Viaţa Sfântului Teodosie

Sfântul Teodosie a văzut lumina zilei în părţile Capadociei. Părinţii săi, bine credincioşi, l-au crescut în obiceiurile bune şi în învăţătură aleasă. Cum ajunse mare, fiind bun grăitor şi iscusit cititor, Teodosie citea din sfintele cărţi în biserică, pentru auzul poporului, folosind din acestea şi pentru sine. De la o vreme, simţind un mare îndemn de sus şi arzând de dorinţa să slujească pe Iisus Hristos a luat calea Ierusalimului, pe când era împărat Marcian, pe vremea celui de-al patrulea sobor al sfinţilor Părinţi de la Halchidon.
Mergând prin Antiohia, el a vrut să vadă pe Simeon Stâlpnicul. Când s-a apropiat de dânsul, Simeon i-a zis:
— Bine ai venit, Teodosie, om al lui Dumnezeu. Teodosie s-a mirat, de vreme ce sfântul nu-l cunoştea. A căzut apoi la picioarele lui, iar sfântul l-a îmbrăţişat cu dragoste şi i-a proorocit că va fi vrednic păstor al oilor cuvântătoare.
A pornit pe urmă pe cale şi a ajuns la Ierusalim, patriarh fiind acolo Juvenalie. După ce s-a rugat şi s-a închinat după cuviinţă, Teodosie a căzut în grea gândire: pe care din cele două vieţi monahiceşti să o înceapă, pe cea singuratică sau pe cea a traiului laolaltă cu alţi monahi?
Intrând în cumpăna îndoielii, şi-a ales un povăţuitor. A mers la stareţul Longhin, cel ce-şi avea chilia lângă turnul vechi al lui David şi care se bucura de bun nume monahicesc.
Teodosie s-a alipit cu tot sufletul de acest stareţ, începându-şi ostenelile monahiceşti şi sfătuindu-se cu el la toată fapta bună.
Mai pe urmă, s-a despărţit de povăţuitorul său, ducându-se la o altă aşezare călugărească, vieţuind acolo în mare asuprire de sine şi în plăcută jertfire pentru dragostea lui Dumnezeu.
Dar nu stătu mult în asemenea loc, ci părându-i că încă nu destul de grea îi este viaţa întru cele înalte, a mers şi s-a sălăşluit într-o peşteră dintr-un munte.
Această mutare a lui a fost cu dumnezeiască rânduială, de vreme ce acolo avea să se ridice acea mărită lavră, în care să se adune pentru Christos Dumnezeu cete întregi de ostaşi duhovniceşti.
Stând aici, Teodosie nu avea altă dorinţă decât să împlinească toate poruncile Domnului, iar sufleteştile sale puteri să le încordeze întru a iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul său.
Rugăciunea lui era fără lacrimi, privegherile de noapte erau necontenite, petrecându-le în lacrimi şi-n suspinări, iar postirea lui era peste fire de aspră. Treizeci de ani el n-a gustat pâine, ci mânca numai rod de finic, linte sau rădăcini din pustie.
La început a avut şapte ucenici, cu care au dus laolaltă viaţă pustnică şi cu mare râvnă duhovnicească.
Teodosie le aducea totdeauna aminte de moarte, aceasta fiind o învăţătură spre a nu cădea în păcat.
El le-a poruncit să sape un mormânt, ca privind spre el să-şi aducă aminte de moarte.
Într-o zi, stând în preajma acestui mormânt, Teodosie a zis ucenicilor săi:
— Iată, fiii mei, mormântul este gata, care din voi vrea să se pogoare în el?
Unul din Ucenici, Vasile, a căzut în genunchi înaintea stareţului Teodosie, cerându-i binecuvântare întru aceasta, zicând:
— Binecuvântează, părinte, să înnoiesc eu mormântul…
Stareţul s-a învoit.
Vasile a intrat în mormânt, iar sfântul a poruncit să i se facă pomenile pentru morţi, la trei zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile. Când s-au sfârşit toate acestea, fericitul Vasile a adormit, trecând la Domnul.
Trecând patruzeci de zile de la îngroparea lui, stareţul a văzut pe Vasile, în vremea slujbei, stând între fraţi şi cântând. S-a rugat atunci lui Dumnezeu să facă să fie văzut şi de ceilalţi fraţi. Unul din ei, Aeţiu, 1-a văzut şi, plin de bucurie, a dat spre el să-1 îmbrăţişeze. Dar cel ce s-a arătat era necuprins şi de îndată s-a făcut nevăzut.
Aceasta a fost cea dintâi mărturie a bunătăţilor cuviosului Teodosie, având un ucenic ca acesta gata de moarte care, după moartea trupească, s-a arătat viu cu sufletul, spre adeveririle cuvântului Domnului din Sfânta Sa Evanghelie, când zice: „Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi.”
Trecând vreme, ucenicii sfântului s-au adunat mai mulţi în jurul lui, ajungând a fi doisprezece. Viaţa lor era grea şi lipsită.
Într-o zi de praznic, nu aveau nici măcar prescurile şi vinul pentru Sfintele Taine, fiind pentru aceasta mâhniţi şi cârtitori împotriva stareţului. Dar Teodosie, având mare nădejde în Dumnezeu, a poruncit fraţilor să împodobească frumos altarul şi să fie neîngrijaţi, zicându-le:
— Cel ce-a hrănit pe Israel în pustie şi mai pe urmă a săturat multele mii de oameni nu ne va lăsa nici pe noi…
Şi de îndată, cuvintele lui s-au împlinit, căci apunând soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peşteră cu doi catâri încărcaţi cu fel de fel de hrană, precum şi cu prescuri şi vin pentru săvârşirea dumnezeieştilor Taine.
Ucenicii s-au bucurat văzând bunătatea de care se învrednicea Teodosie stareţul în faţa lui Dumnezeu.
Şi hrana aceea le-a ajuns cincizeci de zile.
Darurile de care era plin sfântul Teodosie au chemat către el şi alte suflete doritoare de fapte bune şi de înălţare duhovnicească spre milostivul Dumnezeu, aşa că, vremea trecând, lăcaşul din peşteră ajunse neîndestulător. Fraţii îi făcură rugare să lărgească mănăstirea afară din peşteră şi şi facă o groapă mai mare oilor celor cuvântătoare.
Sfântul a stat aici la mare îndoială, nevrând nici să-şi piardă liniştea cea măritoare de Dumnezeu şi nici să lase pe fraţi fără ajutorul său duhovnicesc. Aminte îşi aduse apoi de proorocia lui Simeon cel de pe stâlp şi iar se ruga lui Dumnezeu să-i arate ce are de făcut.
Îndemnându-se cu tărie, a hotărât să facă precum cereau fraţii. Întru aceasta, a luat într-o zi o cădelniţă cu tămâie şi cu cărbuni stinşi şi a purces peste pustie, rugându-se lui Dumnezeu să-i arate unde este locul pe care avea să înalţe lăcaşul cel nou, zicând: „Arată-mi, Doamne, acest loc, aprinzând cărbunii cădelniţei mele”…
Şi mult loc a străbătut, până la lacul cu smoală — şi cărbunii nu s-au aprins, — iar întorcându-se spre peşteră, iată că în apropierea ei îndată a ieşit fum bine mirositor din cădelniţă, căci se aprinseseră cărbunii.
Curând după aceea, ucenicii s-au apucat de lucru. Au zidit biserica, chiliile şi toate cele trebuitoare vieţii monahiceşti de obşte. Şi era în lavra aceea odihna nu numai a monahilor, ci şi a mirenilor, a săracilor, a drumeţilor, a bolnavilor şi-a neputincioşilor.
Şi tuturor, prieten, rob şi întru Domnul iubitor le era sfântul Teodosie. Iar toţi se îndulceau, cu sufletul, de-o asemenea bună mângâiere.
Aşa că Dumnezeu i-a binecuvântat mănăstirea, înmulţindu-i pe nevăzute hrana, cu care sfântul sătura mii de oameni.
Odată, căzând o foamete mare peste acel ţinut, s-au adunat la porţile mănăstirii mulţime mare de săraci şi scăpătaţi, cerând de mâncare.
Văzându-i, ucenicii s-au întristat şi-au spus sfântului că n-au de unde-i îndestula.
Sfântul, mâniindu-se asupra lor, le-a spus atât:
— Deschideţi porţile şi lăsaţi-i să intre toţi! Ceea ce ucenicii făcură. Sărăcimea a intrat, iar sfântul a poruncit ucenicilor să le aducă pâine. Ducându-se spre cămări, ucenicii erau mâhniţi, ştiind că acolo nu se află nimic. Dar când deschiseră uşile, au găsit cămările pline până sus. Dojenindu-se în sine, ucenicii au preamărit pe Dumnezeu, care coborâse bunătatea Lui asupra stareţului cel sfânt.
Şi tot aşa s-a petrecut şi la un praznic când, tocmai ca şi atunci când Mântuitorul a săturat noroadele cu cinci pâini, sfântul a îndestulat pe toţi cei adunaţi cu pâine înmulţită de darul lui Dumnezeu.
Şi chiar de nu era învăţat întru înţelepciunea cea din afară şi nici iscusit în cărţile elineşti, Teodosie dădea tuturor o învăţătură cu atâta îndestulare de cuvinte, încât nici chiar cei mai mari vorbitori nu se puteau asemăna lui. Pentru că nu învăţa din înţelepciunea cea omenească, ci din darul lui Dumnezeu, cum era scris: „Iată, am dat cuvintele mele în gura ta!”
Şi multe alte învăţături dădea el fraţilor şi mirenilor in apropierea lui, zicându-le:
— Treziţi-vă din viaţa cea deşartă şi mergeţi spre desăvârşirea evanghelicească, fraţilor, că va veni ziua Domnului cea înfricoşată, în care se vor alege caprele de oi şi unii vor primi viaţa veşnică, iar ceilalţi vor cădea în focul cel nestins.
Şi aşa, pe mulţi îi întorcea la calea cea dreaptă.

Sfântul Teodosie şi împăratul Anastasie
Pe vremea aceea era împărat Anastasie, a cărui stăpânire a fost la început a fost ca un rai de plăcere, dar mai pe urmă s-a făcut ca o pustietate, întrucât împăratul a primit în sufletul său învăţătura cea pierzătoare a ereticilor Evtihie şi Sever.
A purces atunci împăratul să-i gonească pe episcopii drept-credincioşi din scaunele lor, punând în locul lor pe eretici, hulind cel de-al patrulea sobor ecumenic din Halchidon.
Aşa făcând, răul împărat a îndrăznit a se atinge şi de acest stâlp nemişcat întru credinţă, care era cuviosul Teodosie. Iar vicleşugul împărătesc era acesta: trimise cuviosului treizeci de litre de aur, ca pentru hrana şi îmbrăcămintea săracilor, având în cuget gândul ascuns de a cumpăra aşa sufletul sfântului.
Sfântul părinte, cunoscând vicleşugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, nelăsându-se astfel atins de voia împăratului.
Nu i-a întors îndărăt aurul, ca să nu-i zgândărească mânia, ci 1-a dat milostenie la săraci. Dar milostenia n-a sporit întru nimic, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu viclenie era trimis aurul acela. Aşa că nădejdea împăratului a fost deşartă. Văzând aceasta, împăratul a cerut de la Teodosie mărturisirea credinţei în felul lui Evtihie şi Sever, la care sfântul-după ce şi-a adunat poporul şi l-a întărit în credinţă dreaptă, a scris astfel împăratului rătăcit: «Când aceste două căi ne stau în faţă: adică ori cu urâciune voind a vieţui fără minte, ori a muri cu cinste, află. o, împărate, că, urmând dogmele cele drepte ale sfinţilor, moartea mai întâi o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm aşezămintele celor ce au fost mai înainte. Iar pe cei ce vor a născoci altele, pe aceia, pe bun cuvânt îi lepădăm şi îi dăm blestemului şi pe cei hirotonisiţi de către cei fără minte nu-i primim.”
Şi după ce şi-a arătat credinţa în cele patru soboare ecumenice, cel de la Niceea, cel de la Constantinopole, cel de la Efes şi cel de la Halchidon, sfântul a încheiat astfel epistola sa: „Nici într-un fel nu ne vom lepăda de adevărata credinţă, nici prin eres şi rătăcire nu vom necinsti aceea ce părinţii bine au primit. Pacea lui Dumnezeu să fie păzitoare şi povăţuitoare stăpânirii tale.”
Citind acestea, împăratul s-a ruşinat şi s-a mai potolind, încetând o vreme războiul împotriva celor drept-credincioşi.
Pe urmă a scris sfântului: „Omule al lui Dumneze, pricină acestor tulburări nu suntem noi mai întâi, ci de la aceea iese această tulburare care mai mult ca alţii se cad: să cinstească dogmele. Află, cuvioase, că unii din monah şi din clerici, părându-li-se a înţelege drept, au pornit nişte sminteli ca acestea, sârguindu-se a se pune în văz mai înainte pe sine”.
Dar n-a trecut multă vreme şi împăratul, nestatornic fiind, s-a întărâtat din nou, ridicându-se iar împotriva dreptei credinţe. A dat aşadar peste tot porunci care lepădau sfintele soboare.
Atunci duhovnicescul ostaş, cuviosul Teodosie, a ieşit înainte, întru hotărâtă înfruntare, deşi acum era bătrân cu anii, dar tânăr fiind în duh. Văzând că cei mai mulţi tac de frică şi se învoiesc cu împăratul, Teodosie a intrat în sfânta biserică cea mare a Ierusalimului şi, urcându-se în amvon, a strigat cu glas mare:
— Dacă nu socoteşte cineva cele patru soboare sfinte întocmai ca şi pe cele patru evanghelii, anatema să fie!…
Poporul s-a spăimântat ca şi cum ar fi glăsuit un înger şi nimeni din cei potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvânt.
A pornit apoi, dimpreună cu ucenicii, prin cetăţi şi prin sate, prigonind eresul şi întărind buna credinţă. Aflând împăratul despre acestea, l-a pedepsit cu izgonire. Aşa că sfântul a pornit, în surghiun. Dar peste puţin, împăratul a murit, iar Teodosie s-a întors în locaşul său, împreună cu ceilalţi, care au pătimit pentru dreapta credinţă.

Minunile sfântului Teodosie
Pe când cuviosul Teodosie venise în biserica cea mare a Ierusalimului ca să înfrunte pe împărtul cel rătăcit, se afla în mulţime o femeie care pătimea de multă vreme de-o durere nevindecată, care se numea carchin (cancer). Venise şi ea acolo şi stătea întristată aproape de ceata sfinţilor părinţi. Unul dintre ei, numit Isidor, văzând-o astfel, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o ce are, iar ea i-a arătat boala cu lacrimi în ochi şi l-a cercetat dacă în acel sobor nu se află cumva şi Sfântul Teodosie, Isidor i l-a arătat cu degetul.
Atunci ea a mers spre el şi întocmai ca şi femeia ce avea scurgere de sînge şi s-a atins de haina Domnului, aşa şi ea şi-a desfăcut pieptul unde avea buba aceea rea şi s-a atins în taină de haina monahicească a cuviosului Teodo¬sie şi îndată a căpătat tămăduirea. Iar el s-a întors spre femeie şi i-a zis:
— Îndrăzneşte, femeie, că Stăpânul meu a zis: credinţa ta te-a mîntuit.
Şi fericitul Isidor a mers şi-a văzut minunea, căci buba ce-i arătase femeia adineaori acuma nu se mai afla de loc, nici măcar vreun semn.
Altădată, pe cînd sfântul mergea să facă rugăciuni la Vitleem, aşa precum obişnuia, s-a abătut din cale şi a mers să cerceteze pe cuviosul Marcian în locaşul său; iar el primind cu mare dragoste pe oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze. Nici pâine, nici grâu. Când a fost vremea me¬sei, Marcian a zis ucenicilor să pună înainte linte fiartă, fără nimica altă. Teodosie înţelegînd sărăcia cea mare în care se afla Marcian, a trimis pe ucenicii săi să aducă pâine de la ei. După ce ucenicii plecară, Marcian, prin cu¬vinte blânde şi-a cerut iertare de la Teodosie pentru că nu au nici pâine, nici grâu. Atunci Teodosie, cătând spre barba lui Marcian, a văzut rătăcit în ea un bob de grâu pe care luându-1 încetişor cu dreapta, i-a zis, zîmbind cu faţa veselă:
— Cum zici că nu ai grâu: iată grâul! Fericitul Marcian a luat cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie şi a poruncit să-1 ducă în hambar, având încredinţare că bine-cuvântarea sfântului va face să rodească acest bob mai mult decât holdele cele lucrate.
Şi-aşa a fost. A doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii deschizând hambarul l-au găsit plin cu grâu, că nici uşile nu se puteau deschide.
Fericitul Marcian a trimis atunci veste despre aceasta Iui Teodosie, care cu epistolă îmbucurată i-a răspuns: „Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulţit grâul, căci din barba ta s-a luat acest grâu.”
Altă minunată întîmplare din viaţa cuviosului Teodosie a fost aceasta:
Într-o zi, a venit la locaşul sfântului o femeie din Alexandria dimpreună cu copilaşul ei, care, cum a văzut pe sfânt, a strigat către mama sa:
— Uite, mamă, el m-a scăpat din puţ, când era să mă înec…
Atunci femeia a povestit, zicând:
— Copilul acesta, jucându-se cu alţii, a căzut, din nebăgare de seamă, într-un puţ adânc, de credeam că a şi murit. Am scoborât atunci un om în puţ, care a aflat pe copil viu, stând nevătămat deasupra apei. Când l-au întrebat cum de-a fost cu putinţă aceasta, omul ne-a spus că pe copil îl ţinea de mână să nu se scufunde un monah bătrân… De-atunci umblu peste tot locul să aflu pe acest monah sfânt şi, iată, acuma copilul pe care l-ai scăpat de la înecare te-a recunoscut…
Cei ce-au ascultat povestirea acelei mame au rămas în uimire şi-au dat laude smerite sfântului făcător de minuni.
Altădată s-a întîmplat de-au căzut omizile şi lăcustele peste ţinuturile Palestinei, supărând tare pe oameni din pricina stricării holdelor şi-a pometurilor. Sfântul îmbătrânise şi nu mai putea umbla. A poruncit atunci ucenicilor să-1 ridice şi să-1 poarte la cîmp.
Acolo, el a certat lăcustele şi omizile, zicând:
— Stăpânul vostru cel de obşte al tuturor vă porun;işte acum să nu zădărniciţi ostenelile omeneşti şi să nu uaţi hrana săracilor!…
Şi de îndată lăcustele s-au dus ca un nour, iar omizile iu pierit.
Săraci fiind fraţii, nu aveau cu ce se îmbrăca şi veniră la sfânt să i se jeluie, arătându-i cât de goi se află. Iar sfântului îi era milă de ei, neavând ce le da ca să-şi cumpere haine. Le zise atunci cu duh de credinţă:
— Nu vă îngrijiţi, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă. Tatăl nostru ceresc ştie ce trebuinţe aveţi şi, bun fiind, vă va îndestula pe voi.
Bine nici nu isprăvise vorbele sfântul şi s-a înfăţişat la el un bărbat necunoscut, care, fără să spună cine este, a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuinţa mănăstirească şi s-a dus.
Mulţumind Domnului, sfântul Teodosie a dat aurul acela fraţilor, cu care ei şi-au făcut îmbrăcăminte îndestulă.
Altădată, o căpetenie a oştilor greceşti de la răsărit, numit Chirie, pornind asupra perşilor, s-a dus mai întâi la Ierusalim spre a se închina la Locurile Sfinte şi să capete astfel ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor. Ştiind de slava cuviosului Teodosie, a venit şi în lăcaşul său. De la el a primit sfat priincios, căpătând îndemn ca în toate să se bizuie mai întâi pe sprijinul Domnului şi apoi pe celelalte-oaste, bani sau arme. Mult plăcându-i o asemenea bună sfătuire, căpitanul acela i-a cerut lui Teodosie rasa pe care o purta, ca s-o aibă ca un fel de apărătoare de rele în război. Sfântul i-a dat-o cu dragă inimă şi oşteanul a plecat.
Aşa că, pe când se lupta cu perşii cu avană tărie, căpitanul fiind îmbrăcat în rasa cuviosului Teodosie, a arătat mare vitejie, iar săgeţile şi suliţele nu l-au atins ca şi cum ar fi avut pe el o pavăză nebiruită.
După ce s-a sfârşit războiul, căpitanul s-a întors la sfântul Teodosie şi, mulţumindu-i, i-a spus:
— Pe tine însuţi, părinte, te-am văzut ajutându-mă în luptă, întru care mare înfricoşare aduceam vrăjmaşului.
Şi aşa, la mulţi a dat sfântul un asemenea ajutor, unora ce se aflau în primejdia valurilor pe corăbii, altora rătăciţi prin pustietăţi, lăsaţi pradă fiarelor. Ca şi cum ar fi fost de faţă, îndepărta cu puterea duhului său tot lucrul primejdios.
El mai avea şi vederea înainte, prin duh. Aşa, cu puţină vreme înainte de a se duce la Domnul, el a poruncit să se bată toaca spre a se aduna fraţii, după care, ei adunându-se, le-a zis, în lacrimi şi suspine:
— Trebuie să ne rugăm, părinţilor şi fraţilor, căci văd cum mânia lui Dumnezeu s-a pornit dinspre răsărit…
După câteva zile, a venit veste că Antiohia s-a năruruit pe urma unui mare cutremur de pământ, şi aceasta se petrecuse chiar în clipa când sfântul spunea fraţilor să cadă în rugăciune.
Dăruit de Dumnezeu să fie un împrăştietor al harului său, sfântul Teodosie s-a apropiat de sfârşitul vieţii cu pace şi cu ascultare, deşi cel din urmă an îi fu plin de dureri şi de zăceri la pat. Dar gura lui neîncetat spunea rugăciuni, încât, chiar dormind, buzele i se mişcau, şoptind psalmii şi rugăciunile cele de obicei, întru împlinirea cuvântului lui Dumnezeu: „Noaptea se înalţă cântarea de la mine.”
Şi necontenit învăţa pe fraţi spre cele bune.
Cu trei zile înainte de capăt, a chemat pe trei episcopi iubiţi mult de el şi, arătându-le că el porneşte spre Domnul, le-a dat sărutarea din urmă. A treia zi, în pace, şi-a dat duhul…
Această mutare a lui Teodosie întru cel de sus a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta:
Un om, Ştefan, de fel din Alexandria, era îndrăcit de mulţă vreme. Aflându-se în ziua morţii lui Teodosie acole s-a atins de patul lui şi de îndată a fost izbăvit şi s-a făcu sănătos.
Aflându-se de moartea lui, s-a adunat mult popor cum şi monahii din mănăstiri, în frunte cu prea sfinţitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, s-au îngropat cu cinste sfântul trup al părintelui Teodosie în peştera în care vieţuise dintru început.
Şi aşa s-a săvârşit întru cele pământeşti sfântul Teodosie, cel care, prin osârdia şi credinţa lui, a statornicit mai înainte de alţii viaţa cea de obşte în sfintele mănăstiri ale lui Iisus Christos.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I