Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Pavel cel Smerit (4 octombrie)

 Pavel, dintr-un sat oarecare, fiind lucrător de pământ, smerit, neiscusit şi fără de răutate, s-a însoţit cu o femeie frumoasă la faţă şi mult mai tânără, dar cu viaţă urâtă şi cu multe năravuri, căci era desfrânată şi i-a înşelat credinţa lui Pavel. Odată, venind el acasă de la lucru, a aflat pe femeia sa cu altul şi, zîmbind puţin, a zis către acel desfrânat: „Bine, bine, să ştii că nu-mi pasă, dar mă jur pe Iisus că nu voi mai trăi mult cu dânsa, iar tu s-o iei pe ea şi pe copii să-i hrăneşti, iar eu mă voi duce şi mă voi face călugăr”. Şi, lăsând toate, îndată a ieşit din casă şi nimănui n-a spus nimic, nici n-a clevetit despre acea femeie desfrânată, ci, tăcând, s-a dus în pustie. Mergând la cuviosul Antonie cel Mare, a bătut la uşa chiliei lui şi l-a întrebat Antonie: „Ce voieşti?” A răspuns Pavel: „Voiesc să mă fac călugăr”. Iar Antonie, văzîndu-l că este bătrân, i-a zis: „Acum tu, bătrânule, fiind aproape de şaizeci de ani, nu vei putea să fii călugăr, ci te vei duce în sat să lucrezi, mulţumind lui Dumnezeu, pentru că nu vei putea răbda ostenelile pustiei şi supărările”. Iar Pavel i-a răspuns: „Orice mă vei învăţa, părinte, voi face”. Dar Antonie din nou i-a zis: „Ţi-am spus că eşti bătrân şi nu vei putea să fii călugăr, deci, du-te de aici, iar de voieşti cu orice chip, mergi la o mănăstire unde se află mai mulţi fraţi, care vor putea să-ţi poarte slăbiciunea ta; pentru că eu, aici, vieţuiesc singur şi câte cinci zile nu gust nimic; de aceea nu vei putea să vieţuieşti aici cu mine”. 
Zicând acestea, Antonie a închis uşa şi trei zile n-a ieşit din chilia lui pentru acest bătrân, iar acesta nu s-a depărtat de acolo. Apoi, a patra zi, Antonie a deschis uşa şi a văzut că Pavel nu se dusese de acolo şi iarăşi l-a gonit, zicându-i: „Du-te de aici, bătrânule, pentru ce mă superi? Ti-am spus că nu vei putea să rămâi aici”. A răspuns bătrânul: „Voi muri aici, dar nu mă voi duce”. Văzînd Antonie că nu adusese cu sine nici pîine, nici apă şi de patru zile stă fără de hrană, a gândit în sine: „Bătrânul acesta, fiind neobişnuit a posti aşa de multă vreme, va muri de foame şi va fi asupra sufletului meu păcatul lui”. Şi l-a primit pe el, zicându-i: „Vei putea să te mântuieşti de vei fi ascultător şi de vei face ceea ce îţi voi porunci eu”. A răspuns Pavel: „Toate cele ce îmi vei porunci, părinte, sânt gata să le fac”. Antonie, ispitindu-l pe el, i-a zis: „Stai şi te roagă în locul acesta, până ce voi veni şi-ţi voi aduce ceva să lucrezi”. Apoi a intrat Antonie în peşteră, lăsându-l pe Pavel, şi n-a ieşit la dânsul toată săptămâna, dar în taină privea prin ferestruică la dânsul şi l-a văzut în toată acea vreme stând nemişcat şi ziua şi noaptea. Apoi, ieşind, a adus ramuri de finic şi, muindu-le în apă, i-a zis lui Pavel: „Împleteşte aşa, bătrânule, o funie, precum mă vezi pe mine”. Şi a împletit Pavel la acea funie până la al nouălea ceas şi a împletit cincisprezece coţi cu mare osteneală. Iar Antonie, văzîndu-l, a zis: „N-ai împletit-o bine! Despleteşte-o şi împleteşte-o iarăşi”. Acum era a şaptea zi de când nu-i dăduse lui Pavel să guste nimic. Insă Antonie făcea toate acestea pentru a-l goni pe Pavel de la dânsul, pentru că socotea că, supărându-se, el se va duce. Dar dacă l-a văzut că despletea cu mare osteneală funia şi iarăşi o împletea şi, fiind flămând şi bătrân, nici nu s-a mâhnit sau tulburat, nici n-a cîrtit şi nu s-a mâniat, lui Antonie i-a fost milă de dânsul şi, apucând sforile, i-a zis: „Bătrânule, vrei să mănânci puţină pîine?” Iar Pavel i-a răspuns: „Cum voieşti, tu, părinte”. Şi s-a umilit părintele de acele cuvinte ale lui, căci fiind flămând nu se grăbea la pîine, ci s-a supus la voinţa lui. Apoi gustară împreună puţină pîine cu apă şi, sculându-se, au adus mulţumire lui Dumnezeu. Sfântul încerca pe Pavel şi în rugăciuni, nedormind toată noaptea, cântând psalmi şi făcând multe închinăciuni şi Pavel în toate s-a arătat răbdător şi treaz. Pe când mânca el odată, a poruncit Antonie ca Pavel să guste mai multă pîine, fiindu-i milă de el pentru că nu era obişnuit a posti mult. Dar Pavel a zis: „Părinte, dacă tu vei mânca mai mult, atunci voi mânca şi eu”. Iar Antonie i-a zis: „Mie îmi este destul, pentru că sânt călugăr”. A răspuns Pavel: „Si mie îmi este destul, că şi eu voiesc să mă fac călugăr”. Şi Pavel făcea toate cele ce îi poruncea Antonie. Altădată i-a poruncit să coase o haină şi după ce Pavel a cusut-o, i-a zis Antonie: „Rău ai cusut-o, să o descoşi şi să o coşi iarăşi”. Apoi, după ce o cususe, i-a poruncit să o descoase şi iarăşi să o coase. Toate acestea le făcea acum ca să-i încerce răbdarea şi ascultarea. Iar Pavel nu s-a împotrivit la nimic, ci cu osîrdie şi cu supunere îndeplinea toate poruncile. Văzîndu-l Antonie iscusit în toate, i-a zis: „În numele Domnului Iisus Hristos, acum eşti călugăr”. Şi i-a poruncit ca singur să vieţuiască, făcându-i chilie, departe de sine, ca la patru aruncături de piatră. Şi petrecea fericitul Pavel aproape de Sfântul Antonie, în chilie separată, ostenindu-se ziua şi noaptea în nevoinţele monahiceşti, luînd de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le izgonească şi să tămăduiască neputinţele oamenilor.
Altădată aduseră la Sfântul Antonie pe un tânăr care avea un duh necurat foarte cumplit. Acesta era unul din boierii întunericului care hulea pe Dumnezeu. Şi a zis Antonie: „Lucrul acesta nu este al meu, pentru că n-am luat putere de la Dumnezeu asupra diavolilor celor mari, ci Pavel smeritul are acel dar”. Şi a mers cu dânsul la Pavel, zicându-i: „Avvo Pavele, izgoneşte duhul cel necurat din acest tânăr, ca să meargă sănătos la casa lui, lăudând pe Dumnezeu”. Iar Pavel a zis: „Dar tu, părinte, de ce nu l-ai izgonit?” A răspuns Antonie: „Am alt lucru de făcut şi pentru aceasta l-am adus la tine”. Lăsându-l pe tânărul îndrăcit la Pavel, s-a dus. Iar Pavel, rugându-se lui Dumnezeu, a zis diavolului: „Părintele Antonie îţi porunceşte ţie, diavole, să ieşi”. Iar diavolul, ocărându-l şi răcnind, a zis: „Nu voi ieşi, înrăutăţitule şi mincinosule bătrân!” Dar Pavel, luînd cojocul în care umbla, îl bătea, zicându-i: „Ieşi, căci ţi-a poruncit Antonie”. Dar diavolul nu ieşea. Şi i-a zis Pavel: „Ori tu să ieşi, ori eu voi merge şi voi spune lui Hristos şi te va izgoni”. Iar diavolul, batjocorindu-l şi pe Hristos, zicea: „Nu voi ieşi”. Atunci Pavel s-a mâniat împotriva diavolului şi în miezul zilei, când în Egipt soarele arde precum cuptorul Babilonului, s-a urcat pe o piatră şi sta ca un stâlp nemişcat, strigând către Hristos şi zicând: „Iisuse Hristoase, Care Te-ai răstignit pe cruce în vremea lui Pilat din Pont, iată, nu mă voi coborî de pe piatra aceasta, chiar de voi muri, nu voi gusta pîine, nici apă, până nu mă vei auzi şi vei izgoni pe diavol din tânărul acesta”. Acestea zicându-le, diavolul 34
îndată a început a striga: „Voi ieşi, voi ieşi şi nu ştiu unde voi fugi din faţa ta”. Şi, ieşind, s-a prefăcut într-un balaur mare ca de şaptezeci de coţi şi a intrat în Marea Roşie. Aşa a biruit Sfântul Pavel, cu smerenia sa, pe diavol. Pentru că pe dracii cei mici îi izgonesc oamenii cei de bună credinţă, iar pe boierii cei mari drăceşti, îi biruiesc cei smeriţi, ca Sfântul Pavel. Fericitul Pavel avea şi duhul proorociei, pentru că odată, intrând într-o mănăstire şi stând lângă biserică şi privind, cunoştea cu ce fel de gând intra fiecare în biserică. Şi fiind vremea vecerniei, toţi intrau cu feţe luminoase şi cu suflete strălucite, având fiecare pe îngerul păzitor lângă el. Atunci a văzut un frate mergând în biserică, cu faţa neagră, cu sufletul întunecat şi înconjurat de diavoli şi fiecare din draci îl trăgea la sine, iar sfântul înger păzitor îl urma plângând trist, de departe. Văzînd acestea, sfântul s-a mâhnit foarte tare şi se tânguia pentru fratele cel pierdut; neintrând nici în biserică din pricina mâhnirii celei mari, ci şedea afară plângând. Apoi, sfârşindu-se slujba bisericească, ieşeau fraţii în acelaşi fel în care intraseră şi lumina cea dumnezeiască strălucea peste ei. Şi l-a văzut şi pe cel care mai înainte era întunecat; însă acum faţa lui era ca de înger şi darul Duhului Sfânt îl înconjura, iar îngerul păzitor, bucurându-se, îl ţinea sub aripa lui, iar diavolul se tânguia de departe şi nu se putea apropia. O schimbare grabnică ca aceasta văzînd fericitul, s-a bucurat şi, chemându-l, l-a oprit înaintea tuturor, spunându-le cele văzute de dânsul; apoi l-a întrebat de pricina schimbării lui celei grabnice. Iar acela, văzîndu-se descoperit prin dumnezeiasca lumină, a mărturisit pricina înaintea tuturor, zicând: „Eu, zicea el, sânt foarte păcătos, căci mi-am cheltuit până astăzi anii în necurăţenie, iar acum, intrând în biserică, am auzit citindu-se cuvintele Sfântului Prooroc Isaia, prin care Dumnezeu a vorbit mai ales, zicând: „Spălaţi-vă şi curăţiţi-vă; lepădaţi vicleniile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei, învăţaţi-vă a face bine şi de vor fi păcatele voastre înnegurate ca mohorîciunea, ca lâna le voi albi”. Acestea auzindu-le eu, m-am umilit cu sufletul, pentru că mi s-au deschis ochii minţii şi cunoscându-mi ticăloşia şi pierderea, am zis, suspinând în gândul meu, către Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeu Care ai venit în lume ca să mântuieşti pe cei păcătoşi şi precum ai grăit atunci prin proorocul Tău, acestea să le săvârşeşti şi întru mine, păcătosul. Căci, iată, făgăduiesc ca de acum înainte, cu ajutorul Tău, să nu mai fac nici un rău; mă lepăd de toate fărădelegile şi de acum îţi voi sluji Ţie cu inima curată; însă numai Tu să mă primeşti pe mine, care mă pocăiesc şi nu mă îndepărta pe mine, care cad înaintea Ta”. Cu aceste făgăduinţe am ieşit din biserică, jurând în inima mea ca să nu mai greşesc înaintea lui Dumnezeu”. Auzind acestea toţi, într-un glas, am preamărit pe Dumnezeu, care primeşte pe toţi cei ce vor să se întoarcă la Dânsul cu pocăinţă. Astfel, Sfântul Pavel era înainte văzător, pentru că s-a umplut de darul lui Dumnezeu din pricina smereniei şi a bunătăţii sale. Cine este oare aşa de primit de Dumnezeu ca cel fără de răutate? Cei fără de răutate, zice Domnul, şi cei drepţi s-au lipit de Mine. Şi a trăit cuviosul în această sfântă viaţă ani îndelungaţi şi, făcând multe minuni, s-a mutat către Domnul. Acela care era fără ştiinţă şi smerit pe pământ, acum este mai înţelept în ceruri decât toţi filozofii lumii acesteia şi, cu înţelepţii heruvimi, vede pe Hristos prin puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că aceasta este înţelepciunea cea dreaptă: adică a se teme de Dumnezeu; şi întru smerenia duhului şi întru bunătatea inimii slujindu-I, bine va plăcea Lui. Cu rugăciunile plăcutului Tău, Doamne, smeritul Pavel, dă-ne înţelepciune şi nouă, spre lucrarea poruncilor Tale. Dă-ne nouă frica Ta, care este începutul înţelepciunii, ca prin frica Ta, abătându-ne de la rău, să facem binele şi să aflăm mila Ta în veci. Amin.

Viețile Sfinților, octombrie