi cu trupul; primeşte pe neprietenul cel fără de ruşine. Nu-ţi întoarce faţa Ta şi nu zice, Stăpâne: Nu ştiu cine eşti. Ci, ia aminte la glasul rugăciunii mele şi mă mântuieşte, ca Cel ce nu voieşti moartea păcătosului. Şi nu te voi lăsa nici nu mă voi depărta de la Tine, până când mă vei auzi şi îmi vei da iertare păcatelor mele”.
Aşa rugându-se el, s-a făcut deodată un sunet mare din cer şi a văzut uimit în nori o faţă de bărbat preastrălucit şi mâinile i se vedeau întinse înaintea lui, cu care cuprinzând pe fericitul, precum altădată părintele pe fiul cel desfrânat, săruta grumajii lui zicând: „Bine ai venit aici, fiul meu cel necăjit, că mult am suspinat, mult m-am mâhnit de tine, încât ardea inima mea aşteptând să te întorci la mine, seara şi dimineaţa. Acum mă bucur şi mă veselesc văzând că te întorci la mine cu toată inima”. Acestea mai pe urmă le-a spus Nifon ucenicilor săi, plângând foarte mult.
După aceasta, iarăşi rugându-se, i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu, ţinând un pahar plin cu mir, pe care l-a turnat deasupra capului său şi s-a umplut de bună mireazmă locul acela. Deci fericitul Nifon, atît de luminaţi îşi avea ochii minţii, încât cunoştea tainele inimii omeneşti şi cu îngerii vorbea ca şi cum ar vorbi cu nişte prieteni ai săi şi vedea pe diavoli cu ochii.
Odată, venind din biserica Sfintei Anastasia către coliba sa, a văzut lângă porţile casei nişte femei desfrânate şi un înger în chip de tânăr plângând foarte mult. Sfântul l-a întrebat de ce plânge. El a răspuns: „Eu sunt trimis de la Dumnezeu aici spre păzirea unui om, care acum se odihneşte în casa aceasta cu o desfrânată şi mă mâhneşte foarte mult, că nu voiesc a vedea fărădelegea ce o face el. Cum nu voi plânge, văzând în ce fel de întuneric a căzut chipul lui Dumnezeu?” Iar fericitul a zis către dânsul: „Pentru ce nu-l cerţi pe el, ca să înceteze de a mai păcătui?” Şi îngerul a răspuns: „Nu am loc ca să mă pot apropia de dânsul, că, de când a început a păcătui, este rob al diavolilor şi eu nu mai am acum stăpânire asupra lui; pentru că Dumnezeu a făcut pe om stăpân pe sine, arătându-i calea cea strîmtă şi cea largă, ca să umble pe care va voi”.
Atunci Sfântul Nifon zise către ucenicul său: „Nimic nu este mai înrăutăţit decât păcatul desfrânării, însă, desfrânatul, de se va pocăi, îl va primi Dumnezeu mai degrabă decât pe alţi nelegiuiţi, de vreme ce păcatul acesta este din fire, prin îndemnare diavolească şi se izgoneşte această patimă cu rugăciunea cea cu sârguinţă şi cu mult post, cum şi cu alte chinuri ale trupului”.
După aceea, sfântul vedea cum diavolii, umblând prin popor, ispitesc pe oameni, aducând osândiri, clevetiri, sfadă şi alte feluri de mâhniri. Odată a văzut un bărbat împlinindu-şi lucrul său şi iată a venit un arap la dânsul, care a început a-i şopti la ureche. Şi mai era un alt om nu departe lucrând, iar diavolul
venind i-a şoptit şi aceluia la ureche. Atunci ei, lăsându-şi lucrul, au început a se sfădi, iar fericitul, sculându-se, a zis: „O, vicleşug drăcesc! cum semeni tu vrajbă între oameni!”.
Altădată a năvălit diavolul asupra lui cu mărire deşartă, zicând: „De acum vei face semne şi se va mări numele tău în tot pământul, pentru că ai plăcut lui Dumnezeu”. Iar fericitul a zis către diavolul acela: „Aşteaptă că, iată, îţi voi arăta ţie semn”. Şi aflând o piatră înaintea sa a zis: „Ţie îţi grăiesc, piatră, mută- te de aici şi du-te mai în încolo”. Dar piatra a stat neclintită. Atunci sfântul a zis către diavol: „Iată darul tău, diavole” şi i-a scuipat în faţă. Apoi s-a rugat şi îndată a pierit diavolul.
A mai văzut altădată un oarecare, om duhovnicesc mergând înaintea sa, căruia urmându-i un arap, îi da gânduri necurate şi hulitoare. Iar bărbatul acela, pricepând lucrarea cea diavolească, adeseori se întorcea şi scuipa asupra diavolului. Iar fericitul a zis către duhul cel viclean: „Încetează, diavole, de a mai supăra pe robii lui Dumnezeu, că ce folos ai de va merge sufletul acesta în pierzare?” Răspuns-a diavolul: „Nu am nici un folos de aici, ci avem poruncă de la împăratul nostru şi de la domnii cei ce stăpânesc peste noi, ca să ne luptăm cu oamenii. Căci de ne află domnii noştri, neluptându-ne cu creştinii, apoi tare ne bat”.
Iarăşi a văzut fericitul pe un oarecare monah, mergând şi şoptind rugăciune, iar din gura lui ieşea văpaie de foc, care ajungea până la cer. Atunci mergea şi îngerul lui cu dânsul, având în mâini o suliţă de foc, cu care izgonea diavolii de la monah.
Odată, sosind praznicul învierii lui Hristos, în seara Sîmbetei celei mari, stând Nifon în biserică cu poporul, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi cu mulţime de sfinţi venită în biserică, care căuta ca o maică asupra poporului ce sta înainte şi dacă vedea pe cineva îngrijindu-se pentru mântuirea sa, foarte se bucura. Iar de vedea pe unii din cei nepurtători de grijă pentru mântuirea sufletului, clătina din cap şi plângea. Însă, pentru toţi întinzându-şi mâinile, se ruga lui Dumnezeu ca toţi să câştige mântuirea. Cuviosul, văzând aceasta, s-a umplut de nespusă bucurie, pentru că Preacurata Născătoare de Dumnezeu nu se desparte de creştini, ci de-a pururea le ajută şi aceasta îi era lui mare ajutătoare şi apărătoare. Altădată odihnindu-se, a venit diavolul cu o armă în mână şi s-a repezit asupra lui vrând să-l omoare, dar a fost oprit de puterea lui Dumnezeu şi n-a putut să facă sfântului nici un rău. Apoi a fugit scrîşnind din dinţi şi zicând: „O! Maria, tu totdeauna mă izgoneşti de la acest om aspru”.
Apoi cuviosul avea şi dar în buzele sale, că învăţa cele de folos şi mângîia pe cei mâhniţi. Un frate a venit la sfântul, mâhnindu-se şi zicând: „Ce voi face, părinte, că mă supără foarte mult duhul hulei, încât chiar când mănânc, beau sau când stau la rugăciune, îmi pune în inimă uneori eresuri, alteori hule grele asupra Domnului meu Iisus Hristos şi asupra Preacuratei Lui Maici, cum şi asupra sfintelor icoane şi mă tem ca nu cumva să se pogoare foc din cer şi să mă ardă de viu”.
Sfântul a răspuns: „Primeşte, frate, curaj, căci marea când înspumează, multe valuri înalţă şi bate în piatră, dar valurile se întorc iarăşi în mare. Asemenea şi gândurile cele rele, care năvălesc de la diavol, se apropie de cugetul omenesc. Deci, dacă ascultă cineva sfatul cel rău şi urmează lui, acela piere; iar dacă cineva nu se învoieşte cu gândurile hulei, ci mai vîrtos se împotriveşte lor, acela izgoneşte pe diavol. Apoi răutatea se întoarce pe capul diavolului, iar omul acela primeşte cunună. Şi tu, fiule, rabdă împotrivindu-te diavolului cu rugăciunile şi cu postul şi degrabă va fugi de la tine. Păzeşte-te de clevetire şi de mânie, că acestea mai vîrtos nasc hulele”. Întărind astfel pe acel frate, l-a eliberat cu pace.
Altădată, sfătuind cuviosul pe cei ce veneau la dânsul ca să audă cuvânt de mântuire, între altele le spunea. Într-o cetate era un om cucernic şi temător de Dumnezeu, care făcea multe faceri de bine celor de aproape şi îi iubea pe toţi, ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu. Aceia însă, din lucrarea vicleanului, urau foarte mult pe făcătorul lor de bine şi unii îl socoteau ca pe un om cu obicei rău, iar alţii ziceau că este eretic şi-l vorbeau de rău fără nici o sfială.
El auzind acestea, se bucura şi, mulţumind lui Dumnezeu, zicea pentru ei această rugăciune: „Doamne, fă milă celor ce mă urăsc, celor ce mă vorbesc de rău şi mă ocărăsc şi să nu-i pedepseşti pentru mine, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie. Zdrobeşte pe diavolii cei răi, care se ridică asupra mea şi precum nu Te-ai întors de la mine, când am păcătuit, aşa să nu Te întorci nici de la cei care mă ocărăsc şi mă vorbesc de rău pe mine, netrebnicul, robul tău; ci întoarce-i şi-i mântuieşte cu nemărginita ta milă, ca să se slăvească Preasfânt numele Tău, în veci, amin”. Şi într-acest chip făcând el, a scăpat de patima vorbirii de rău, iar cei ce-l vorbeau de rău, văzând dragostea lui către dânşii şi-au venit în simţire şi s-au îndreptat.
Apoi zicea şi aceasta: „Acei ce voiesc să afle milă de la Dumnezeu se cuvine să se roage des şi să nu lase mintea lor să se risipească la alte lucruri, ci s-o adune şi s-o aibă în rugăciunea lor. Să alerge la sfinţitele slujbe ale Bisericii şi să asculte dumnezeieştile cuvinte cu mare luare-aminte şi cucernicie. Să nu vorbească cu alţii şi să rîdă, nici să citească sau să cânte cu slavă deşartă, răcnind fără rânduială, căci cu unele ca acestea, în loc să milostivească pe Dumnezeu, Îl mânie foarte mult”. Şi când voia să vorbească cu cineva, din cei ce veneau la dânsul şi-l rugau pentru vreo sfătuire folositoare de suflet, întîi le făcea metanie zicând: „Iertaţi-mă, fraţilor, că eu fiind orb, voiesc să povăţuiesc pe alţii, dar sunt silit de dragostea voastră”. Apoi le vorbea cu mare smerenie cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.
Un frate a întrebat pe sfânt: „Pentru ce, cei vechi şi-au petrecut viaţa lor în pace, iar noi trăim acum în multe tulburări şi necazuri”. Sfântul a zis: „Aceia aveau multă dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi păzeau dreptatea şi adevărul; şi când voiau să aducă vreun dar lui Dumnezeu sau să dea milostenie săracilor, ei dădeau toate cele bune, curate şi neîntinate de tot vicleşugul şi nedreptatea. Pentru aceasta petreceau în pace şi Dumnezeu îi asculta în toate, pentru care-L rugau. Noi însă facem cele potrivnice şi ne iubim pe noi înşine mai mult decât pe Dumnezeu şi decât pe aproapele. Nu păzim nici dreptatea, nici adevărul, ci petrecem în nedreptate şi vicleşug. Pe toate cele bune le voim pentru noi, socotind pântecele ca pe un dumnezeu şi îi slujim lui. Iar câte sunt proaste şi netrebnice, pe acelea le aducem lui Dumnezeu şi le dăm săracilor. Pentru aceasta nu ne ascultă Dumnezeu de ceea ce-L rugăm şi pătimim multe necazuri şi ispite”.
Un tânăr îmbunătăţit s-a dus la sfânt şi l-a rugat să-i vorbească cuvinte mântuitoare de suflet. Sfântul i-a zis: „Dacă doreşti, fiule, să mântuieşti sufletul tău în mijlocul oamenilor ţi se cuvine să păzeşti acestea: să nu vrăjmăşeşti, nici să urăşti cândva pe cineva, să nu osândeşti, să nu vorbeşti de rău, să nu socoteşti niciodată că petreci viaţă îmbunătăţită şi să nu cugeţi înalt. Să nu zici sau să gândeşti că cutare petrece bine şi cutare rău, ci să ai pe toţi, cu una şi aceeaşi socoteală şi cu inimă curată, ca pe nişte mădulare ale lui Hristos. Să nu voieşti a asculta pe cei ce vorbesc de rău, să fii zăbavnic a vorbi şi grabnic la rugăciune, să nu te răzbuni, nici să urăşti pe acela care te-a păgubit de ceva sau te osândeşte, ci să-l ierţi şi să-l miluieşti, ca pe un făcător de bine al tău. Să-ţi socoteşti totdeauna păcatele tale, să te osândeşti, să te ocărăşti, să te vrăjmăşeşti pe tine. Să fii smerit şi curat cu sufletul şi cu trupul de toată întinarea, să fii blând, domol, paşnic, împodobit cu toată dreptatea şi adevărul, să te socoteşti pe tine mai rău decât toţi oamenii, precum şi eşti cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Că toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată şi nici stelele nu sunt curate înaintea Lui.
Să nu te năluceşti că ai ajuns la măsuri înalte, ci să zici totdeauna în sinea ta: Ştii, ticăloase suflete, căci cu păcatele am întrecut şi pe diavol şi nici un lucru bun n-am făcut niciodată. Vai nouă! ce avem să pătimim! Într-acest chip cu jale să grăieşti şi să te umileşti totdeauna. Rugăciunea ta să fie ca a vameşului, cu mare smerenie şi zdrobire de inimă şi mintea ta să fie la cuvintele acelea, cu care se roagă gura ta. Apoi să zici totdeauna şi aşa: De cele ascunse ale mele, Doamne, curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul Tău. Şi toată grija şi sârguinţa ta să fie pentru mântuirea sufletului tău, iar pentru cele trebuincioase trupului se îngrijeşte Dumnezeu, după cum făgăduieşte Însuşi în Sfânta Evanghelie. Şi dacă doreşti să te duci în împărăţia cerurilor, îţi trebuie să fii slobod de toate lucrurile cele materiale. Căci acel ce este împresurat cu multă materie, degrabă se va cufunda în adânc”. Acestea zicând către acel tânăr bun, l-a eliberat în pace.
Mai spunea încă şi aceasta către fraţi, căci cu puţină mâncare şi cu priveghere se biruieşte patima trupului. Că toate patimile, fiind diavoli, se izgonesc cu postirea şi cu privegherea, precum a zis Domnul. Şi altele zicea sfântul spre folosul fraţilor, căci avea către toţi multă dragoste şi dorea ca toţi să se mântuiască. De aceea zicea, că avem datoria să iubim, să ne milostivim şi să miluim pe fraţii noştri, cu cele ce ne-a dăruit nouă Dumnezeu, dacă voim să se milostivească şi să ne miluiască şi pe noi Domnul în ziua judecăţii.
Ascultaţi încă şi aceasta pe care o povestea sfântul şi vă minunaţi: „După ce mi-am venit în simţirea păcatelor mele zicea elşi am început să fac lucrurile pocăinţei, nu erau încă trecuţi trei ani şi într-o seară mi-a venit un gând, că am atîta vreme de când mă rog lui Dumnezeu şi până acum nici un dar nu mi-a dat, căci am întinat Sfântul Botez cu păcatele mele şi pentru aceasta nu mă ascultă Dumnezeu. Acestea socotindu-le eu în întristarea mea, am adormit şi am văzut în vis că eram într-o biserică preafrumoasă, în care Domnul nostru Iisus Hristos şedea pe scaunul slavei Sale. Şi dacă L-am văzut, mi-am înălţat mâinile spre El şi mă rugam zicând: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi să nu treci cu vederea cererea mea şi celelalte din psalm. Domnul, plecându-şi capul, asculta rugăciunea mea, iar eu îl rugam să izgonească de la mine duhul cel rău al temerii. Atunci Domnul mi-a zis: „Am auzit rugăciunea ta şi să fie după cererea ta”.
După puţin mi-a zis iarăşi: „Nifone, Nifone, în seara aceasta M-ai întristat cu ceea ce ai zis în gândul tău, că adică Mă rogi de atîta vreme şi nici un dar nu ţi-am dat. Nu eşti tu care mă rogi în toate zilele să nu te slăvesc pe pământ? Deci apoi ce dar să-ţi dau, ca să nu te slăveşti de oameni? Darul limbilor, ori darul proorociei, ori darul tămăduirilor şi celelalte? Dar tu nu le voieşti, nici nu le ceri, ca să nu te slăvească oamenii pentru dânsele. Dar ce este acela pe care îl ai? Spune-Mi, nu este dar? Aerul care îl răsufli, nu este dar? Cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele nu vi le-am dat în dar? Ce Mi-aţi dat voi oamenii pentru ele? Nimic. Şi lucrul cel mai rău este că în loc de răsplătire voi M-aţi scuipat, M-aţi pălmuit, M-aţi bătut cu bice şi pe cruce M-aţi pironit, cu oţet şi cu fiere M-aţi adăpat şi câte rele nu Mi-aţi făcut, pe care voi înşivă le ştiţi. Dar Trupul şi Sângele Meu pe Care vi le-am dat vouă, nu sunt un dar? Toate bunătăţile pământului ce sunt? Păsările cerului, peştii mărilor ce sunt, nu sunt daruri? Şi că am murit şi M-am îngropat pentru dragostea voastră, v-am slobozit din iad şi v-am aşezat întru împărăţia Mea, acestea nu sunt daruri? Şi cine altul v-a făcut unele ca acestea şi atîtea bunătăţi? Cum zici că nu ţi-am dat nici un dar? Caută şi acum de vezi duhul temerii, cum este legat”.
Deci căutând eu, am văzut în dreptul meu un taur legat de un par, atît de strâns încât nu putea nici să se mişte, ci numai îşi plimba ochii şi căuta într-o parte şi într-alta, cum să mă rupă. De atunci mai mult cu dumnezeiescul ajutor m-am liberat de patima temerii, care de tânăr mă stăpânea foarte mult şi când voiam să mă duc la biserică noaptea, ori altceva lucru bun să fac, îmi era mare frică. Şi în somn îmi arăta nenumărate rele şi cu covîrşire mă înfricoşa. Iar din vremea aceea, m-am eliberat de patima temerii şi am preamărit pe Dumnezeu”.
Nici de darul tămăduirilor nu s-a lipsit cuviosul, căci a venit la dânsul o femeie, având durere de măsele şi s-a rugat de sfânt ca să o tămăduiască. Iar el a zis: „O! maică, noi suntem oameni păcătoşi şi necuraţi şi nu putem să te tămăduim, de nu va face Dumnezeu milă cu tine”. Acestea zicând şi intrând în biserică, s-a rugat, apoi luând untdelemn din candela Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a uns faţa ei peste toată umflătura şi îndată a încetat durerea şi, vindecându-se femeia, s-a dus lăudând pe Dumnezeu. Şi pe femeia care îl crescuse pe dânsul, zăcând pe patul durerii şi fiind aproape de moarte a tămăduit-o cu rugăciunea şi a făcut-o sănătoasă. Apoi, cu ochii cei mai înainte-văzători, vedea sufletele oamenilor ieşind din trupuri.
Odată, stând în biserica Sfintei Anastasia, rugându-se şi ridicându-şi ochii la cer, a văzut cerurile deschise şi mulţime de îngeri, dintre care unii se pogorau pe pământ, iar alţii se suiau în sus, înălţînd sufletele omeneşti întru cele cereşti. Şi privind el, iată, doi îngeri mergeau la înălţime, ducând un suflet. Şi după ce s-au apropiat de vama desfrânării, au ieşit vameşii diavoli, cu mânie zicând: „Al nostru este sufletul acesta şi cum aţi îndrăznit voi să-l duceţi pe alături?” îngerii au răspuns: „Ce semn aveţi asupra lui, dacă ziceţi că este al vostru?” Zis-au diavolii: „Până la moarte a păcătuit nu numai după fire, ci şi peste fire. Pe lângă aceasta, osândea pe aproapele său şi ce este mai amar decât aceasta, că a murit fără pocăinţă. Voi ce ziceţi de aceasta?” Îngerii au răspuns: „Cu adevărat, nu vă vom crede nici pe voi, nici pe tatăl vostru diavolul, până când vom întreba pe îngerul lui păzitor”. Şi întrebând pe înger, acesta a zis: „Cu adevărat a păcătuit mult sufletul acesta, dar, din ceasul îmbolnăvirii sale, a început a plânge şi a mărturisi păcatele sale lui Dumnezeu şi dacă l-a iertat, Dumnezeu ştie, El are stăpânire şi a Lui este slava dreptei judecăţi”. Atunci îngerii, batjocorind pe diavoli, au intrat cu sufletul prin porţile cereşti.
După aceasta fericitul a văzut iarăşi un suflet dus de îngeri, iar diavolii alergând către aceştia strigau: „Ce duceţi fără înştiinţare sufletul acestui iubitor de argint, desfrânat, ocărâtor şi făcător de războaie?” Răspuns-au îngerii: „Cu dinadinsul ştiind că deşi a făcut acestea, a plâns şi a suspinat, mărturisindu-şi păcatele şi dând milostenie şi pentru aceea l-a iertat pe el Domnul”. Iar diavolii au zis: „Dacă şi acest suflet este vrednic de mila lui Dumnezeu, apoi luaţi păcătoşii din toată lumea şi noi pentru ce să ne mai ostenim?” Răspuns-au către dânşii îngerii: „Toţi păcătoşii care-şi mărturisesc păcatele cu smerenie şi cu lacrimi, după mila lui Dumnezeu vor primi iertare, iar care mor fără pocăinţă pe aceia îi va judeca Dumnezeu”. Şi aşa ruşinând duhurile cele viclene, a trecut. Apoi, sfântul iarăşi a văzut sufletul unui bărbat iubitor de Dumnezeu înălţîndu-se curat şi milostiv. Pe acesta văzându-l diavolii, scrîşneau din dinţi de departe. Îngerii lui Dumnezeu ieşind din porţile cereşti, întîmpinau şi sărutau pe acel sfânt, zicând: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu l-ai dat în mâinile vrăjmaşului, ci l-ai izbăvit pe dânsul din iadul cel mai de jos”.
Şi nu după mult timp încă, a mai văzut Sfântul Nifon un suflet tîrât de diavoli la iad. Sufletul acela era al unui rob pe care îl chinuise stăpânul său cu foame şi cu bătăi, iar el nerăbdând chinurile acelea, îndemnat fiind de diavoli, a luat o funie şi s-a spânzurat; îngerul păzitor al sufletului aceluia mergea pe departe plângând, dar diavolii se bucurau. Apoi, i s-a poruncit de la Dumnezeu îngerului celui ce plângea, ca să meargă în cetatea Romei şi acolo să păzească un prunc de curând născut şi botezat în acea vreme. Şi iarăşi a mai văzut cuviosul un suflet dus de înger prin văzduh, pe care îl întîmpinau cetele diavoleşti şi, neajungând încă la a patra vamă, a fost luat din mâinile sfinţilor îngeri şi aruncat cu batjocură în adânc. Acel suflet era al unui cleric de la biserica Sfântului Elefterie, care mânia în ficare zi pe Dumnezeu cu desfrânarea şi făcând sfadă; apoi a murit deodată fără pocăinţă şi aşa s-a făcut bucurie diavolilor.
Cuviosul a zidit o biserică în Constantinopol în numele Preacuratei de Dumnezeu Născătoare şi, având lângă dânsa locuinţa sa, pe mulţi necredincioşi îi întorcea la credinţa lui Hristos. Aceasta nerăbdând-o diavolul, că Nifon pe mulţi scotea de la înşelăciune, au venit asupră-i mulţime de diavoli, ca la o mie şi, năvălind noaptea, au vrut să-l muncească. Deci s-a umplut locuinţa lui de diavoli, iar el i-a certat cu puterea Sfintei Cruci şi, având ajutorul lui Dumnezeu şi al sfântului înger, a luat pe fiecare dintr-înşii şi le- a dat câte o sută de toiege, până când s-au jurat că nu se vor mai apropia niciodată de locul acela unde se pomeneşte numele lui Nifon.
Cuviosul vorbind odată cu fraţii pentru folosul sufletului, a pomenit şi aceasta: Era, zicea el, într-o cetate, la un patriciu, un rob, cu numele Vasile, cu meşteşugul cizmar, cu obicei rău, necurat, îndărătnic şi flecar, pierzându-şi toată vremea în jocuri şi în păcate trupeşti cu desfrânatele, neascultând nici de certările stăpânului său. Prin purtarea de grijă cea minunată a milostivului Stăpân, i s-a rânduit mântuire în acest chip: s-a întîmplat că era foamete mare prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor şi au început stăpânii a izgoni pe robii lor pentru lipsa hranei. Atunci a izgonit şi acest patriciu pe Vasile, iar el ieşind, în ziua dintîi şi-a vândut hainele pentru hrană, apoi a început a umbla gol, cerşind milostenie. Fiind atunci iarnă, tremura de frig, iar mai pe urmă amorţind, s-a culcat pe uliţă şi peste puţin i-au degerat degetele picioarelor şi chiar picioarele i-au slăbit.
Vasile răbda, socotind toate acestea ca pedeapsă pentru păcatele sale şi nimic nu zicea, decât numai dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Aşa a petrecut două luni, zăcând pe uliţă fără acoperământ, suspinând şi tânguindu-se pentru păcatele sale. Din întîmplare a trecut pe acea cale un iubitor de Hristos, cu numele Nichifor. Acesta văzând pe Vasile care pătimea, a poruncit slugilor sale ca să-l ia în casa sa, unde l-a odihnit cu dragoste, aşternându-i şi hrănindu-l cu mâinile sale.
După două săptămâni, într-o zi de sîmbătă, acel Vasile fiind bolnav, a început a grăi, zicând: „Bine aţi venit, sfinţi îngeri; odihniţi-vă puţin şi vom merge”. Iar ei au zis: „Nu aşteptăm, ci să mergi degrabă, că te cheamă Domnul”. Răspuns-a Vasile: „Aşteptaţi-mă puţin până voi plăti o datorie, că am luat cu împrumut de la un prieten al meu zece bani de aramă şi încă nu i-am plătit; deci întîi trebuie să-i dau, să nu mă oprească pentru aceea diavolul în văzduh”. Şi au aşteptat îngerii până ce Vasile a cerut de la cineva zece
bani şi i-a trimis aceluia căruia îi era dator şi atunci şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Iată, vedeţi fiilor, ce fel sunt judecăţile lui Dumnezeu şi cum mântuieşte El pe cel păcătos.
Fericitul Nifon a venit odată cu ucenicul său la rugăciune, în biserică, lângă palatul ce se numea Aponia şi unde arhiereul începea dumnezeiasca slujbă. Deodată i s-au deschis ochii minţii şi a văzut pogorându-se foc din cer ce acoperea altarul şi pe arhiereu; iar în vremea cântării „Sfinte Dumnezeule” s-au arătat patru îngeri care cântau împreună cu cei din biserică. Când se citea din Epistolele apostoleşti, au văzut pe Sfântul Apostol Pavel, privind din dosul celui ce citea. Apoi citindu-se Evanghelia, cuvintele ei, ca nişte făclii se suiau la cer. Sosind vremea Heruvicului şi a ieşirii cu Sfintele Daruri, s-a desfăcut acoperământul bisericii şi s-a arătat cerul, simţindu-se o bună mireasmă. Apoi se pogorau îngerii, cântând: „Slavă lui Hristos Dumnezeu”. Îngerii aduceau un Prunc foarte frumos, pe Care, punându-L pe discos au înconjurat prestolul, iar pe arhiereul care slujea la cinstitele daruri, îl acopereau cu aripile lor doi serafimi şi doi heruvimi, zburând peste capul lui.
Sosind vremea sfinţirii darurilor şi a săvîrşirii înfricoşatei Taine, s-a apropiat unul din îngeri care era mai luminat, şi, luând un cuţit, a înjunghiat Pruncul. Sângele l-a turnat în Sfântul Potir şi pe Prunc punându-l pe Sfântul Disc, el iarăşi a stat întru a sa rânduială, cu bună cucernicie. Apoi s-a început împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine şi a văzut sfântul că unora din cei ce se împărtăşeau, le erau feţele luminate ca soarele, iar ale altora negre şi întunecate, ca de arap. Iar îngerii, care stăteau înainte, luau seama care şi cum se apropie. Deci, pe cei ce se împărtăşeau cu vrednicie, îi încununau, iar de către cei nevrednici, se întorceau şi se mâhneau. Săvîrşindu-se sfânta slujbă, au văzut cum Pruncul iarăşi s-a aflat întreg în mâinile îngerilor, care s-au înălţat la cer. Aceasta a spus-o ucenicului său mai pe urmă chiar cuviosul, care a şi lăsat-o în scris pentru folosul multora.
Odată, mergând sfântul spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise singur, a văzut în cale un arap mergând foarte mâhnit. Acela era un stăpân diavolesc, iar după dânsul mergeau alţi diavoli. Dar după ce s-au apropiat şi au auzit cântarea Bisericii, au început diavolii cei mai mici a imputa domnului lor, zicând: „Vezi cum se slăveşte numele lui Iisus de către aceştia, pe care odată i-am avut sub stăpânirea noastră. Deci, unde este puterea noastră? Acum s-a biruit şi s-a sfărîmat toată împărăţia noastră!” Aşa imputând diavolii domnului lor, acela le-a răspuns: „Nu vă mâhniţi de aceasta, nici nu vă îngrijiţi, că degrabă voi face să lase creştinii pe Iisus şi ne vor slăvi iarăşi pe noi”.
Mergând ei mai departe, au văzut vreo treizeci de bărbaţi şi s-a apropiat stăpânul diavolilor şi a şoptit unui bărbat la ureche. Acela, întunecându-se cu mintea, a început a vorbi cuvinte de ruşine, a rîde şi a cânta cântece de ruşine; apoi au întîlnit un fluierător care mergea şi cânta. Fericitul a văzut pe arap cum legase cu o frânghie pe toţi acei bărbaţi şi-i tîra după fluierător, iar ei mergeau după el fluierând şi jucând, adăugându-se mult popor pe drum, care jucau şi cântau cele de ruşine, pentru că diavolii, apucându-i cu undiţele, îi trăgeau de inimile lor. Văzându-i din curtea sa, un oarecare om bogat i-a chemat şi i-a dat fluierătorului un ban ca să joace înaintea lui. Acel ban, după ce l-a pus fluierătorul în buzunarul său, l-au luat diavolii şi l-au trimis în iad, la tatăl lor Satana, zicându-i: „Bucură-te, tatăl nostru, că iată Alazon, boierul nostru ţi-a trimis jertfa pe care au adus-o vrăjmaşii noştri creştini, dând bani la jocuri”. Satana, primindu-l, s-a bucurat şi a zis: „Nevoiţi-vă, fiilor, ca să crească jertfa voastră şi să biruiască pe creştini”. Apoi iarăşi a întors banul în buzunarul fluierătorului.
Fericitul Nifon, văzând toate acestea cu ochii cei sufleteşti, a zis suspinând: „O! vai celor ce aduc jertfă diavolilor prin jocuri”. Şi învăţa pe cei ce-l ascultau să se păzească de jocurile cele necurate şi fără rânduială, pentru că sunt de la diavol.
Odată sfântul, după rugăciune a avut o vedenie: a văzut un câmp mare deopotrivă de lung şi lat, în care stăteau mulţime de diavoli, în cete şi erau toţi la trei sute şaizeci şi cinci de cete, după numărul păcatelor cele grele. Un arap preaîntunecat, număra oştile, rânduind cetele ca la război şi zicând: „Priviţi spre mine şi nu vă temeţi de nimic, pentru că puterea mea va fi cu voi”. Unul dintre diavoli a adus mulţime de arme felurite şi le împărţea la cete; apoi dând diavolul fiecărei cete descântece şi farmece, le-a trimis peste tot pământul, asupra Bisericii lui Hristos. Văzând aceasta fericitul Nifon, îndată a auzit glas către dânsul:
„Întoarce-te, Nifone, către răsărit şi priveşte”. Iar el, întorcându-se, a văzut un câmp curat şi frumos, unde erau mulţime fără de număr, din cei cu haine albe, mai îndoită decât a arapilor cu mii de mii, pregătiţi toţi ca de război. Apoi a venit un bărbat oarecare mai luminat decât soarele şi a zis: „Aşa vă porunceşte vouă Domnul Savaot, să vă duceţi în tot pământul ca să ajutaţi creştinilor şi să păziţi viaţa lor”. Cuviosul, văzând aceasta a preamărit pe Dumnezeu, Care ajută Bisericii sale.
După aceasta, Cuviosul Nifon s-a apropiat de bătrâneţe şi a sosit vremea arhieriei lui, care i s-a vestit mai înainte de la Dumnezeu prin vedenie. I s-a arătat un loc oarecare plin de mulţime de oi, ca la o mie de mii, care nu aveau păstor. Şi cugetând în sine fericitul, cum nu se tem de lup aceste oi singure, îndată i-a venit înainte un bărbat cu sfinţită cuviinţă, asemenea Apostolului Pavel, şi i-a zis: „Ce stai privind la oile cele împărăteşti şi tu, fiind fără de lucru, pentru ce nu le paşti? Fericitul Nifon răspunse: „Oare eu să pasc oile împărăteşti, fiind neînvăţat la un lucru ca acesta şi neputincios cu totul?”. Iar cel ce se arătase i-a zis: „Ţie ţi-a poruncit să le paşti puţin şi după aceea, odihnindu-te, vei primi mare plată”. Şi zicând acestea i-a dat un toiag, încredinţîndu-i şi oile şi staulul, apoi s-a dus.
Fericitul, deşteptându-se, cugeta ce va fi aceea şi a priceput că bărbatul care i s-a arătat era Sfântul Apostol Pavel, iar oile erau poporul şi staulul, biserica; şi s-a temut foarte ca nu cumva să-l aleagă episcop al Constantinopolului. În acea vreme, după Mitrofan fiind episcop Alexandru, a zis în sine: eu aşa am rugat pe Dumnezeu, ca să nu fiu stăpânitor peste oameni şi, iată, acum voieşte să-mi dăruiască stăpânire. Deci, voi face ca proorocul Iona, adică voi fugi de aici. Şi luând pe ucenicul său, a fugit din chilia sa şi a intrat într-o corabie. Apoi suflând vânt lin a ajuns degrabă în Alexandria, unde, după Petru, era atunci episcop Alexandru al treilea, care a pătimit pentru Hristos pe vremea lui Diocleţian.
În ziua aceea au venit oamenii din ostrovul Ciprului, din cetatea ce se numeşte Constanţiana şi rugau pe arhiepiscopul Alexandriei să le dea un episcop vrednic, căci răposase păstorul lor, care se chema Cristofor, bărbat sfânt şi cinstit. Iar arhiepiscopul le-a zis: „Aşteptaţi puţin până când va arăta Dumnezeu pe un om ca acela”. Şi într-aceeaşi noapte, arhiepiscopul a văzut pe Sfântul Apostol Pavel, zicând către dânsul: „Pe cine vei pune episcop cetăţii Constanţianei?” Arhiepiscopul a răspuns: „Nu ştiu. Pe cine va voi Dumnezeu”. Atunci a zis cel ce i se arătase: „Dumnezeu îţi va arăta pe cel vrednic. Să vii de dimineaţă cu tot clerul în biserică şi să iei seama la cei ce intră şi pe care îl vei vedea în toate asemenea mie, aceluia săi încredinţezi păstoria”. Făcându-se dimineaţă, patriarhul era în biserică şi lua seama la cei ce intrau, să vadă cine va fi asemenea celui ce i se arătase.
Nifon, neştiind nimic de aceasta, a venit în biserică, dar a zis ucenicului pe cale: „Simt oarecare mâhnire şi bucurie în inima mea, căci are să ni se întîmple ceva”. Şi aşa intrară în biserică. Arhiepiscopul, văzându-l, a zis arhidiaconului său: „Vezi, Atanasie, că acest om este asemenea la faţă cu chipul Sfântului Apostol Pavel”. Arhidiaconul zise: „Adevărat, părinte, aşa este. Cred că el va fi vrednic a paşte Biserica lui Hristos, căci văd îngerul lui Dumnezeu umblând cu dânsul şi vorbind; pe lângă aceea se vede pe capul lui şi cunună de piatră scumpă. Atunci arhiepiscopul, chemându-l pe fericitul Nifon, l-a sărutat şi a şezut. Arhidiaconul, zîmbind, a zis către Nifon: „De ceea ce ai fugit, părinte, la aceasta acum, nevrând, ai venit!” Înştiinţîndu-se fericitul de ceea ce avea să i se întîmple, a oftat şi a zis: „O! greu îmi este că, fiind nevrednic şi păcătos, cum să mi se dea o stăpânire ca aceasta?” Răspuns-a arhiepiscopul: „O! de aş fi şi eu aşa de nevrednic!” Şi acestea zicând s-a sculat şi începând dumnezeiasca Liturghie, a trecut pe Preacuviosul Nifon în treptele hirotoniei, după toată rânduiala, hirotonisindu-l diacon şi preot, nu după multe zile. După aceasta l-a înălţat şi la treapta arhieriei, bucurându-se tot poporul de un păstor ca acela arătat de Dumnezeu. Şi a petrecut fericitul Nifon în Alexandria trei zile după ridicarea la episcopie, vorbind cu sfinţii ce se aflau acolo.
După aceasta l-a eliberat arhiepiscopul la scaunul său, trimiţînd şi pe arhidiaconul său şi pe alţi sfinţi bărbaţi pentru cinste. Sosind în cetatea Constanţiana din Egipt, în patru septembrie l-au aşezat în scaun şi trimişii s-au întors înapoi la Alexandria, lăudând pe Dumnezeu. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Nifon, a început cu multă sârguinţă a paşte oile lui Hristos, îngrijindu-se pentru mântuirea lor. El era ca un tată adevărat al sărmanilor şi al văduvelor, celor neputincioşi era făcător de bine şi doctor fără de plată. Pe
lângă acestea a făcut şi minuni în multe chipuri, despre care n-a fost cu putinţă a se scrie şi pentru care prea mult a fost cinstit şi iubit de toţi.
Având ochiul neadormit spre turma sa, a văzut altădată, la amiază, un arap mare rezemându-se într-un toiag ca un bătrân, intrând în cetate şi când mergea, se odihnea de multe ori. Deci, pricepând sfântul că acela este diavolul, a strigat asupra lui: „Ţie-ţi zic, necuratule, pentru ce şi cum ai îndrăznit a intra aici?” Iar arapul a căutat asupra lui cu mânie, ca şi cum ar fi vrut să-l înghită şi a zis: „Am auzit de tine că eşti aici şi am venit ca să te sfărîm cu oile tale”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Neputinciosule, singur fiind sfărîmat, cum voieşti a mă sfărîma pe mine? Eu am văzut un nevoitor luptându-se cu voi şi treizeci de diavoli au slăbit luptându-se cu dânsul. Deci, cine nu va rîde de neputinţa voastră?” Iar diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta că de aş fi avut puterea cea dintîi, puţin mi-ar fi lipsit a te sfărîma pe tine. Dar de când S-a răstignit Hristos, sunt neputincios cu adevărat”. Răspuns-a sfântul: „Apoi acum, de mă voi ruga Hristosului meu, ce va fi ţie, neruşinatule?” Iar diavolul a zis: „Ştiu că poţi mult, dar să nu-mi faci rău, că acum mă duc din cetatea ta şi nu mă voi mai apropia”. Acestea auzind arhiereul a mulţumit lui Dumnezeu, că-l păzeşte pe el şi turma lui o apără de vrăjmaşul diavol.
Păscând Sfântul Nifon Biserica lui Hristos câtăva vreme, s-a apropiat de sfîrşitul său, pe care l-a ştiut cu trei zile mai înainte. Şi a venit la dânsul şi marele Atanasie care fusese arhidiacon, iar după mutarea lui Alexandru, primise scaunul Bisericii Alexandriei, că aceluia mai înainte de vreme i s-a vestit de la Dumnezeu despre apropierea sfîrşitului lui Nifon. Deci, a venit cu tot clerul său ca să dea plăcutului lui Dumnezeu sărutarea cea mai de pe urmă. Nifon văzând pe Atanasie a zis: „Pentru ce te-ai ostenit, fericite părinte, a veni la mine, omul cel mai păcătos?” Răspuns-a Atanasie: „M-am înştiinţat că mâine ai să mergi către Ierusalimul cel de sus şi am venit ca să vorbesc cu tine. Şi, te rog, când vei sta înaintea scaunului lui Dumnezeu, să mă pomeneşti şi pe mine acolo, ca şi eu să aflu de la Domnul milă”. Răspuns-a sfântul: „Dar şi tu, părinte, când vei înălţa înfricoşată jertfă, să-ţi aduci aminte şi de a mea nevrednicie”.
În acea noapte Sfântul Nifon a făcut rugăciune îndestulată pentru sine şi pentru turma sa şi i s-a arătat îngerul Domnului, mângîindu-l şi întrebându-l pe dânsul despre odihna care i s-a pregătit lui. Iar în vremea cântării Utreniei, a început focul durerii trupeşti să-l ardă foarte mult. Pentru aceea a zis ucenicului său: „Fiule, să-mi aşterni o rogojină pe pământ”. Iar acela făcând aşa, fericitul s-a culcat pe ea, fiind foarte bolnav. După ce s-a făcut ziuă, a venit la dânsul marele Atanasie şi, aşezându-se lângă dânsul, a zis: „Părinte, are omul oarecare folos din boală sau nu? „Sfântul a răspuns: „Precum se curăţă aurul de rugină, arzându-se în foc, aşa şi omul bolnav se curăţeşte de păcatele sale”.
Tăcând puţin, apoi a plâns. După aceasta a zîmbit, s-a luminat faţa sa şi a zis: „Bine aţi venit, sfinţilor îngeri”. După puţin iarăşi a zis: „Bucuraţi-vă, sfinţilor mucenici”. Şi s-a luminat faţa lui mai mult. După puţin timp a zis: „Mulţumită vouă, fericiţilor prooroci”. Atunci s-au deschis ochii Sfântului Atanasie şi a văzut că sfântul era sărutat de toate cetele sfinţilor unul câte unul. Apoi Nifon a zis, zîmbind: „Bucuraţi-vă, preacuvioşilor sfinţiţi şi toţi sfinţii”. Şi a tăcut. După puţin a strigat: „Bucură-te cea cu dar dăruită, lumina mea cea preafrumoasă, ajutătoarea şi tăria mea; bine te voi cuvânta pe tine, ceea ce eşti bună, că îmi aduci aminte de mila darului tău”. După aceasta a tăcut şi s-a luminat faţa lui ca soarele, încât s-au înspăimântat toţi cei ce erau de faţă. Atunci s-a simţit şi un miros de bună-mireasmă.
Astfel şi-a dat cinstitul şi sfinţitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în douăzeci şi trei ale lunii decembrie. Şi s-a făcut prin toată cetatea multă plângere şi tânguire şi l-au îngropat cu cinste în biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, slăvind pe cel Preamilostiv asupra păcătoşilor, pe Dumnezeul Cel minunat întru sfinţii Săi, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie