Viaţa Cuviosului Savatie, din insula Soloveţului, noul făcător de minuni (17 aprilie)

În zilele dreptcredinciosului şi marelui voievod Vasilie Vasilievici al Vladimirului, al Moscovei şi al întregii Rusii, marelui voievod Boris Alexandrovici al Tferului şi marelui voievod Olgovici al Riazanului, ocupa scaunul Mitropoliei Rusiei Fotie Grecul; iar în marele Novgorod şi în Poscov era arhiescop Eftimie Bărbosul. Atunci a fost la Bealoezer în mănăstirea lui Chiril, un stareţ anume Savatie, vieţuind acolo în pustnicie cu alţi monahi. Slujind Domnului ziua şi noaptea, îşi omora trupul cu setea şi cu foamea, cu privegherea, cu rugăciunile şi cu toate ostenelile vieţii monahiceşti celei întristătoare, fiind ascultător egumenului şi fraţilor şi trecând toate slujbele mănăstireşti cu sârguinţă. Pentru aceasta era iubit şi cinstit de toţi, şi viaţa sa îmbunătăţită şi iubitoare de osteneală a devenit pildă pentru ceilalţi, iar numele lui era slăvit între monahi. Şi supărându-se, nu suferea să fie slăvit de oameni, ştiind că nu de la oameni, ci la Dumnezeu se cuvine a căuta slava. Deci gândea să se depărteze de acolo şi să-şi caute un loc unde să fie neştiut. Şi a auzit că în stăpânirea Novgorodului era un lac numit Nevo, în care se afla o insulă ce se cheamă Valaam şi acolo era o mănăstire a Schimbării la Faţă a Domnului; iar monahii acelei mănăstiri aveau viaţă foarte îmbunătăţită, ostenindu-se ziua şi noaptea în dumnezeiasca rânduială, iar hrana o aveau din ostenelile lor. Deci, a rugat pe egumen şi pe fraţi să-l lase cu binecuvântare în acea mănăstire. Şi fiind liberat, a venit în insula Valaam şi a fost primit în mănăstire cu dragoste, urmând nevoinţei pline de osteneală, a monahilor de acolo. Apoi, înnoindu-şi ostenelile sale, a covârşit pe toţi prin nevoinţele lui şi s-a cunoscut viaţa sa îmbunătăţită, pentru că şi-a subţiat trupul desăvârşit şi s-a arătat locaş al Sfântului Duh. Astfel s-a făcut acolo, ca şi în mănăstirea lui Chiril, cinstit şi lăudat de toţi fraţii. De aceea Cuviosul Savatie se mîhnea în sine, primind cu greu cinstirea de la fraţi şi se gândea să-şi caute linişte. Auzind de insula Soloveţului din ocean, ce este depărtată de ţărm cam de două zile, care în acea vreme era pustie şi nelocuită de oameni, s-a bucurat cu duhul. Fiind cuprins de un mare dor să meargă acolo şi să se sălăşluiască la linişte, ruga pe egumen să-l libereze. Iar egumenul şi fraţii iubeau pe cuviosul pentru fapta cea bună a lui şi îl cinsteau ca pe un rob al lui Dumnezeu, trimis de El între dânşii.
Nevrând să se lipsească de un împreună vieţuitor ca acesta, de al cărui chip al vieţii celei îmbunătăţite se foloseau toţi, rugau pe stareţ să nu-l lase, şi prin rugămintea cea stăruitoare, nu-l liberau. Deci, până la o vreme a vieţuit încă puţin cuviosul cu ei. Apoi rugându-se lui Dumnezeu şi la ajutorul Lui lăsându-se, a ieşit în taină, neştiindu-l nimeni, şi de Dumnezeu povăţuindu-se, a plecat în insula Soloveţului. Şi venind la mare, în preajma insulei Soloveţului, a văzut pe locuitorii care vieţuiau acolo aproape de mare şi-i întreba despre insulă. Aceia îi spuneau că este multă depărtare de la mal până acolo şi calea este grea, căci marea este înfricoşată şi cei ce plutesc spre Soloveţ, abia ajung în două zile, când este liniştită. Iar cuviosul cu multă osârdie îi întreba cu de-a-mănuntul despre insula aceea; şi a înţeles din spusa lor, că locul este bun pentru viaţa monahicească pustnicească şi liniştită. Căci a auzit că insula este mare, având împrejurul ei ca o sută de stadii şi are în ea ape dulci, lac de peşte, munţi şi văi, păduri şi brazi şi altele pentru petrecerea omenească cea plăcută. Însă nu locuiesc într-însa mireni pentru că se ajunge greu acolo; mulţi, de multe ori vrând să sălăşluiască acolo, n-au putut de frica primejdiilor mării. Uneori se duc într-acolo pescarii în luntre, socotind vremea pentru vânarea peştelui şi, împlinind trebuinţa lor, se întorc. Aceasta auzind de la locuitori, Cuviosul Savatie, ardea cu duhul să vieţuiască în ostrovul acela şi înţelegând locuitorii gândul fericitului, că voieşte să se sălăşluiască acolo, i-au zis: „O, bătrânule, cu ce te vei hrăni acolo sau te vei îmbrăca, fiind sărac şi bătrân? Cum vei petrece singur departe de oameni, neputând nimic singur să faci?” Cuviosul le-a răspuns: „Eu, o, fiilor am un Stăpân, Care face tânără firea bătrâneţilor, precum şi pe prunc până la bătrâneţe îl creşte. Ştie a îmbogăţi pe cei săraci şi scăpătaţilor a le da cele de trebuinţă; iar pe cei flămânzi a-i sătura cu puţină hrană, precum altădată a săturat cu cinci pâini, cinci mii de oameni în pustie”. Iar locuitorii, auzind pe bătrânul că vorbeşte din cărţi, unii se minunau de înţelepciunea lui, iar alţii uşori la minte, râdeau de el. Iar cuviosul, aruncând spre Domnul grija sa, s-a dus de acolo spre râul numit Vig, la care ajungând a găsit un monah ce se chema Ghermano, vieţuind lângă o casă de rugăciune. Petrecând la dânsul câteva zile şi despre insula Soloveţului auzind aceleaşi de la el, ca şi de la locuitori, s-au sfătuit amândoi, ca, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, să meargă şi să vieţuiască acolo. Deci, pregătind o luntre şi puţine din cele spre trebuinţa trupească, adică unelte la lucrarea cea cuviincioasă, s-au rugat mult lui Dumnezeu şi punându-şi nădejdea neîndoită spre El, s-au aşezat în luntre şi au pornit, marea fiind alinată. Iar Domnul ajutându-le şi fără de primejdie plutind, au ajuns la insula cea dorită, bucurându-se şi veselindu-se cu duhul şi mulţumind lui Dumnezeu Cel ce i-a povăţuit în acel loc pustiu. Şi mergând de la mare ca la o stadie, au văzut un loc frumos aproape de iezer. Drept aceea, acolo au voit să-şi facă locuinţă; au înfipt o cruce, au făcut o chilie şi au început a vieţui întru Domnul, ostenindu-se şi lucrând cu mâinile şi din sudoarea feţei lor câştigând pustniceasca hrană, adică cu mâinile neîncetat lucrau, iar cu gura lăudau pe Dumnezeu, totdeauna rugându-se şi cântând psalmii lui David, pe când cu mintea se apropiau de Dumnezeu. După o vreme, locuitorii cei mai sus-pomeniţi, care petreceau aproape de mare în preajma insulei, au început a urî pe cuvioşii bătrâni, că vieţuiau acolo şi au zis între ei: „Noi suntem mai aproape de insulă, ca nişte moştenitori ai aceleia, fiind de neam din pământul Corilei şi nouă mai mult ni se cade, să avem acolo parte şi fiilor noştri din neam în neam”. După puţină vreme, un om pescar, după sfatul prietenilor săi, a venit cu femeia sa şi cu toată casa, în insula aceea şi sălăşluindu-se nu prea departe de chilia bătrânilor celor plăcuţi lui Dumnezeu, au început a vieţui şi a vâna peşte din lac cu ai săi. Iar fericiţii părinţi şedeau în linişte, luând aminte la mântuirea lor şi cu obişnuitele lucruri se îndeletniceau. Dar odată, într-o zi de Duminică dimineaţa, după cântarea pravilei sale, Cuviosul Savatie, luând cădelniţa, a ieşit din chilie să cădească Sfânta Cruce, pe care a înfipt-o de la început şi a auzit un glas de bătaie şi strigăte de plângere, ca de la o fiinţă foarte abătută; şi s-a înspăimântat cuviosul de glasul acelei văitări, socotind că este o nălucire, apoi s-a îngrădit cu semnul Crucii, s-a întors în chilie şi i-a spus fericitului Ghermano, care vieţuia cu el, despre glasul de bătaie şi de văitare care se auzea. Iar Ghermano, ieşind afară, a auzit la fel şi, mergând spre glas, a găsit o femeie plângând şi a întrebat-o ce i s-a întîmplat şi pentru ce plânge? Iar ea, plângând, a spus ceea ce i se întîmplase: „Eu mergând spre lac la bărbatul meu, m-au întîmpinat doi tineri, luminoşi la chip şi apucându-mă, m-au bătut cu vergile foarte tare şi, bătându-mă, mi-au zis: „Duceţi-vă din locul acesta, că nu se cade vouă să fiţi aici, de vreme ce spre petrecerea monahilor a rânduit Dumnezeu locul acesta”. Iar după bătaie s-au făcut nevăzuţi!” Fericitul Ghermano, întorcându-se la Cuviosul Savatie, i-a spus cele ce auzise de la femeie şi amândoi au preamărit pe Dumnezeu. Iar pescarul acela, fără întârziere luându-şi femeia şi toate ale sale, a plutit la satul său în care locuise mai înainte, şi din vremea aceea n-a îndrăznit nimeni să locuiască acolo cu casa, fără numai pescarii care veneau uneori pentru peşte.
După cîţiva ani fericitul Ghermano s-a dus la râul Onig, iar Cuviosul Savatie a rămas singur în insulă, vieţuind după Dumnezeu. Dar ce fel era acolo traiul lui, cum postea, în ce chip era duhovniceştile lui nevoinţe, le ştie numai singur Domnul Cel ce toate le ştie, Cel ce privea de sus spre plăcutul Său, cum şi sfinţii Lui îngeri care cercetau pe robul lui Dumnezeu, cel ce în trup urma celor fără de trup. Iar din locul în care cuviosul vieţuia, putem să-i înţelegem viaţa. Pentru că în insula mării, cea depărtată de oameni şi rareori cercetată de cineva, ce altceva avea să facă, decât în cele plăcute lui Dumnezeu să se îndeletnicească. La Acela neîncetat gândind, cu El prin rugăciune vorbind şi întru El toată mintea sa adâncindu-şi, ridicându-şi către El ochii cu lacrimi, ziua şi noaptea suspina din adâncul inimii, dorind să se dezlege de trup şi să meargă către Domnul. Iar când şi-a cunoscut ducerea sa la Dumnezeu, fiind plin de zile şi de osteneli plăcute lui Dumnezeu, gândea cum ar putea să se învrednicească de împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine. Şi rugându-se către Domnul, a şezut într-o luntrişoară mică, alinându-se marea cu rugăciunile lui şi a plutit în cealaltă parte a mării. În două zile ajungând la mal, a mers pe uscat, vrând să ajungă la o casă de rugăciune ce era lângă râul Viga, la care atunci se întîmplase să zăbovească egumenul Natanail, care venise pentru cercetarea dreptcredincioşilor creştini. Şi când cuviosul mergea pe calea ce-i stătea înainte, după dumnezeiasca rânduială a întîmpinat pe acel egumen Natanail, mergând cu dumnezeieştile Taine la un sat depărtat ca să împărtăşească un bolnav. Şi după obişnuita metanie întrebîndu-se între ei şi cunoscându-se cine sunt, s-au bucurat unul de altul. Cuviosul s-a bucurat, că a aflat ceea ce căuta, iar Natanail, egumenul, era bucuros că s-a învrednicit a vedea cinstitele cărunteţe şi faţa cea cu sfântă podoabă a Cuviosului Savatie de a cărei îmbunătăţită viaţă auzise. Şi a grăit fericitul Savatie către Natanail: „Rogu-mă sfinţiei tale, părinte, ca păcatele mele să le mărturisesc ţie, să le iei de la mine, cu puterea ce ţi s-a dat de la Dumnezeu şi să mă învredniceşti împărtăşirii Sfintelor Taine ale Preacuratului Trup şi Sânge al lui Hristos Stăpânului meu, pentru că de mulţi ani doresc cu dumnezeiască hrană să-mi hrănesc sufletul meu. Deci, să mă hrăneşti acum tu, sfinte părinte, căci Hristos Dumnezeul meu mi-a arătat a ta dragoste către Dumnezeu, ca să mă curăţeşti de greşelile pe care din tinereţe le-am făcut, cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul, în toată viaţa mea, până în ziua de astăzi”. Răspuns-a Natanail: „Dumnezeu să te ierte, frate”. Şi, tăcând, şi-a ridicat mâinile în sus şi cu multă mirare şi cu lacrimi a zis: „O, cuvioase, de aş avea eu păcatele tale, spre curăţirea neîngrijirii mele”. Grăit-a Sfântul Savatie către Natanail: „De vreme ce s-a apropiat sfârşitul vieţii mele, rogu-mă dar sfinţiei tale ca neîntârziat să mă învredniceşti dumnezeieştii împărtăşiri”. Zis-a lui egumenul: „Acum, domnul meu, Părinte Savatie, să mergi la casa de rugăciune şi să mă aştepţi acolo căci eu voi merge la acel bolnav şi degrabă mă voi întoarce la cuvioşia ta, iar mâine de dimineaţă voi veni la tine”. Grăit-a Sfântul Savatie: „Nu întârzia, părinte, până dimineaţă, că nu ştiu dacă voi mai avea suflare, iar despre cele ce se vor întîmpla după aceasta, cum vom fi încredinţaţi?” Şi aceasta o zicea sfântul, mai înainte spunând ducerea sa degrabă către Dumnezeu. Şi făcând după dorinţa lui, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, după săvârşirea mărturisirii; şi dându-i sărutarea cea iubită pentru Hristos, i-a grăit: „Rogu-te, robule a lui Dumnezeu, să mă aştepţi la Viga, lângă casa de rugăciune”; şi a făgăduit sfântul să-l aştepte acolo pe egumen. Deci, acela s-a dus la bolnav, iar cuviosul la casa pomenită, întru care, dând mulţumită lui Dumnezeu pentru câştigarea împărtăşirii şi pentru toate darurile şi din destul rugându-se, a intrat în chilia care era lângă acea casă; şi într-însa închizându-se, îşi gătea fericitul său suflet, cum să-l dea în mâinile lui Dumnezeu. Într-acea vreme un neguţător din cetatea Novgorodului, anume Ioan, mergând pe apă cu neguţătoria sa, a stat la acea casă de rugăciune, care se afla lângă mal. Ieşind din luntrea sa, s-a închinat în biserică sfintelor icoane şi, intrând în chilie, a aflat într-însa pe Cuviosul Savatie şi s-a binecuvântat de dânsul, iar sfântul binecuvântându-l l-a învăţat destul din dumnezeiasca Scriptură, povăţuindu-l la lucruri bune. Folosindu-se neguţătorul, voia să dea sfântului din averea sa cele de trebuinţă, pentru că era foarte bogat. Iar el nimic nu voia să ia de la dânsul şi zicea: „De voieşti să faci milostenie, ai pe cei ce le trebuie, iar mie nu-mi trebuie nimic”. Îl învăţa pe Ioan despre iubirea de săraci, despre milostivire şi despre celelalte fapte bune. Iar bărbatul acela s-a mîhnit, căci nimic n-a luat de la dânsul stareţul. Iar cuviosul, vrând să-l mângâie, i-a zis: „Fiule Ioan, să te odihneşti aici până dimineaţă şi vei vedea darul lui Dumnezeu şi apoi fără de osteneală te vei duce în calea ta”. Însă Ioan voia să plutească de acolo şi îndată s-a făcut cutremur şi învăluire în râu şi în mare; şi s-a spăimântat Ioan văzând schimbarea cea neaşteptată a văzduhului şi tulburarea cea mare a apei şi a rămas acolo.
A doua zi a mers Ioan la chilie, vrând să ia binecuvântare de la Cuviosul Savatie şi să se ducă în calea sa, de vreme ce învăluirea apei se schimbase întru alinare. Şi bătând cu rugăciune în uşă, n-a primit răspuns. Deci, bătând el a doua oară şi a treia oară, s-a deschis uşa şi, intrând înăuntru, a văzut pe sfânt îmbrăcat în mantie şi cu culionul în cap. Apoi, apropiindu-se de el, zicea: „Iartă-mă, robule al lui Dumnezeu, că am îndrăznit a veni la tine, având dragoste şi credinţă către sfinţia ta. Deci, mă rog cuvioşiei tale să-mi dai binecuvântare de cale, cu bună sporire să călătoresc cu ale tale sfinte rugăciuni”. Acestea zicându-le Ioan, nu auzea glas nici ascultare; căci acum cinstitul şi sfântul suflet al Cuviosului Savatie s-a dus către Domnul şi un frumos miros venea în chilie. Iar Ioan, văzând că nimic nu-i răspunde cuviosul şi părându-i-se că a adormit, s-a apropiat de dânsul, atingându-l cu mâna, dar văzându-l sfârşit întru Domnul, s-a spăimântat şi s-a umilit, vărsând lacrimi fierbinţi din ochi. Într-acea vreme egumenul Natanail, întorcându-se de la cel bolnav, a venit; şi văzând pe sfântul mort, a plâns şi a sărutat cinstitul lui trup, povestind neguţătorului despre faptele cuviosului. Unul spunea cum s-a învrednicit a-i da dumnezeieşile Taine plăcutului lui Dumnezeu; iar celălalt spunea cum s-a învrednicit a se îndulci de folositoarele vorbe ale aceluia. Şi cântând rugăciuni deasupra gropii, a îngropat cu cinste sfântul lui trup, dând ţărâna ţărânii. Cuviosul Savatie s-a săvârşit în 26 de zile ale lunii lui septembrie, zi în care şi pomenirea lui se cinsteşte, întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, Căruia se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin. Viaţa Cuviosului Zosima, egumenul Soloveţului (17 aprilie) După un an de la moartea Cuviosului Savatie, Dumnezeu, vrând să ridice şi să preamărească locul în care plăcutul Lui s-a ostenit în insula Soloveţului şi să ridice locaş preaslăvit şi mare, în pustia aceea pentru mulţime de monahi, a rânduit în acel loc un bărbat îmbunătăţit, asemenea celui dintâi iubitor de pustie şi nevoitor, pe Cuviosul Părinte Zosima. Şi era cuviosul din stăpânirea marelui Novgorod, din satul cel mare ce se numea Tolvuia, de la lacul Onega. Părinţii lui se numeau Gavriil şi Varvara, de credinţă creştină, petrecând în dreapta credinţă în care s-au născut. Ei au crescut copilul în învăţătura cărţii şi l-au povăţuit în bunul obicei, fiind smerit şi blând, ruşinându-se de obiceiurile tinereşti. Crescând cu trupul şi cu duhul, se străduia ca din dumnezeieştile cărţi să-şi câştige mărgăritarul înţelegerii. Şi, câştigându-l, înţelegea cele plăcute lui Dumnezeu şi cunoştea bogăţia cuvântării Lui. Copilul cel înţelept a iubit fecioria şi s-a lepădat de nuntă cu hotărîre tare, fugind de cei ce voiau să-l împiedice de la plăcerea de Dumnezeu, ascultând pe apostolul care zice: Cel neînsurat se îngrijeşte cum să placă Domnului; iar cel însurat se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Deci, ca să placă lui Dumnezeu, s-a lepădat de plăcerile trupeşti şi le-a supus înfrânării. Fiind silit de părinţii săi spre nuntă, s-a mîhnit şi, ieşind din casa părintească, s-a lepădat de lume şi a luat îmbrăcăminte şi viaţă monahicească. Apoi s-a sălăşluit la un loc liniştit, aproape de casă, ca un sihastru, îndeletnicindu-se cu rugăciuni, cu post şi alte osteneli cuviincioase unei vieţi ca aceasta, începând a sluji Domnului, dorind să aibă povăţuitor. Pentru că el nu se mulţumea să se înveţe viaţa cea îmbunătăţită şi monahiceştile nevoinţe din citirea cărţilor, ci avea trebuinţă de un povăţuitor iscusit, care să poată a-i arăta cu lucrul, ceea ce se cuvine tânărului celui osârdnic să deprindă la fapta bună. Pe lângă aceasta şi vieţuirea cu ceilalţi o socotea piedică, gândind să se depărteze cu totul de cele lumeşti şi să se ducă în locuri pustii, potrivite pentru petrecerea monahicească, pentru că focul dumnezeieştii iubiri se aprinsese în inima lui şi spre desăvârşirea duhovnicească îl îndemna.
Dorind să zidească o mănăstire undeva, nu numai pentru dânsul, ci şi pentru alţii care ar voi să se facă monahi, se ruga lui Dumnezeu să-i arate un loc şi înlesnire pentru cele plănuite. Şi, după rânduiala lui Dumnezeu, a aflat un monah anume Ghermano, bărbat îmbunătăţit, care mai înainte a vieţuit cu Cuviosul Savatie în insula Soloveţului. Acela a povestit fericitului Zosima cu de-a-mănuntul toate cele despre Cuviosul Savatie şi i-a spus şi despre insula aceea, cum că este depărtată de locaşurile mireneşti, dar potrivită pentru sălăşluirea monahilor, având păduri, dumbrăvi şi lacuri îndestulate de peşte. Iar Fericitul Zosima, auzind acestea de la bătrânul Ghermano, s-a bucurat cu duhul şi a dorit să fie vieţuitor al insulei aceleia şi moştenitor al Cuviosului Savatie, rugând cu dinadinsul pe Ghermano să-l ducă la insula aceea şi să-l povăţuiască la viaţa pustnicească. În acel timp, părinţii lui Zosima dându-şi fireasca datorie a morţii, el i-a îngropat şi averile lor împărţindu-le, îndată a plecat împreună cu Ghermano spre insula Soloveţului şi cu ajutorul Domnului, plutind fără primejdie, au ajuns acolo. Şi găsind locul unde plutitorii au odihnă şi alinare, aproape de lacul ce avea apă dulce, s-au adăpostit acolo. Puţin mai departe de mal şi-au pus coliba lor, apoi într-însa au făcut priveghere toată noaptea, cântând psalmii lui David şi rugându-se lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ca să trimită ajutor de sus, spre începerea sălăşluirii lor în acea insulă a mării. Fiind vremea Utreniei, a ieşit Cuviosul Zosima din colibă şi a văzut o rază de lumină, strălucind pe el şi în tot locul acela. Şi s-a spăimântat foarte mult cuviosul, văzând acea strălucire de lumină neobişnuită şi ridicându-şi ochii spre răsărit, a văzut o biserică în văzduh, arătându-se lui mare şi frumoasă. Deoarece nu se obişnuise cu nişte descoperiri ca acestea, nu cuteza să privească mult la acea biserică şi îndată s-a întors în colibă. Iar Ghermano, văzându-l schimbat la faţă a înţeles că a văzut ceva nou şi l-a întrebat, zicându-i: „Pentru ce, o, iubitule, te-ai schimbat aşa la faţă? De ce te-ai înfricoşat? Ai văzut oare ceva nou şi neobişnuit?” Cuviosul Zosima i-a răspuns că a văzut strălucirea cea negrăită de sus, luminarea locului şi o biserică necunoscută în văzduh. Deci, Ghermano, socotind în minte puterea acelei vedenii, şi-a adus aminte de izgonirea mirenilor din insula aceea, care a fost în vremea Părintelui Savatie şi de proorocia vieţii celei monahiceşti şi a grăit către Zosima: „Să nu te spăimântezi, o, iubite, ci să iei aminte, pentru că prin tine, precum socotesc, Domnul voieşte să adune aici, mulţime de monahi”. Apoi i-a spus lui despre cele ce se întîmplaseră femeii pescarului, care din zavistia oamenilor venise acolo din Corila, împreună cu bărbatul său, ca să stăpânească insula aceea. Apoi i-a spus cum au bătut-o doi tineri luminoşi, făcându-i mulţime de rane şi zicându-i: „Nu aveţi loc în insula aceasta; plecaţi de aici, că spre sălăşluirea monahilor a pregătit Domnul locul acesta”. Iar robul lui Dumnezeu, Zosima, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească din acele cuvinte ale stareţului său Ghermano şi s-a pornit spre mai mare rîvnă la zidirea mănăstirii în acel loc. Astfel s-au rugat amândoi la Dumnezeu, ca să le fie ajutător la lucrul lor şi ceea ce au început să aducă la îndeplinire. Şi aşa, apucându-se, au început lucrul, tăind lemne de zidire, au făcut chilii, au îngrădit ogradă şi se străduiau cu îndoită osteneală trupească şi duhovnicească; cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii, iar cu duhul luptând împotriva diavolilor, înarmându-se cu rugăciunea şi cu postul, iar hrană aveau din sudoarea feţei lor, lucrând pământul cu sapa şi semănând seminţe; iar Dumnezeu întărea pe robii Săi, privind de sus spre dânşii cu milostivire şi ajutându-i în toate lucrările lor. Trecând câtăva vreme, fericitul Ghermano a trebuit să se ducă în partea cealaltă de mare pentru o nevoie, unde zăbovind câteva zile, când a voit să se întoarcă în insulă, n-a putut pentru că, fiind toamnă, timpul începuse a se răci, erau zăpezi şi vifore mari, marea se învăluia cu valuri neîmblânzite, gheaţa plutea pe mare şi nici un fel de corabie nu putea să înoate pe luciul acela, spre insula Soloveţului. De aceea stareţul Ghermano a iernat pe malul acela până în primăvară, iar fericitul Zosima a rămas singur în insulă. Deci, întâi se mîhnea cu cugetul pentru stareţul Ghermano, apoi şi-a aruncat grija spre Dumnezeu, grăind ca David: Spre Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu, nu Te depărta de la mine. Şi iarăşi: Întru Tine m-am întărit din pântecele maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu. Şi a început a se nevoi mai mult, adăugând osteneli peste osteneli, petrecând în neîncetată rugăciune şi postire. Iar diavolii, neputând să vadă o viaţă îmbunătăţită ca aceea a lui, nici suferind să fie batjocoriţi de dânsul, au ridicat asupra lui multe uneltiri. Uneori îl aruncau în trândăvie, alteori îi năluceau diferite spaime, făcându-i oarecare necazuri, ca să înfricoşeze pe ostaşul lui Hristos cel neînfricat şi să clatine pe cel neclătinat. Uneori se închipuiau în fiare sălbatice şi în şerpi, se repezeau asupra lui cu asprime, în tăria puterii lor, ca şi cum ar fi vrut să-l rupă şi să-l înghită.
Dar robul lui Dumnezeu se împotrivea lor cu semnul Crucii şi cu rugăciunea şi îi batjocorea, zicându-le: „O, neputincioasă putere a vrăjmaşului! De aţi luat asupra mea putere de la Dumnezeu, apoi faceţi ceea ce voiţi; iar de nu, de ce vă osteniţi în deşert?” Şi cânta din psalmii lui David: Umblând m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei. Şi iarăşi: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui. Şi adăuga rugăciunea către Dumnezeu cu umilinţă, grăind: „Dumnezeule veşnic, Împărate Cel fără de început, Făcătorule şi Stăpâne, Tu eşti Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc; Tu eşti Mântuitorul sufletelor şi Izbăvitorul celor ce cred în Tine; Tu eşti nădejdea celor ce se ostenesc şi aşteptarea celor ce sunt departe pe mare; Tu eşti povăţuitorul robilor Tăi, Tu eşti iubitorul a tot binele, Tu eşti Mângâietorul celor ce plâng, Tu eşti bucuria sfinţilor, Tu eşti viaţa cea veşnică, lumina cea neapusă şi izvorul sfinţeniei; Tu eşti slava lui Dumnezeu Tatăl şi împlinirea Sfântului Duh; Tu eşti Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi stăpâneşti în veci. Deci, pe Tine Te rog eu robul Tău, căzând cu smerenie la Tine, ascultă-mi rugăciunea mea în ceasul acesta, Preasfinte Împărate şi Preabunule Doamne, să nu-ţi întorci faţa de la rugăciunea mea, ci mă izbăveşte din gura pierzătorului balaur, care cască gura asupra mea şi vrea să mă înghită. Păzeşte-mă de amăgirea diavolească, ca prin puterea sfinţilor Tăi îngeri, îngrădindu-mă şi scutindu-mă, să scap din dinţii lui şi să câştig mântuire de la Tine Stăpâne al meu, în Care cred şi spre Care nădăjduiesc şi Te slăvesc împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci”. Astfel rugându-se cuviosul, izgonea de la el năvălirile vrăjmaşului şi diavolii se risipeau de semnul Crucii şi de rugăciunea lui, ca praful de vânt; iar el rămânea fără vătămare cântând şi lăudând pe Dumnezeu. S-a mai întîmplat încă sfântului şi altă ispitire în aceeaşi vreme. Fiind iarnă mare, se sfârşea hrana ce era adunată de o vară şi se îndoia cu gândul, cu ce se va hrăni până vara; pentru că îi făceau necaz vrăjmaşii cei nevăzuţi, de foametea ce îl aştepta şi îl înfricoşau cu moartea cea fără de vreme. Iar cuviosul socotind în sine şi-a adus aminte de ceea ce s-a zis de Domnul în Evanghelie: Să nu vă îngrijiţi de ce veţi mânca, sau să nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, ci să căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate vi se vor adăuga; pentru că ştie Tatăl vostru Cel ceresc de ce aveţi trebuinţă”. Deci, toată grija, punând-o spre Dumnezeu, Purtătorul de grijă a toate, se mângâia cu cuvintele psalmistului: Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni. Astfel mângâindu-se el, izgonea îndoiala ce se aducea de la vrăjmaş. Iar Dumnezeu, nelăsând pe plăcutul Său cel ce nădăjduia spre Dânsul, a trimis la el doi bărbaţi necunoscuţi, având o coşniţă cu ei, precum este obiceiul oamenilor, care vieţuiesc pe lângă mare, de a avea sarcini în călătoriile cele de iarnă plină de pâine, făină şi unt şi au dat-o cuviosului, zicându-i: „Părinte, de voieşti, poţi să iei din sarcina aceasta să mănânci, iar noi vom veni la tine, când ne va porunci Domnul”. Zicându-i aceasta, s-au dus îndată şi cuviosul nu s-a grăbit să-i întrebe de unde sunt, iar ei n-au mai adaos a se arăta sfântului. Apoi multă vreme fericitul Zosima, aşteptând pe bărbaţii aceia, după ce a văzut că nu se mai întorc, a cunoscut că aceea este o cercetare dumnezeiască; şi mulţumea Domnului pentru milostiva Lui purtare de grijă pentru dânsul şi pentru darul cel nespus. Trecând iarna, stareţul Ghermano a venit, aducând cu sine pe un om din mireni, anume Marcu, cu meşteşugul pescar şi cu hrană destulă pentru multă vreme, încă şi mreji pentru vânatul peştelui. Şi nu după multă vreme, Marcu a primit rânduiala monahicească, apoi şi alţi mulţi, dorind mântuirea lor, au început a veni la ei, a vieţui împreună, zidindu-şi chilii şi câştigându-şi hrana lor prin osteneala mâinilor. Deci, sârguindu-se Cuviosul Zosima, a zidit o biserică mică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, spre pomenirea Schimbării la Faţă, celei cu dumnezeiască cuviinţă, în acel loc unde i s-a făcut vedenia Bisericii, ce s-a arătat cu strălucire de lumină negrăită; apoi a făcut lângă biserică şi o trapeză mică şi a început viaţa de obşte. Şi a trimis pe unul din fraţi la marea cetate Novgorod, la arhiereul Iona, să ceară binecuvântare pentru sfinţirea bisericii şi să le dea egumen mănăstirii lor celei pustniceşti. Iar arhiereul le-a trimis degrabă binecuvântare şi pe un ieromonah Pavel, ca să le fie egumen. Şi s-a bucurat Cuviosul Zosima, ca şi fericitul Ghermano şi toţi fraţii, de binecuvântarea arhierească şi de egumen. După aceea au sfinţit biserica şi mănăstirea spre slava lui Dumnezeu şi astfel s-a început preacinstitul şi preamăritul locaş al Soloveţului. Însă nu după multă vreme egumenul Pavel, nesuferind osteneala pustiei, s-a întors în cetate. După el a fost alt egumen, anume Teodosie, dar şi acela s-a dus, şi s-au sfătuit fraţii cu cuviosul, ca să nu-şi ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă din cei ce sunt între dânşii.
Apoi şi un alt sfat au adăugat fraţii, ca pe însuşi Cuviosul Zosima să-l aleagă la proestoşie, care lucru l-au şi făcut. Pentru că mergând înainte unul din fraţi la marele Novgorod, a rugat pe arhiereu, ca prin scrisoare să cheme pe părintele lor şi să-l hirotonească preot şi egumen, chiar nevrând. Şi a făcut aşa arhiereul, trimiţând o scrisoare cuviosului, prin care l-a chemat la sine şi l-a silit să primească preoţia şi egumenia şi dându-i pentru cale destule, l-a liberat cu cinste. Asemenea şi mulţi din cetăţeni au dat multe cuviosului, pentru trebuinţa mănăstirească: vase şi veşminte, argint şi pâine îndestulată. Şi a venit cuviosul în locaşul său strălucind cu cinstea preoţiei şi cu dregătoria egumeniei şi a fost întîmpinat cu cinste, toţi veselindu-se de părintele lor. Iar când cuviosul a început a sluji cea dintâi Sfântă Liturghie în locaşul său, s-a făcut asupra lui o dumnezeiască minune, de toţi văzută; pentru că faţa lui s-a luminat cu darul Sfântului Duh, ca o faţă de înger şi s-a umplut biserica de o bună mireasmă mare, care era încredinţată mărturie a vredniciei lui, căci cu vrednicie a luat cinstea preoţiei şi toţi s-au bucurat mult de un păstor ca acesta al lor plin de darul lui Dumnezeu şi au preamărit pe Hristos. S-au întîmplat atunci nişte neguţători şi cuviosul le-a dat prescura de la slujirea Liturghiei; iar ei prin nebăgare de seamă au pierdut-o şi un frate anume Macarie, a văzut un cîine, muşcând cu gura şi apropiindu-se, nimic n-a aflat, decât numai prescura aceea; şi aducând-o la Cuviosul Zosima, i-a spus ce văzuse şi se minunau cei ce au auzit. După aceasta Cuviosul Zosima, văzând că din zi în zi se înmulţesc fraţii, încât acum nu mai încăpea biserica pe cei ce se adunau la obişnuita cântare, s-a sârguit să zidească o biserică mai mare, ca să poată toţi să încapă la soborniceasca pravilă a bisericii; apoi a făcut şi chilii multe şi a lărgit mănăstirea. Iar după cîţiva ani şi-a adus aminte de Cuviosul Savatie, care s-a nevoit mult în ostenelile monahiceşti în acea insulă şi i-a fost jale de el; căci cinstitele lui moaşte se odihnesc aiurea, unde a răposat, lângă râul Viga. Deci, s-a sfătuit cu fraţii să aducă moaştele Cuviosului Savatie de la Viga la dânşii unde a petrecut mulţi ani viaţă pustnicească. El încă sfătuindu-se despre aceasta, i-a venit o scrisoare din locaşul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, de la Iezerul Alb, adusă de un monah al mănăstirii Cuviosului Chiril şi trimisă la Cuviosul Zosima. În ea era scris astfel: „Dar şi milă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, iubitule întru Hristos, duhovnicescule povăţuitor, de Dumnezeu iubite egumene Zosima; cu toţi fraţii întru Hristos să te bucuri! Am auzit de la cei ce vin din părţile voastre la noi, despre ostrovul Soloveţului, că pentru greutatea mării, era nelocuit de oameni mulţi ani, aproape de când a început a străluci soarele pe cer. Iar acum auzim că în ostrovul acela, cu dumnezeiasca voie şi cu mijlocirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi cu sârguinţa pentru Dumnezeu, a iubirii voastre de osteneală, s-a făcut vieţuire monahilor şi s-a făcut mănăstire cinstitei Schimbări la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos; unde s-au adunat mulţime de fraţi şi toate s-au rânduit cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Însă numai de un bine vă lipsiţi, că anume Cuviosul Savatie este uitat de voi, el care mai înainte de a voastră iubire de osteneală a vieţuit în acel loc după Dumnezeu şi şi-a sfârşit viaţa sa în postiri şi în osteneli. El în cuvioasele sale fapte era desăvârşit, ca şi cuvioşii părinţi cei de demult; şi astfel el, cu tot sufletul iubind pe Hristos, s-a lepădat de lume şi a câştigat fericitul sfârşit, bucurându-se. Pentru că unii din fraţii din mănăstirea noastră, care au fost la Novgorod, au auzit povestirea unui bărbat iubitor de Dumnezeu, anume Ioan, care făcea negoţ. Acesta plutind pe mare, a fost la râul Viga, unde s-a învrednicit a vedea viu pe Cuviosul Savatie şi a auzit de la dânsul învăţătură duhovnicească. Apoi mutându-se cu sufletul la Dumnezeu, a îngropat cinstitul trup al aceluia, cântându-i cele de deasupra gropii împreună cu egumenul Natanail. Şi a spus acel Ioan fraţilor noştri, cum s-a făcut pe mare o minune şi cum pe Teodor, fratele lui, de furtună şi de înecare l-a păzit Dumnezeu, cu rugăciunile Cuviosului Savatie; şi altele, precum am auzit. Apoi se făcuseră semne şi minuni la mormântul lui, pentru că a plăcut lui Dumnezeu şi noi suntem martori ai vieţii lui îmbunătăţite. Căci acest fericit părinte a vieţuit mulţi ani cu noi, în casa Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, în mănăstirea lui Chiril. Pentru aceasta scriem acum sfinţiei voastre, dându-vă sfat duhovnicesc, să nu vă lipsiţi de un dar ca acesta, ci să aduceţi cât mai repede la voi, pe acest cuvios şi fericit Savatie. Că unde s-a ostenit mulţi ani, acolo să fie puse şi cinstitele lui moaşte. Fiţi sănătoşi în Iisus Hristos, Viaţa cea veşnică şi vă rugaţi pentru noi ca nişte iubitori de Dumnezeu, ca să ne scape Domnul, cu rugăciunile Cuviosului Savatie, de toate răutăţile ce năvălesc asupra noastră”.
O scrisoare ca aceasta luând-o şi citind-o fericitul Zosima, egumenul Soloveţului, s-a veselit cu duhul, şi cu toţi fraţii au grăit într-un glas: „Nu este aceasta de la oameni, ci de la Dumnezeu”. Şi îndată, pregătind o corabie, s-a dus Cuviosul Zosima cu mulţime de fraţi în partea cealaltă, suflându-le vântul spre ajutor şi ajungând la casa de rugăciune, care era pe malul râului Viga, au săpat mormântul Cuviosului Savatie şi s-a umplut văzduhul de mireasmă plăcută. Iar când au descoperit racla, au văzut pe plăcutul lui Dumnezeu şi l-au dus în corabie cu cântări de psalmi. Apoi vântul suflând cu bună sporire, au călătorit bine şi au ajuns degrabă la locaşul lor, bucurându-se şi mulţumind lui Hristos de câştigarea acestei comori duhovniceşti, adică de moaştele Sfântului Savatie Cuviosul. Apoi le-au pus în pământ după Altar, lângă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei adormiri şi, zidind bolniţă, a pus sfinte icoane, şi cîţi bolnavi alergau cu credinţă, câştigau tămăduiri de la mormântul Cuviosului Savatie, prin sfintele lui rugăciuni. Fericitul Zosima, mergând în toate nopţile în bolniţa aceea, se ruga şi făcea multe închinăciuni, până la cântarea Utreniei. Iar mai sus pomenitul negustor Ioan, care slujise odată îngropării Sfântului Savatie, având mare dragoste şi credinţă către dânsul, cu fratele său Teodor, cel izbăvit de la înec, au zugrăvit chipul Cuviosului Savatie şi, aducându-l în mănăstirea Soloveţului, l-au dat egumenului Zosima cu multe lucruri trebuincioase locaşului. Iar egumenul, primind cu dragoste cinstitul chip al lui Savatie şi sărutându-l, l-a pus deasupra mormântului şi grăia către chipul cuviosului ca şi către un om viu: „O, robul lui Dumnezeu, deşi ţi-ai sfârşit vremelnica ta viaţă cu trupul, dar cu duhul să nu te depărtezi de la noi, ci să ne duci de mână la Hristos Dumnezeu, povăţuindu-ne să călătorim după poruncile Domnului, să ne purtăm crucea noastră şi să urmăm Stăpânului nostru. Tu, cuvioase, având îndrăzneală către Hristos şi către Preacurata Maică a lui Dumnezeu, fii rugător şi mijlocitor pentru noi nevrednicii, cei ce vieţuim în acest sfânt locaş, al cărui începător tu eşti; fii apărător şi ajutător acestei cete de Dumnezeu adunată, ca vieţuind în locul acesta, păzindu-ne prin rugăciunile tale, să petrecem nevătămaţi de diavoli şi de oameni, slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”. Înflorind locaşul Soloveţului, cu darul lui Dumnezeu, din zi în zi înmulţindu-se şi înfrumuseţându-se cu monahii cei îmbunătăţiţi şi cu alesele strădanii ale Cuviosului Zosima, diavolul, urâtorul binelui, se aprindea de zavistie şi neputând să facă ceva – deoarece era izgonit şi ruşinat de fericitul Zosima şi de ceilalţi buni nevoitori -, a îndemnat pe nişte oameni răi să facă supărare sfântului locaş, ca să necăjească pe începătorul lui şi pe fraţi. Deci, prin îndemnarea diavolească au început a veni în insula Soloveţului mulţi din locuitorii boiereşti şi din slujitorii dregătorilor şi moştenitorii pământului Corila, care pescuiau peşte din lacuri; iar pentru trebuinţa mănăstirii nu lăsau să se vâneze nicidecum; zicând că ei sunt moştenitori şi stăpânitori ai insulei aceleia. Iar pe Cuviosul Zosima şi pe toţi monahii îi defăimau cu necinste şi cu cuvinte ocărâtoare, le făceau multe supărări, se lăudau că vor risipi mănăstirea şi pe monahi îi vor izgoni de acolo. Deci, a fost nevoit cuviosul să meargă la marele Novgorod, la arhiepiscopul Teofil, să ceară ajutor şi apărare şi luând pe unii din ucenicii săi, s-a dus. Ajungând la cetate şi închinându-se arhiepiscopului, i-a pus înainte rugămintea sa pentru locaşul cel tulburat de oamenii mireni. Arhiepiscopul i-a grăit: „Eu, părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt gata să dau ajutor mănăstirii tale, dar mai întâi este trebuinţă să spui despre aceasta boierilor celor mai mari care stăpânesc cetatea şi după sfătuirea lor să vă dau ajutor”. Apoi Cuviosul Zosima s-a dus la boieri cu rugăminte şi umblând prin casele lor, cerea milă, ca să nu lase a se risipi mănăstirea lor şi locul cel sfinţit al lui Dumnezeu să nu-l dea în stăpânirea oamenilor mireni. Şi toţi boierii care stăpâneau cetatea au făgăduit să ajute mănăstirii lui. Apoi s-a dus la o jupâneasă văduvă, anume Marta, care era una din jupânesele cele mari ale cetăţii aceleia, voind s-o roage pentru locaşul său, deoarece sătenii şi robii ei se duceau adeseori la insula Soloveţului şi făceau multe necazuri mănăstirii. Ea, auzind de la robi venirea lui, a poruncit să izgonească pe sfânt cu necinste de la casa sa. Iar robul lui Dumnezeu a primit cu răbdare acea necinstită izgonire, iar către ucenicii săi a grăit: „Să ştiţi că vor veni zile, în care vieţuitorii acestei case nu vor mai face urme cu paşii prin casa aceasta, căci se vor închide uşile acestei case şi nu se vor mai deschide şi curtea aceasta va rămâne pustie”. Zicând aceasta, a tăcut şi s-au împlinit toate acelea la vremea lor, precum le-a proorocit cuviosul.
După aceasta arhiepiscopul, chemând pe boieri la dânsul, le-a spus despre supărările ce se făceau de locuitori Fericitului Zosima şi locaşului lui, iar boierii toţi într-un glas au voit să ajute cuviosului. Au dăruit toată insula locaşului lui, i-au dat scrisoare pentru stăpânirea ei şi au pus pe scrisoare opt peceţi de plumb. Cea dintâi a arhiepiscopului, a doua a voievodului, a treia a polcovnicului, apoi cinci peceţi cu cinci margini ale cetăţii. Şi a dăruit pe cuvios cu multe din cele trebuitoare: cu vase bisericeşti, cu veşminte preoţeşti, cu aur şi cu argint pentru trebuinţa mănăstirii, cu mulţime de pâine şi a făgăduit ca de atunci înainte să ajute mănăstirea lui la toate. Auzind acestea toate jupâneasa Marta cea mai sus zisă şi înştiinţându-se încă şi de îmbunătăţita viaţă a Fericitului Zosima de la mulţi bărbaţi vrednici de credinţă, că este adevărat rob al lui Dumnezeu, s-a căit că a mîhnit pe cuvios şi, trimiţând rugăminte, l-a chemat la masă la dânsa. Iar el, fiind fără răutate, s-a dus la masa ei. Intrând în casa ei, a binecuvântat pe jupâneasa, împreună cu fiii şi cu fiicele sale şi l-a pus pe el la mijlocul ospăţului şi toţi mâncau, beau şi se veseleau. Iar cuviosul şezând cu smerenie şi cu blândeţe, tăcea, gustând puţină hrană după obiceiul său. Iarăşi privind la cei ce şedeau, s-a mirat, apoi plecând capul în jos nu zicea nimic, pentru că a văzut o minunată vedenie. Şi iarăşi privind, a doua şi a treia oară, a văzut aceeaşi vedenie. Căci vedea şase bărbaţi din cei mai mari fără capete, care şedeau la ospăţul acela; şi se mira robul lui Dumnezeu de ceea ce vedea, cum acei oameni şed şi se ospătează, iar capete nu au. Şi înţelegând ceea ce era să fie, a clătinat cu capul, a suspinat şi a lăcrimat şi apoi n-a mai gustat nimic din cele ce se puneau la masă, deşi era silit cu poftiri. După masă, jupâneasa Marta, cerându-şi iertare de la cuviosul pentru mîhnirea făcută lui de către dânsa, a dat mănăstirii lui un sat, lângă râul Suma la liman. Şi ieşind cuviosul din casa ei, Daniil, ucenicul lui, având îndrăznire către dânsul, îl întreba cu osârdnică rugăminte pentru ce în vremea mesei privind de trei ori către cei ce şedeau, a clătinat cu capul şi, suspinând, a plâns şi n-a mai gustat nimic din bucatele cele puse înainte. Şi a grăit cuviosul ucenicului: „Fiule, ai îngreunat ca şi Elisei pe Ilie, însă nu voi ascunde judecăţile lui Dumnezeu cele negrăite, care au a se împlini la vremea lor; dar să păzeşti taina aceasta, până ce va fi împlinirea dumnezeieştilor porunci. Eu am văzut şase bărbaţi, din cei mai mari boieri ai cetăţii, şezând la ospăţ fără capete şi, văzând aceea, m-am mirat mult cu spaimă şi nu puteam nici mâncare, nici băutură să duc la gura mea de vedenia cea de spaimă şi socotesc că acestor bărbaţi li se vor tăia capetele degrabă. Însă te fereşte, o fiule, ca să nu spui nimănui, despre ceea ce auzi de la mine”. După aceasta cuviosul s-a întors la locaşul său cu scrisoarea cea întăritoare şi cu multe dăruiri de la iubitorii de Dumnezeu. Şi trecând nu multă vreme, s-a făcut înştiinţare, că marele voievod Ioan Vasilievici, singur stăpânitor a toată Rusia, venind cu mare putere la marele Novgorod, a pedepsit cu moarte pe unii din boierii cetăţii, ca şi ceilalţi să aibă frică. În acel timp s-au tăiat capetele celor şase bărbaţi, pe care cuviosul i-a văzut şezând la masă fără capete, în casa jupânesei Marta; ba încă şi jupâneasa Marta din porunca marelui voievod, a fost trimisă cu fiii săi în surghiun în cel mai de jos Novgorod. Iar averea ei a fost jefuită şi a rămas pustie după proorocirea Cuviosului Zosima, cum a proorocit în ceasul acela, când a fost izgonit cu necinste din casa acelei jupânese.
După toate acestea, cuviosul vieţuind mulţi ani şi isprăvindu-şi toată fapta bună, i s-a apropiat vremea fericitului său sfârşit, pentru că era plin de zile şi de osteneli plăcute lui Dumnezeu. Pregătindu-şi lui mai devreme mormânt, şi căutând spre dânsul, plângea totdeauna, avându-şi moartea sa întru pomenire şi gătindu-se mai înainte de ieşire. Apoi, simţindu-şi plecarea sa la Dumnezeu, îmbolnăvindu-se cu trupul şi slăbind de bătrâneţe şi de osteneli multe, a chemat fraţii şi a grăit către dânşii: „Fraţilor şi fiilor, iată, mă duc din această vremelnică viaţă, iar pe voi vă dau milostivului Dumnezeu şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Deci, spuneţi pe cine doriţi să aveţi după Dumnezeu egumen în locul meu”. Iar fraţii toţi cu lacrimi au strigat ca şi cu o gură, zicând: „Am voi, părinte şi păstorule al nostru, ca toţi cu tine să ne îngropăm, dar nu este aceasta în puterea noastră, pentru că una este judecata omenească şi alta a lui Dumnezeu. Iar Stăpânul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce ţi-a vestit ducerea ta la veşnicele locaşuri, Acela poate să ne dea prin tine povăţuitor, pe care El îl ştie, ca să poată a ne îndrepta spre mântuire; iar binecuvântarea şi rugăciunile cuvioşiei tale să se odihnească peste noi, că tu eşti, după Dumnezeu, părintele nostru şi precum ai avut grijă de smerenia noastră în viaţa aceasta, aşa ne rugăm ţie, ca şi după ducerea ta către Dumnezeu, să nu ne laşi sărmani”.
Acestea zicându-le fraţii, au încetat de a mai vorbi, dar n-au încetat din plângerea şi din tânguirea cea multă. Iar cuviosul iarăşi a grăit către dânşii: „Fiilor, v-am mai spus că vă dau în mâinile Domnului şi ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar pentru egumen, deoarece v-aţi pus nădejdea către Dumnezeu, spre Preacurata Maica lui Dumnezeu şi spre a mea smerenie, să vă fie vouă Arsenie egumen, ca unul ce este bărbat vrednic pentru chivernisirea mănăstirii şi a fraţilor”. Deci, cuviosul a încredinţat egumenia lui Arsenie, bărbatul cel îmbunătăţit şi iscusit. Şi a grăit către Arsenie: „Iată, frate, te pun pe tine după Dumnezeu rânduitor şi ocîrmuitor sfântului locaşului acestuia şi tuturor fraţilor adunaţi pentru dragostea lui Dumnezeu. Deci, păzeşte ca să nu rămână nepăzite ceva din mănăsti-reştile rânduieli; cele alcătuite din apostoleştile învăţături şi din predaniile Sfinţilor Părinţi, cele pentru soborniceasca cântare bisericească şi pentru rânduiala trapezei, precum şi pentru toată rânduiala şi obiceiul mănăstiresc, cel aşezat prin a noastră smerenie după Dumnezeu; pe toate întregi şi neschimbate să le păzeşti. Iar Domnul să îndrepteze paşii voştri spre lucrarea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Fecioare de Dumnezeu Născătoare şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunile plăcutului său, Cuviosului Savatie. Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească de toate bîntuielile vrăjmaşului şi întru dumnezeiasca dragoste să vă întărească. Iar eu, deşi mă despart de voi cu trupul, dându-mi datoria firii celei muritoare, dar cu duhul voi fi nedepărtat de voi. Şi aceasta să vă fie vouă în ştire: de voi afla dar înaintea lui Dumnezeu, după a mea ducere, locaşul se va înmulţi şi mai mult şi se vor aduna mulţime de fraţi pentru dragostea lui Hristos şi se va umple locul acesta de îndestulare duhovnicească şi întru trebuinţele trupeşti scădere nu va fi”. Aceasta zicând-o cuviosul către fraţi şi învăţându-i, i-a sărutat cu sărutare duhovnicească pe fiecare şi, dând tuturor binecuvân-tare, şi-a ridicat mâinile şi s-a rugat pentru locaş şi pentru toată turma sa cea duhovnicească, precum şi pentru dânsul. Apoi însemnându-se cu Sfânta Cruce, a zis: „Pace vouă”. Şi iarăşi ridicându-şi ochii către Dumnezeu a grăit: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, învredniceşte-mă ca să stau de-a dreapta Ta, când vei veni întru slavă să judeci viii şi morţii şi să răsplăteşti fiecăruia după lucrurile lui”. Acestea grăindu-le, s-a culcat şi şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit şi Căruia din tinereţe I-a slujit cu cuvioşie şi dreptate. Cuviosul Părintele nostru Zosima, a murit în anul de la facerea lumii 6986, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 1478, în 17 zile ale lunii Aprilie. Şi plângeau după dânsul fraţii cu multe tânguiri. Şi cântând cele trebuincioase îngropării, l-au pus în mormântul pe care l-a săpat cu mâinile sale, fiind încă viu, după altarul bisericii Schimbării la Faţă a Domnului. După aceea, şi gropniţă deasupra moaştelor cuviosului au zidit şi icoane sfinte ale lui Hristos şi ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au pus într-însa. Apoi, venind fraţii cu lumânări, se rugau acolo. Şi se făceau şi minuni la mormântul cuviosului şi tămăduiri bolnavilor se dădeau; chiar şi acum se dau vindecări acolo celor ce cu credinţă aleargă. Căci precum s-a făgăduit, ducându-se cu sufletul către Domnul, că nu-şi va lăsa locul unde s-a nevoit, ci cu duhul va petrece cu ucenicii lui. Astfel, îşi împlineşte făgăduinţa sa din locaşurile cele de sus, cercetând locaşul cel de jos şi venind la dânsul de faţă nevăzut. Iar uneori arătându-se unora pe pământ şi pe ape, în nevoi le ajută. Şi de multe ori era văzut pe mare, în vremea învăluirii corăbiei îndreptând-o, viforul alinându-l, iar uneori se vedea stând în biserică în mijlocul soborului fraţilor. La început, după moartea sa, în a noua zi, s-a arătat monahului Daniil, vestindu-i, cum că de duhurile văzduhului şi de mult meşteşugitele curse a scăpat, cu mila lui Dumnezeu şi că este numărat în ceata cuvioşilor.
Şi stareţului Tarasie i s-a arătat în vederea ochilor la mormântul său; asemenea şi lui Gherasim, ucenicului său, într-o zi de Duminică după Utrenie, mergând de la gropniţa Cuviosului Savatie şi căutând spre Gherasim, i-a zis: „Nevoieşte-te, fiule, ca după ostenelile tale să-ţi primeşti răsplătirea!” Şi a doua oară acelaşi Gherasim l-a văzut, în vremea dumnezeieştii Liturghii, în Sfânta şi Marea Joi, stând în soborul bisericii şi când se împărtăşeau fraţii, a zis Cuviosul Zosima către Gherasim: „Mergi şi tu de te împărtăşeşte!” Atunci cuviosul a stat aproape de Sfintele Taine, până ce toţi s-au împărtăşit. Ieromonahului Dositei, în vremea rugăciunii Pavecerniţei, stând în pridvorul bisericii şi rugându-se pentru un frate îndrăcit cu mintea sa, i s-a arătat cuviosul, zicându-i: „Nu-i este acelui frate de folos tămăduirea, pentru care tu te rogi, ci i se cade a petrece întru acea pătimire!” Pe stareţul Teodul, care din întîmplare alunecase şi căzuse la pământ şi foarte se zdruncinase cu trupul, încât zăcea bolnav pe pat, neputând să se scoale la obişnuita sa pravilă, Cuviosul Zosima, venind într-o seară, târziu, în chilia lui şi bătând în uşă, cu rugăciune l-a sculat sănătos. Din nişte arătări ca acestea ale lui, este încredinţat lucru, că nu se depărtează de la locul său şi nu părăseşte părintele cel iubitor de fii, pe fiii săi cei ce se nevoiesc în acel loc; iar tuturor celor ce-l cheamă cu credinţă, le dă grabnic ajutor. Monahul Mitrofan a mărturisit despre sine că pe când era în lume şi plutea pe mare făcând neguţătorie, într-o vreme s-a ridicat furtună pe mare şi a fost luntrea lui purtată de valuri ca la treizeci de zile. Apoi mai multe vânturi şi învăluiri s-au ridicat şi mare furtună s-a făcut, iar luntrea era acoperită de valuri, iar cei ce erau într-însa se deznădăjduiseră de viaţă şi se rugau lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi şi-au adus aminte de Cuviosul Zosima, făcătorul de minuni al Soloveţului şi l-au chemat spre ajutor şi îndată au văzut pe cuvios şezând la cîrmă. Apoi, întinzându-şi poalele mantiei sale cu amândouă mâinile spre amândouă părţile luntrei, împingea în lături valurile mării ce năvăleau şi trecea luntrea prin valuri fără primejdie. Astfel a fost cuviosul ziua şi noaptea, îndreptând corabia, apărând-o de valuri şi de înecare, până ce a sosit luntrea la mal şi s-a făcut nevăzut cîrmaciul acela străin. Monahul Elisei îmbolnăvindu-se pe calea apei şi schima călugăriei foarte mult dorind-o, Cuviosul Zosima, arătându-se bolnavului fiind în corabie, l-a făcut sănătos până ce a luat sfânta schimă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Apoi iarăşi culcându-se, s-a odihnit întru Domnul. Un mirean Nicon, muncindu-se de diavoli şi în gropniţa Cuviosului Zosima fiind dus, prin arătarea sa, Cuviosul l-a izbăvit din muncirea vrăjmaşului şi l-a trimis acasă sănătos. Un lucrător de pământ, care se numea Gorean, orbind, Cuviosul Zosima i-a dăruit vederea la mormântul său. Apoi şi a doua oară orbind pentru necredinţa sa, dar alergând cu pocăinţă la mormântul Cuviosului şi cu lacrimi rugându-se, i-a dat tămăduire ochilor lui. Şi alte multe feluri de boli a tămăduit la mulţi, fiind chemat cu credinţă numele cel sfânt al lui. Dar nu numai Cuviosul Zosima, ci de multe ori şi Cuviosul Savatie se arăta şi de mulţi se vedeau amândoi făcătorii de minuni. Un frate, Iosif, fiind odată în insula ce se chema Cuzov, fiind ca la treizeci de stadii departe de insula Soloveţului, într-o noapte nedormind şi rugându-se, s-a suit la munte. Atunci a căutat spre mănăstirea Soloveţului şi a văzut în mijlocul mănăstirii doi stâlpi de foc, care ajungeau de la pământ până la cer şi străluceau foarte. Apoi a spus aceasta la alţi fraţi şi ei i-au zis: „Iată începătorii mănăstirii Soloveţului! Cuvioşii Părinţi, Zosima şi Savatie, strălucesc din mormintele lor, pentru că sunt stâlpi duhovniceşti cu adevărat, luminându-se cu razele darului lui Dumnezeu”. Doi fraţi, Savatie şi Terapont, la sfârşitul sfintelor 40 de zile, au fost trimişi la o slujbă în Virm, pentru că acolo era la liman metocul mănăstirii şi toate cele de trebuinţă se aflau într-însul. Iar pe când pluteau şi se apropiau de insula ce se numea Mufmui, care este departe ca la şaizeci de stadii de la Soloveţ, unul dintre dânşii, anume Savatie, a văzut la marginea insulei aceleia doi stâlpi roşii, nu prea mari. Şi când a sosit acolo, a aflat lângă piatră o căsuţă mică şi într-însa doi oameni goi şi flămânzi, cu picioarele obosite, fiind abea vii. Pentru că la începutul iernii, spărgându-se acolo vasul pe apă, au rămas în insulă acei doi oameni şi au iernat, netrecând nimeni pe acolo ca să-i ia. Aceia văzând pe monahi, au strigat către dânşii, zicând: „Domnilor, cine sunteţi voi? Oare stareţii de la Soloveţ v-au trimis pe voi?” Iar Savatie şi Terapont i-au întrebat: „De care stareţi de la Soloveţ ziceţi voi?” Răspuns-au bolnavii, zicând: „Doi stareţi cinstiţi venind aici, ne-au cercetat pe noi. Numele unuia era Zosima, iar al altuia Savatie. Şi când veneau la noi, atunci ni se uşura durerea şi foamea ni se ducea şi frigul înceta. Dar şi acum au fost la noi înaintea venirii voastre şi ne-au zis: „Nu vă mîhniţi, că acum vom trimite după voi””. Aceasta auzind monahii cei trimişi la slujbă, s-au mirat şi, întărind cu hrană pe cei bolnavi, i-au luat cu ei în luntre şi i-au dus în mănăstire.
O femeie îndrăcită, anume Maria, soţia unui bărbat cu numele Onisim, fiind adusă în mănăstirea Soloveţului, Cuvioşii Părinţi Zosima şi Savatie, prin a lor arătare au tămăduit-o, izgonind dintr-însa pe diavol. Şi pe o altă femeie tânără, fiica lui Ieremia, care a fost odată sluga Cuviosului Zosima, care singură prin lucrarea diavolească, tăindu-se cu cuţitul pe grumaj şi pe piept, încât zăcea moartă, au înviat-o cuvioşii, fiind chemaţi de părinţii ei cu amare lacrimi. Şi în noaptea următoare i s-au arătat în somn, dându-i un vas plin de unsori şi zicându-i: „Unge-te la răni, căci pentru lacrimile tatălui şi maicii tale, care
strigă la noi, am venit să te tămăduim”. Iar femeii i se părea în vedenie, că-şi unge rănile cu unsoarea aceea şi s-a deşteptat din somn. Iar după trei zile rănile, care erau mari de moarte, s-au tămăduit. Un anume Vasile, cu viaţă tâlhărească, a venit în mănăstirea Soloveţului la pocăinţă şi a luat rânduiala monahicească. După o vreme, fiind atras de diavol iarăşi la obiceiul cel dintâi, a gândit să fugă din mănăstire şi, pregătind o luntre, a furat nişte lucruri mănăstireşti, cărţi, veşminte şi vase, pe care punându-le în luntre, a fugit noaptea. Iar din întîmplare, a sosit la insula ce se numeşte Anzela, care este la cinzeci de stadii departe de insula Soloveţului, unde a căzut asupră-i un somn greu. Şi, întărind luntrea la mal, singur a căzut la pământ şi a adormit, atunci i s-au arătat amândoi cuvioşii în vis; iar Cuviosul Zosima, căutând la el cu mânie, a zis: „Ticălosule, mă furi? Eu zidesc, iar tu risipeşti?” Iar Vasile, în vedenia aceea, îşi cerea iertare şi cuviosul i-a zis: „Iertare vei câştiga, dar vei şedea acolo trei zile”. Şi deşteptându-se din somn Vasile, n-a văzut pe nimeni, nici luntrea n-a găsit-o lângă mal şi şedea acolo plângând, până ce au trecut cele trei zile. Apoi nişte neguţători plutind pe lângă insula aceea, l-au luat de acolo şi l-au dus la mănăstire, căindu-se cu lacrimi, mărturisind păcatul său şi spunând cuvioşilor arătarea. Într-acea vreme, pescarii mănăstirii au vânat peşte, la râul Umbei, la depărtare de insula Soloveţului, ca la cinci sute de stadii şi era mai mare între ei bătrânul Fotie. Aceluia i s-au arătat în somn amândoi cuvioşii şi a zis Zosima către Fotie: „Iată v-am adus o luntre spre vânarea peştelui, pentru că ştiam că vă mai trebuie încă o luntre; dar vedeţi, ca nimic să nu se piardă din cele ce sunt în ea, ci pe toate să le duceţi la mănăstire”. Iar Fotie, deşteptându-se, a spus vedenia celorlalţi pescari şi mergând la mal, au găsit o luntre nouă şi multe lucruri mănăstireşti în ea, pe care ducându-le la mănăstire, au spus despre arătare cuvioşilor. Un om, anume Teodor, vieţuind lângă mare, la râul Sumii, a spus aceasta: „Mi s-a întîmplat a pluti pe mare cu marfă. Deodată s-a ridicat o furtună mare, iar noi aruncând ancorele, am stat şi eram în primejdie mare, înviforându-ne de valuri. Atunci ne rugam lui Dumnezeu şi pe preacuvioşii Părinţi, Zosima şi Savatie, îi chemam în ajutor. Apoi, intrând înăuntru în luntre, am adormit şi am văzut doi stareţi cu sfântă cuviinţă, stând în luntre şi zicând către cîrmaci: „Întoarce luntrea cu cîrma spre vânt”. Şi îndată m-am deşteptat şi am alergat la cei ce vărsau apa din luntre, între care unul adormise. Dar acela îndată sculându-se, a început a-mi spune: „Doi stareţi am văzut în luntre în ceasul acesta, vorbind între ei şi unul către celălalt a zis: „Păzeşte, frate, luntrea aceasta, iar eu mă voi grăbi să merg la Soloveţ la rugăciunea de prânz”. Noi, auzind aceea, ne-am minunat şi ne-am bucurat foarte, nădăjduind izbăvire din primejdia cea de faţă. Şi îndată a încetat viforul, s-a făcut linişte şi ne-am dus în calea noastră mulţumind lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui. Stareţul Filimon povestea, zicând: „Vieţuind eu în pustie la linişte, mi-a venit o supărare mare din diavoleasca lucrare. Iar pricina supărării a fost astfel. Un frate a adus la mine spre pază banii săi, douăsprezece pungi. Şi după o vreme, nu se ştie cum au pierit banii aceia. Atunci s-a mîhnit fratele acela şi eu m-am întristat câteva zile. Iar odată, după cântarea pravilei mele, şezând eu şi adormind puţin, au intrat în chilia mea doi stareţi şi am zis către ei: „Pentru ce aţi intrat fără rugăciune?” Iar ei au zis: „Am făcut rugăciunea şi tu n-ai auzit”. Eu le-am zis: „Şedeţi, domnii mei”. Şi iarăşi le-am zis: „Cine sunteţi voi? Oare sunteţi părinţi ai mănăstirii noastre? Căci nu vă cunosc”. Unul a zis: „Eu mă numesc Zosima, iar celălalt Savatie. Nu te întrista, frate, de lucrul ce a pierit de la tine, căci se va găsi”. Apoi a zis şi altele, spre mângâierea sufletului meu şi s-au făcut nevăzuţi amândoi. Iar eu, deşteptându-mă, n-am văzut pe nimeni şi mi s-a uşurat întristarea, căci am simţit în mine bucurie. Apoi şi banii cei pierduţi s-au găsit la locul lor şi m-am mângâiat eu şi fratele acela. Apoi am dat laudă lui Dumnezeu şi Cuvioşilor Părinţilor noştri Zosima şi Savatie. Acestea şi multe alte minuni s-au făcut de acei cuvioşi părinţi, egumenii Soloveţului, pentru care s-a scris pe larg în Mineiul cel mare. Iar noi aici pe scurt am pus cât să ajungă spre al nostru folos şi spre mărirea plăcuţilor lui Dumnezeu cum şi spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos, Celui împreună slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, aprilie