Viaţa Preafericitului Marcian Prezviterul Bisericii Mari din Constantinopol

Preafericitul Marcian ce se trăgea din Roma, unde se născuse din părinţi drept-credincioşi şi temători de Dumnezeu, încă de pe când era copil străbătea bine învăţătura cărţii şi se deprindea cu obiceiurile cele bune, cercetând cu bucurie biserica.
Patriarhul din acea vreme, văzându-i atâta virtute în cele creştineşti, la vreme potrivită l-a rânduit între clericii săi.
După puţină vreme, stăruind în asemenea prea plăcută cale, el a fost rânduit prezviter, ajungând apoi iconom al bisericii celei mari din cetatea Constantinopolei.
Murind părintele său, i-a lăsat multe averi, pe care el le-a chivernisit pentru înzestrarea săracilor şi pentru înălţare de locaşuri lui Dumnezeu.
Cu mare cheltuială şi cu luminată rîvnă a zidit o biserică prea frumoasă întru cinstea sfintei mucenice Anastasia.
Iar de-l întreba careva cum de cheltuieşte atâta aur pentru acestea, el îi răspundea că aşa se cuvine pentru prea cinstita mireasă a Domnului Iisus.
Atâta se despuia de avere, că pentru sine nu mai oprea nimic, el umblând adesea aproape gol.
Când a fost să se sfinţească biserica sfintei Anastasia, s-a întîmplat aşa:
Mutându-se moaştele sfintei din biserica mică, mergea împăratul, curtea şi prezviterii în alai de preamărire. Preafericitul Marcian era îmbrăcat în felon.
Un sărac s-a apropiat atunci de el şi i-a cerut milostenie. El neavând la sine nimic afară de haina cu care era îmbrăcat, şi nevoind să lase nici pe cel sărac fără dăruire, s-a tras deoparte şi în taină s-a dezbrăcat de haina sa şi a dat-o omului sărac, iar el a rămas gol, învelit fiind numai cu felonul. A intrat apoi în rândul prezviterilor, fără ca nimeni să ştie ce-a făcut.
Când au ajuns în biserică, patriarhul a cerut lui Marcian să săvârşească sfânta slujbă, moaştele muceniţei fiind puse în mijloc.
În vremea slujbei, Marcian se ferea cât putea să nu se dezgolească, spre a nu fi văzut de prezviteri şi de popor că nu are haină şi să nu se ruşineze. Cu toată truda ce-şi dădea, nu izbutea întru totul. Ceilalţi prezviteri şi diaconul privind spre el rămaseră uimiţi de ceea ce le văzură ochii: Marcian avea pe sub felon o haină prea măreaţă, ca o porfiră împărătească de mare preţ, strălucind ca aurul. Când prezviterul Marcian s-a apropiat să se împărtăşească cu Sfintele Taine, toţi au putut să vadă acea minunată haină.
Atunci unii din prezviteri, ne ştiind, au căzut în mânie, spunând: „Cum de s-a îmbrăcat Marcian într-o asemenea haină care nu se cade unui cuvios slujitor al altarului?”, şi-au purtat plângere la patriarhul Ghenadie, care era de faţă.
Ghenadie 1-a chemat la dojană, zicându-i:
— Cum se poate, frate, că te-ai îmbrăcat cu o haină care se cuvine doar împăratului?
Cuviosul a căzut atunci în semerenie la picioarele lui spunând:
— N-am făcut ceea ce spui… Niciodată n-am pus pe mine haine de mare preţ.
La aceste vorbe, patriarhul a zis:
— Noi toţi te-am văzut, Marciane, de ce te aperi?, şi -a poruncit să dea la o parte felonul. Văzându-l gol, toţi s-au mirat. Şi Marcian a fost nevoit să arate fapta sa, când şi-a dat haina săracului.
Atunci toţi cei de faţă au înţeles minunea lui Dumnezeu, care dăduse celui milostiv un dar tăinuit ca acesta, pentru fapta de dragoste ce săvârşise.
Pentru viaţa plină de milostenii, Dumnezeu l-a împodobit cu darul facerii de minuni, întru izgonirea dracilor
şi tămăduirea celor bolnavi.
Într-o zi pe când se săvârşea praznicul la biserica sfinte Anastasia, o femeie ce se afla îngreunată s-a suit în foişorul bisericii, nemaiavând loc aiurea, şi din întîmplare a căzut jos, murind de îndată. Sfântul Marcian, nevoind a vedea jalanie la praznic, a ridicat cu mare evlavie mâinile spre cer şi-a făcut o caldă rugare lui Dumnezeu, întru învierea femeii, ceea ce Dumnezeu îngăduind, femeia s-a sculat şi a stat pe picioarele sale, sănătoasă fiind, dimpreună şi cu pruncul din pântece.
Iar altădată, fiind un foc mare în Constantinopole, sfântul Marcian, după ce a înconjurat biserica, s-a suit pe acoperământ şi ridicând mâinile în sus, s-a rugat cu putere. Focul s-a potolit de îndată, ca şi când rugăciunea sfântului ar fi fost o revărsare de apă peste el.
Multe biserici apoi a zidit Marcian, pe altele înnoindu-le şi nelăsându-le să cadă în pierzarea ruinării.
Ajungând la adânci bătrâneţe şi având dar de la Dumnezeu, multe alte minuni făcea, punând poporul în uimire, îndemnând pe oameni să se întoarcă spre Dumnezeu.
Pe multe desfrânate le-a întors din calea pierzării, îndemnându-le să se întoarcă la viaţa cuviincioasă, luându-şi fiştecare bărbat şi trăind cu el după lege. Pe altele care se dăduseră la stricăciune din pricina sărăciei, el le aducea la calea cea bună, dându-le ajutoare în taină şi cuvânt de bună zidire sufletească.
Şi astfel, preamărit şi iubit de toţi pentru viaţa lui cea sfântă, Marcian a trăit până la adânci bătrâneţe, nepărăsind căile plăcute Domnului.
Iar când a fost să treacă pragul morţii, el a grăit astfel: „Doamne, în mâinile Tale încredinţez sufletul pe care Tu mi l-ai dat, precum şi biserica, pe care eu, cu voia Ta, am zidit-o.”
Şi a fost pe urmă îngropat cu slavă în mănăstirea Sfântului Ioan Înainte-Mergătorul, aproape de biserica sfântului mucenic Mochie.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I