Viaţa Sfântului Împărat Simeon şi a fiului său Sfântul Sava, ctitori ar mănăstirii Hilindarul, trăitori în cel de-al doisprezecelea veac după Christos

Sfântul Simeon a fost împărat al Serbiei, iar femeia lui se chema Ana. Buni credincioşi şi plini de evlavie, ei avură la început doi copii, iar mai pe urmă, după necurmată rugăciune către Dumnezeu, mai căpătară şi pe Sava care de mic copil fu pus să înveţe sfânta carte.
În scurtă vreme copilul Sava, cel împodobit cu frumoase daruri de bunul Dumnezeu, a învăţat toate cărţile cele bisericeşti ce se aflau în limba sârbească. Şi atâta de înţelept şi de smerit era, încât oricine, văzându-l, prindea de el multă dragoste.
Cu cât creştea în ani, cu atât i se mărea puterea de credinţă şi de dragoste către Dumnezeu.
Zi şi noapte el se ruga şi postea, nevoindu-se să fie pe placul Celui prea înalt, dorind a duce o viaţă asemănătoare aceleia a Mântuitorului Iisus Christos. Iubea fecioria, nici nu voia să audă când părinţii lui îi vorbeau de lumeasca împerechere.
Despre bunătatea lui Simeon mersese vestea peste tot locul, precum şi despre timpuria înţelepciune a fiului său Sava. Milosteniile pe care le făceau ei erau mari şi pornite din duh de dragoste.
Într-o zi, veni la curtea lor un părinte cucernic şi evlavios de la Sfântul Munte. Aflându-l plin de smerite daruri Sava a stat mult de vorbă cu el, întrebându-1 despre viaţa de la Sfântul Munte. Minunându-se de frumuseţile duhovniceşti pe care i le povesti părintele, Sava îi spuse:
— Văd, părinte, că Dumnezeu te-a trimis spre mine păcătosul, ca să mă povăţuieşti la calea cea dumnezeiască a mântuirii. Eu nu mai pot rămâne mult în această lume înşelătoare. Rogu-te aşadar să mă înveţi cum să fug de deşertăciunea lumii şi să mă învrednicesc de viaţa pe care o duceţi acolo, la Sfântul Munte.
Auzind acestea, bătrânul monah i-a răspuns:
— Ţinta ta, fiule, este dumnezeiască, căci purcede de-a dreptul din voia Ziditorului. De vrei, voi fi împreună călător cu tine, şi povăţuitor ţie…
A trimis atunci înainte pe părintele bătrân, iar el a mers la tatăl său şi i-a spus că vrea să se ducă în munte la vânătoare, ceea ce Simeon i-a încuviinţat.
Plecând Sava cu mare bucurie, a venit la locul unde îl aştepta bătrânul. Era însoţit de câţiva slujitori, cărora le-a spus să-l aştepte acolo, pe loc, că el se duce cu bătrânul puţină vreme.
Ducându-se într-un sat apropiat cu părintele, au tras la o casă de om sărac şi şi-au pus haine de-ale acestuia, dându-i în schimb hainele cele împărăteşti. Pe urmă, au purces împreună la Sfântul Munte unde, de îndată, Sava începu viaţa cea mult plăcută a petrecerii monahiceşti, săvârşind-o cu supunere şi sârguinţă.
Slujitorii au aşteptat pe loc o bucată de vreme, dar văzând că stăpânul lor nu se mai arată, s-au întors la curtea împărătească şi-au spus întîmplarea. Părinţii s-au mâhnit şi au trimis peste tot ştafete să afle unde este Sava. Oameni împărăteşti, pătrunzând până la Sfântul Munte, l-au găsit pe Sava şi-au vrut cu sila să-1 ridice spre a-1 duce acasă. Dar Sava, în noaptea aceea, s-a suit pe ascuns în turnul mănăstirii şi a rugat pe stareţul său să-1 îmbrace cu taina îngerească a monahilor. Apoi a scris o epistolă despre deşertăciunea lumii, despre sfârşitul veacului şi despre fericirea sfinţilor spre a o trimite părinţilor săi. Şi-atâta de frumoasă şi plină de duh de umilinţă a fost epistola aceea, că atunci când au citit-o Simeon şi nevasta a au căzut şi ei în adâncă lumină de smerenie. Şi s-au hotărât amândoi să se facă monahi.
Aşadar, Simeon, lepădându-se de toate ale lumii, a lăsat tronul şi curtea fiului său mai mare, Ştefan, iar nevasta sa Ana, dimpreună cu fiica ei, se duseră la o mănăstire de femei.
Simeon purcese spre fiul său Sava, unde găsindu-l, s-au veselit cu duhul şi a rămas acolo, întru laolaltă vieţuire. După obişnuită cercare şi ispitire, fiul a primit pe tatăl său prin dumnezeiescul şi îngerescul chip. Şi astfel Sava, fiul cel după trup, s-a făcut părinte după duh al lui Simeon, tatăl cel după trup.
Şi au petrecut amândoi îndelungă vreme în mănăstirea Vatopedului, cu rugăciuni şi postiri, aşa precum se cade vieţuirii monahiceşti celei adevărate şi bine plăcute lui Dumnezeu. Şi astfel au biruit patimile trupului, supunându-le, şi au ajuns la săvârşirea faptei bune, fiind astfel întâi stătători între sfinţii părinţi din locul acela.
Mai pe urmă, cu a lor cheltuială, au înălţat un sfânt locaş de mănăstire, închinată Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu. Şi i-au zis Hilindarul.
Şi după altă câtăva vreme, Dumnezeu a chemat la Sine pe fericitul Simeon în ziua de treisprezece a lunii februarie. Fiul său Sava, dimpreună cu ceilalţi sfinţi părinţi, i-au făcut o privighere deosebită, întru odihna sufletului său cel bine dăruit de Dumnezeu.
S-a întîmplat atunci ca în vremea slujbei să se răsfire din mormântul prea fericitului Simeon o mireasmă negrăit de plăcută, umplând toată mănăstirea. Iar când s-au apropiat de mormântul său, au văzut cum izvorăşte mir din el şi au slăvit pe Dumnezeu pentru această minunată învrednicire.
De atunci încolo, fericitul Sava a început o viaţă încă mai plină de râvnă duhovnicească, adăugând mai mult postul, şi ţinând privigherile mai prelungi.
Şi de vreme ce nu era chip să se ascundă fapta cea bună a sfântului Sava, veneau la dânsul mulţi oameni copleşiţi de nevoi şi de necazuri, cerându-i învăţătură şi povăţuire duhovnicească. Precum şi sfinţii părinţi din munte veneau la el cerându-i sfat luminat, căci darul Sfântului Duh sălăşluia în el.
Având toţi ai mănăsitrii atâta caldă dragoste pentru el, l-au silit foarte mult să se hirotonisească preot. Iar Sava striga cu teamă către ei că nu-i vrednic întru aceasta, şi fugea de se ascundea.
Trebuind însă să stea în ascultare, vâzând că era s voia lui Dumnezeu, a zis: „Facă-se voia Domnului!” aşa s-a hirotonisit mai întâi diacon şi apoi preot în mănăstirea sa, de către Nicolae, atunci episcop al Episului.
Mai apoi, Constanţie, mitropolit al Tesalonicului, aducându-1 acolo, 1-a făcut, peste voia lui, arhimandrit, iar prea smeritul Sava aflând aceasta a fugit iarăşi, ascunzându-se în mănăstirea sa.
Aflând de viaţa şi de faptele bune ale lui Sava, împăratul Teodor Lascareos l-a chemat la sine spre a-1 vedea. Şi mare bucurie a avut când sfântul a venit în faţa sa, şi 1-a primit cu cinste, vorbind cu el despre cele ale duhului şi minunându-se de-o viaţă atâta de îmbunătăţită.
În sfatul lor, sfântul a pomenit împăratului că Serbia nu are arhiereu şi ca să chezăşuiască pe lângă patriarh să facă pe cineva care ar fi fost vrednic pentru aceasta.
Atunci Patriarhul a stătut mai multe zile cu sfântul şi s-a încredinţat că nimeni ca dânsul n-ar fi fost mai ales şi mai potrivit întru a fi aşezat ca arhiereu al Siberiei. Auzind aceasta, prea fericitul Sava s-a spăimântat, dând cuvânt greu de împotrivire, dar patriarhul, peste voia lui, s-a silit să primească această grea învrednicire. Ceea ce sfântul Sava a trebuit să primească, punându-se sub ascultare.
Ducându-se în eparhia sa, sfântul Sava a învârtoşat şi nai tare viaţa cea monahicească, învăţînd pe toţi cu neostenire cuvântul Evangheliei şi petrecerea cea după Iisus Hristos. Pe credincioşi îi întărea cu dreaptă învăţătură, iar pe eretici, cu darul dulceţii şi-al dragostei, îi întorcea de la eres, făcând aşadar în puţină vreme din toţi cei din eparhia sa o obşte de drept-credincioşi. Şi toţi îl aveau nu nurnai de păstor şi dascăl, dar şi de izbăvitor şi Mântuitor ai lor.
Pe urmă, s-a dus iar la Sfântul Munte, iar de-acolo la Ierusalim ca să se închine prea sfântului mormânt al Domnului nostru Iisus Christos.
Ajungând acolo, 1-a primit Atanasie, patriarhul Ierusalimului, care a slujit împreună cu el o sfântă liturghie.
Stând acolo şi propovăduind cu duh mare, aşa de multă dragoste şi evlavie au prins patriarhul şi poporul de el
încât nu mai voiau să-l lase să plece, ci mai ales să- ţină acolo, ca să-i asculte bunele şi ziditoarele lui învăţături.
Închinându-se pe la sfintele locaşuri şi rugându-se apoi la prietenoasa şi buna petrecere cu sfinţii de acolo, sfântul Sava a plecat, mergând spre cetatea Niceei, unde s-a întâlnit cu împăratul Ioan, ruda sa, care a primit de la călătorul cel ales binecuvântare şi mângâiere duhovnicească.

Plecând de-acolo, împăratul i-a dăruit lemn sfânt şi alte moaşte şi vase scumpe, pe care le-a dus, toate, şi le-a dăruit mănăstirii sale Hilindarul, pe unde a trecut din nou.
Pe urmă, a ajuns în Serbia, unde a purces iarăşi la propovăduirea neodihnită a sfintei învăţături, căutând mai ales a întoarce pe eretici la dreapta credinţă.
Şi iată că, peste puţină vreme, sfântul a purces spre Târnova, unde 1-a primit cu mare cinste slăvitul împărat Asan, rubedenie fiind cu el. Venind praznicul dumnezeieştilor arătări (Sf. Botez), sfântul a slujit liturghia, făcând şi sfinţirea cea mare a apei. Atunci s-a făcut această minune: când a pus, după obicei, cinstita cruce în apă ca s-o sfinţească, apa s-a desfăcut prin mijloc şi a stat ca un zid, iar cei ce erau de faţă s-au minunat şi au lăudat pe Dumnezeu. Însuşi împăratul s-a cucernicit mult şi l-a rugat pe sfânt să rămână acolo de Sfintele Paşti.
Şi sfântul a rămas, dar peste puţin a căzut bolnav. Cunoscând că s-a apropiat sfârşitul, sfântul a chemat la sine pe ucenicii săi şi i-a învăţat cele despre mântuire. Arhiereul locului, auzind de acestea, a venit şi 1-a cercetat, voind să dea de veste împăratului, care se dusese în altă parte a ţării cu treburi. Dar sfântul 1-a oprit, spunându-i numai atât:
— Roagă-te pentru mine ca milostivul Dumnezeu să ne învrednicească a ne întâlni în Ierusalimul cel de sus.
Pe urmă s-a împărtăşit cu sfintele şi prea curatele Taine, faţa lui umplându-se de lumina bucuriei cereşti. Zicând de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeule”, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
A doua zi a venit mitropolitul şi tot poporul şi cu toţi s-au minunat aflând cum din trupul sfântului se răsfira o mireasmă prea plăcută.
L-au îngropat apoi în mănăstirea celor patruzeci sfinţi mucenici, punând deasupra cruce şi marmoră prea frumoasă, precum şi o candelă scumpă.
Auzind că sfântul fusese îngropat acolo, împăratul Serbiei a cerut lui Asan, socrul său, să-i dea moaştele spre a le îngropa în pământul sârbesc, dar Asan s-a împotrivit. Fiindcă Dumnezeu a hotărât ca sfântul să moară aici, ne-a dăruit nouă această visterie şi nu se cade ca eu să stau împotriva voii lui Dumnezeu…
Văzând acestea, împăratul a luat cu sine pe dregătorii cei mari ai săi şi au purces împreună ca să ceară moaştele sfântului.
Ajungând la Târnova, au mers la mormântul sfântului şi caldă rugăciune au înălţat, astfel grăind:
— O, sfinte al lui Dumnezeu, şi-al nostru prea cinstit părinte, de ce ne-ai urât pe noi, păcătoşii, de nu vrei să te întorci în pământul baştinei tale, căreia ai fost nu numai pastor, ci şi Mântuitor? Cum o poţi lăsa tu lipsită de sfinţenia dumnezeieştilor tale moaşte? Ci, prea milostive părinte, milă fiindu-ţi de noi, nu ne lipsi de venirea şi de ocrotirea ta.
Pe urmă au mers la Asan, împăratul, şi cu multă umilinţă i-au cerut moaştele. În noaptea aceea, Asan a avut un vis luminos: i s-a arătat în strălucire sfântul şi i-a spus să împlinească cererea celor ce veniseră pentru moaştele sale.
Adunând tot poporul, dimpreună cu mitropolitul şi cu clerul său, Asan a spus tuturor pricina şi, mergând la mormântul sfântului, l-au deschis, cântând psalmi, arzând făclii a bine tămâind peste tot.
Când au deschis mormântul, o, minunile Tale, Doamne, tot locul s-a umplut de bună mireasmă, iar faţa Sfântului strălucea ca Soarele.
Toţi s-au minunat şi au strigat: „Doamne miluieşte!”
Cu mare bucurie şi cu litanii au ridicat atunci sfintele moaşte şi amândoi împăraţii au mers până afară din Târnova. De aici, împăratul sârbesc le-a dus în pământul cel de baştină, iar câtă bucurie a fost atunci pentru toţi, cine ar putea s-o scrie cu de-amănuntul?
Şi cine ar putea spune toate minunile pe care sfintele roaşte le-au făcut, întru uşurarea şi tămăduirea celor nevoiaşi şi slabi, şi spre slava lui Dumnezeu, Cerescul Părinte ?…

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I