Viaţa Sfântului Vasile Cel Mare, Arhiepiscopul Cesareei din Capadocia

Anii de la început ai lui Vasile

Într-acea vreme trăia în Pont, ce se afla în Capadocia, un dascăl prea învăţat şi făcător de bine, Vasile. Drept măritor de Dumnezeu şi plin de osârdie, el avea pe Emilia soţie, întru toate cele bune asemănătoare lui. Cinci copii împodobiră traiul lor, patru fii şi o fiică. Petru, Vasile, Grigore, Navcratie şi Macrina se numeau ei.
Purceşi din părinţi bine credincioşi şi crescuţi în teama de Dumnezeu, toţi aceşti copii ai lui Vasile şi-ai Emiliei ajunseră la locuri de mare cinste, cum se arată: Petru, episcop al Sevastiei, Grigore, episcop al Nissiei, Navcratie, pustnic şi mare făcător de minuni, iar Macrina a fost şi ea sfinţită pe temeiul faptelor ei bune.
Dar mai presus de toţi fu lăsat de Dumnezeu să se arate Vasile, cel de-al doilea fiu al lui Vasile şi-al Emiliei.
La cele dintâi învăţături a avut dascăl şi povăţuitor chiar pe tatăl său. El l-a îndrumat nu numai în toată învăţătura, dar şi în căile credinţei.
Dară după cum albina osteneşte, culegând mierea din tot felul de flori, asemenea şi Vasile, după ce s-a îndestulat cu învăţăturile date lui de către tatăl său, a năzuit să purceadă mai departe. Şi-aşa, a mers în cetatea Cezareeei din Capadocia ca să prindă şi învăţăturile ce se primeau acolo, unde învăţase şi Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu.
În puţină vreme, Vasile ajunse să se desăvârşească în ale învăţăturii într-atât, încît s-a făcut slăvit şi vestit tuturor celor mari ai cetăţii şi la tot poporul. Atâta doxie şi bună vorbire avea, că toţi îl aveau ca pe-un preot, mai înainte de preoţie. Cinstit, cucernic şi vrednic înaintea tuturor era Vasile.
După acestea, el merse în altă cetate. Vizantea, cea mai mare din tot Răsăritul, având în ea pe toţi cei mai desăvârşiţi învăţaţi şi vorbitori.
Şi aici, Vasile şi-a împodobit mintea şi sufletul cu alese învăţături, dovedindu-şi înaintea dascălilor şi-a tovarăşilor ascuţimea minţii şi puterea de muncă.
Fiind însă nesăţios de învăţătură şi de temelia bunei vorbiri, a fost învrednicit de Dumnezeu să păşească chiar în cetatea cea vestită, Atena, unde se întâlni cu mulţi bărbaţi de seamă şi învăţaţi, între care, mai vârtos strălucea sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu.
Întrecându-se unul pe altul în faptă bună şi în râvna cea plăcută Domnului, Vasile şi Grigorie s-au legat cu o sfântă prietenie. Laolaltă locuiau, împreună mâncau şi amândoi o voie aveau, ca şi când un suflet sălăşluia în amândouă trupurile. Ca doi lucrători de pământ, sârguitori şi iscusiţi, lucrând ogorul învăţăturilor cele înalte, zise filosoficeşti, repede au cules rod bogat întrecând pe toţi cei de vârsta lor. Iar viaţa cea trupească, în mare postire o petreceau. Toate cele care momesc pântecele şi-i aduc dulceaţă, necunoscute le erau – şi ei se mulţumeau cu mâncări puţine şi uşoare ca şi Ioan Înainte-Mergătorul, cel ce mânca miere sălbatică şi lăcuste, în pustie.
Asemenea înţelepciune păzind, ei au ajuns să întreacă pe cei mai de seamă oameni din vremea lor, cum era vestitul Xenocrat, cel care, cu toate că trăia cu o femeie desfrânată, era neştiutor de ea, ca şi cum ar fi dormit singur.
Atât de mult au iubit necâştigarea, urând lăcomia şi împuţinarea, încât au covârşit şi pe Antisten şi pe Pitagora, – faptele cărora, jucării de copii le socoteau. Mult au defăimat ei şi câştigarea de bani sau orice alte lucruri deşarte. Asemenea, trufia şi înălţarea, cu totul le-au dispreţuit, precum şi mândria au pierdut-o prin smerenie. Cât despre înţelepciunea pe care o aveau, nu e nevoie să mai scriem, căci toată viaţa lor era cugetare şi dorire neostenită, zi şi noapte, să câştige înţelepciunea cea cerească şi adevărată, mai mult decât pe cea pământească. Se sârguiau în aceasta, ca să ajute Bisericii, întru alegerea neghinei din grâu, şi spre a curăţi şi a lămuri dogmele sfintei credinţe, împotriva năvălirii ereticilor. Atât de mult au deprins învăţătura dogmelor, că i-au întrecut pe toţi. Pe lângă acestea, ei mai cunoşteau şi bună carte de geometrie, de aritmetică şi de astronomie.

Întoarcerea lui Euvul la credinţa cea adevărată

Dascălul lor, zis Euvul, om prea înţelept şi bun, văzând o asemenea viaţă curată precum şi o înţelepciune atât de întreagă, sta întru mirarea lor.
Vrând Vasile să-l aducă şi pe el la cunoaşterea de Dumnezeu, l-a aflat odată înaintea cetăţii, stând de vorbă ca alţi oameni învăţaţi despre înţelepciunea vieţii. Era în vechime obiceiul acesta între filosofi. Şi Euvul avea o discuţie cu unul din ei, pentru o întrebare asupra unui cuvânt. Şi pe când ei nu se înţelegeau, a venit Vasile – şi lesne a dezlegat nodul disputei. Atunci unul din ei a zis:
– Cine este cel ce-a desluşit cuvîntul filosofului? Lar Euvul, răspunzând, a zis:

– Ori Dumnezeu, ori Vasile – atâta de mare cinste avea de învăţătura lui. Văzîndu-l pe Vasile, a lăsat pe prietenii şi pe ucenicii săi şi, luându-l cu sine, au mers de-au stat de vorbă, vreme de trei zile, despre lucrurile învăţăturilor filosoficeşti.
Şi-a întrebat Euvul pe Vasile:
– Care-i temeiul învăţăturii? – la care Vasile a răspuns :
– Mai presus de toate este să nu uităm de moarte… Şi luând mai departe cuvânt, Vasile a lămurit astfel:
– Dulci fi-vor cuvintele cele lumeşti, dară plină de amărăciune este lumea pentru cel ce se ţine de ea cu dragoste şi cu patimă. Una este slava cea trupească, şi alta este a firii celei fără trup. Că nu-i cu putinţă să se îndulcească omul din amândouă slavele, întrucât nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. După cât însă ne arată puterea bunătăţii, putem împărţi la cei flămînzi pâinea înţelegerii, iar pe cei răi putem să-i aducem sub acoperământul faptelor bune, pe cel gol îmbrăcându-l, pe cel lipsit ajutându-l… La noi, Euvule, nu sunt închipuiri şi vorbe, ci adevărul mântuirii, pentru că noi toţi vom învia, unii pentru viaţa veşnică, alţii spre pedeapsa şi ruşinarea veşnică, după cum ne va judeca Domnul Christos, Cel ce-a căutat oaia cea pierdută şi pe fiul rispitor, – Christos, dătătorul pocăinţei şi răsplătitorul nostru, fie chiar că am venit spre El în ceasul al unsprezecelea, precum făcut-a tâlharul de pe cruce… Că prin pocăinţă ni se dă o naştere din nou din apă şi din Duh, ochiul vede ce n-a văzut, – urechea, ce n-a auzit, precum şi toate cele pe care Dumnezeu le-a gătit pentru cei care-L iubesc!
Auzind acestea, Euvul a strigat cu mare tărie:
– O, Vasile, tu care arăţi atât de bine lucrurile cele cereşti, prin tine cred şi eu într-unul Dumnezeu Tatăl, atotţiitorul şi atoatefăcătorul… Aştept şi eu învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!…
Acestea zicînd, Euvul, cuprins de mare îmbucurare în duh, a glăsuit lui Vasile:
– Iată semnul credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce am, în mâinile tale o dau – iar cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, – căci dornic sunt şi eu să mă nasc din nou, din apă şi din Duh.
Vasile s-a rugat atunci, mulţumind cu mare smerenie lui Dumnezeu pentru aceasta:
– Binecuvântat este Dumnezeul nostru, cel ce-a strălucit mintea ta, Euvul, cu lumina adevărului!
Şi luîndu-l cu aleasă prietenie, Vasile a spus lui Euvul:
– Dacă vrei, precum zici, să petreci de-acum viaţa ta împreună cu mine, iată, îţi voi arăta cum trebuie să ne îngrijim mântuirea, izbăvindu-ne de ispitele şi de capcanele vieţii de aici. Să vindem toate averile şi să le împărţim la săraci şi după aceea vom merge în cetatea sfântă, unde vom căpăta îndrumare de la Bunul Dumnezeu.
Şi aşa făcură. Milostiviră pe cei săraci cu ceea ce căpătară din vânzarea averii lor – şi cumpărându-şi haine albe pentru sfîntul Botez, purceseră împreună spre Ierusalim.

Vorbirea de la învăţatul Livanie

În drumul lor, având mare putere în duh, întorceau pe mulţi, prin vorbirea lor, la adevărata credinţă.
Ajungând în casa unui învăţat de pe vremea aceea, căruia Livanie îi spunea, şi găsind acolo mare adunare de ucenici, Vasile le-a grăit la toţi despre învăţătura lui Christos, zicând:
– Iată cele ce sunt bune întru mântuirea noastră: curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, vorbă cumpănită şi cu bună rânduială, cumpătare la hrană şi la băutură, – înaintea celor mai mari, tăcere, – înaintea celor mai înţelepţi, luare aminte, – supunere celor bătrâni, dragoste nefăţarnică pentru cei de-o măsură şi pentru cei mai mici, – de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi, – cu femeile necurate sfat să nu aveţi, cu ruşinarea să vă împodobiţi, cătând cu privirea în jos şi cu sufletul în sus, iar cinstea acestei lumi drept nimic s-o socotiţi şi binele de-l faceţi, plata s-o aşteptaţi de la Iisus Christos, Domnul nostru…
Toţi cei de faţă întru mare mirare au rămas, după care Vasile cu Euvul au purces mai departe.

Botezul lui Vasile şi-al lui Euvul

Ajungând la Ierusalim, ei cercetară mai întâi cu credinţă şi cu dragoste toate locurile sfinte, închinându-se lui Dumnezeu, după care s-au înfăţişat episcopului cetăţii, Maxim – şi-i făcură mare rugare să-i boteze în Iordan.
Episcopul, văzând duhul lor de credinţă, a făcut după dorinţa lor – şi, luând clerul său, a mers cu Vasile şi cu Euvul la Iordan.
Ajungând acolo, Vasile a căzut în genunchi şi cu glasul muiat de lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate un semn al puterii Sale.
S-a sculat apoi, cuprins de tremur şi scoţându-şi vesta de pe el, cu care dimpreună s-a dezbrăcat şi de omul cel vechi, a intrat în apă, rugându-se.
Arunci, apropiindu-se arhiereul ca să-l boteze, iată că fulger de foc s-a pogorât asupra lor, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela s-a slobozit în apă, tulburând-o. După care a zburat la cer. Toată mulţimea ce stătea adunată s-a cutremurat de-o asemenea minune şi a preamărit pe Dumnezeu.
Pe urmă, episcopul a botezat şi pe Euvul, ungându-i pe amîndoi cu mir şi împărtăşindu-i cu dumnezeieştile Taine.

Vedenia arhiepiscopului Leontie

După acestea, ei s-au întors în cetatea sfântă, petrecând într-însa vreme de un an, iar apoi au mers în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonisit pe Vasile diacon şi au tâlcuit acolo pildele lui Solomon. Nu după multă vreme Vasile şi cu Euvul s-au călătorit spre ţara lor, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cesareei.
Mai înainte ca ei să ajungă aici, Leontie arhiepiscopul Cesareei a avut într-o vedenie de noapte descoperirea venirii lor, precum şi că Vasile o să fie la vremea cuvenită arhiepiscop al acelei cetăţi. Având această învrednicire dumnezeiască, Leontie, a doua zi dimineaţă, a chemat pe arhidiaconul său şi pe unii din clericii cei mai aleşi şi i-a trimis la porţile cetăţii dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întâmpina să-i aducă cu cinste la dânsul. Ei s-au dus – şi în adevăr au aflat pe cei doi călători pe când intrau în cetate şi i-au adus la arhiepiscop. Acesta cînd i-a văzut pe ei a stat întru uimire, căci pe unii ca aceştia îi avusese în vedenie. Şi a preamărit pentru aceasta pe Dumnezeu.
Apoi i-a întrebat care le este numele şi de unde vin, poruncind să-i ducă să ospăteze.
Adunând după aceea clerul său şi pe bărbaţii aleşi din cetate, le-a spus lor tot cum se întîmplase, – la care clerul într-un glas a zis: „De vreme ce pentru cinstita-i viaţă, Dumnezeu ţi-a arătat pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dânsul cum îţi este plăcerea, căci cu adevărat vrednic este omul acela pe care judecata lui Dumnezeu îl descoperă…”
Chemând atunci Leontie pe Vasile şi pe Euvul, a stat cu ei de vorbă despre Scripturi, vrând să afle priceperea lor şi văzându-i, s-a mirat de noianul înţelepciunii ce se afla într-înşii.
Apoi, ţinându-i la sine, îi cinstea după vrednicie.

Petrecerea lui Vasile în pustie

În Cesareea, Vasile a dus aceeaşi viaţă ca mai înainte, asemănătoare cu aceea a cuvioşilor pe care el îi cercetase în Egipt, în Palestina, în Siria şi în Mesopotamia, – viaţă monahicească în chip, în duh şi-n faptă.
Pe urmă a fost hirotonisit ca presviter de Ermoghen, cel ce-a urmat în scaun lui Leontie şi care se afla a fi bun povăţuitor monahilor.
Când Ermoghen a fost chemat la Domnul, Vasile fu cerut la scaunul arhiepiscopesc, ca vrednic de aceasta, prin chemarea mai dinainte a lui Dumnezeu. Dar Vasile, spăimântându-se de-o cinste atât de mare, de care duhul se simţea nevrednic în smerenia lui, a fugit şi s-a ascuns. În scaun s-a înălţat Evsevie, bărbat cu obiceiuri bune, dar puţin învăţat şi neiscusit în mânuirea cărţilor. Știind că Vasile era mult cinstit de toţi şi lăudat ca un om cu viață sfântă şi plină de înţelepciune, Evsevie s-a lăsat biruit de zavistie şi s-a arătat răuvoitor lui Vasile.
Atunci Vasile, înţelegînd acest lucru şi nevrând să dea glas mâniei, precum nici să fie conlucrător la zavistie, a plecat şi s-a dus în pustia Pontului, chemînd acolo prin epistole de prietenie şi pe sfintul Grigorie cel din Nazian, precum şi mulţime de monahi. Rînduială de viaţă monahicească făcând ei acolo, din îndemnul şi lumina Duhului petreceau viaţă îngerească pe pămînt.
Întru acestea ei erau ajutaţi şi de fericita Emilia, mama lui Vasile, care, trăind în preajma lor, dincolo de râu, îngrijea de hrana lor.
Cum pe vremea aceea ereticii începură să tulbure Biserica, Vasile şi Grigore, după ce petrecură în pustie atât cât îi învrednici Dumnezeu, hotărâră să iasă din nou la luptă duhovnicească întru apărarea dreptei credinţe.
Mai osebit, Vasile primise şi-o epistolă de la Evsevie care, vrând să se împace cu el, îl chema în Cesareea, cu rugare să vină spre a lupta împotriva ereticilor arieni.

Întoarcerea Iui Vasile la Cesareea. Slujba cea fără de sânge.

Lăsând singurătatea, Vasile s-a reîntors la Cesareea, unde ereticii primejduiau aşezarea Bisericii.
Aici, el a lucrat mult cu cuvîntul şi cu scrisul, întru curăţirea credinţei celei adevărate de eresuri.
Venindu-i ceasul, arhiepiscopul Evsevie şi-a dat obştescul sfârşit în braţele lui Vasile.
Lucrând Duhul Sfânt, Vasile, chiar nevrând, fu înălţat la scaunul arhipăstoresc, sfinţit fiind de mulţi episcopi, între care şi bătrânul părinte al lui Grigorie din Nazianz.
Vasile începu astfel să cârmuiască Biserica, ajutat la ostenelile sale de fratele Petru, sfinţit prezviter de el, punându-l mai pe urmă episcop în cetatea Savastiei.
Într-acestea, bătrâna mamă a lui Vasile, după o viaţă de nouăzeci de ani petrecuţi în căile plăcute Domnului, şi-a dat duhul în mâinile Celui prea înalt.
Păstorind cu râvnă şi cu smerenie, fericitul Vasile ceru Duhului Sfânt să-l învrednicească la fapte şi mai pline de virtute, bine cuvenite şi pe voia lui Dumnezeu.
El ceru puterea să săvârşească, cu ale sale cuvinte curate, sfânta slujbă cea fără sânge.
Rugându-se mult spre această învrednicire, vreme de şase zile, iată că în a şaptea zi, pogorîndu-se asupra lui Sfântul Duh, a început a liturgisi şi a săvârşi sfânta slujbă cea fără de sânge.
Mai pe urmă, adâncindu-se în rugăciuni şi întărindu-se în credinţă, a început a scrie cu chiar mâna sa tainele sfintei slujbe.
Şi iată, într-o noapte, i s-a arătat în vedenie Domnul, înconjurat de apostoli, făcând punerea înainte a pâinii şi a vinului, la sfîntul jertfelnic. După care, sculând pe Vasile, i-a zis: „După cererea ta, să ţi se umple gura de laudă – şi cu ale tale curate cuvinte să aduci slujba cea fără de sânge.”
Şi Vasile cu cutremur s-a sculat, neputând privi cu ochii strălucirea dumnezeiască.
După aceasta a purces în biserică şi, apropiindu-se de sfântul altar, a început a grăi şi a scrie în limba elinească aşa: „Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne Dumnezeule, Cel ce ne-ai zidit şi ne-ai adus în viața aceasta”, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale sfintei Biserici.
După ce le-a sfârşit, a ridicat pâinea, rugându-se cu putere şi zicând: „Doamne Iisuse Christoase Dumnezeul nostru, ia aminte din sfânt locaşul tău şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi. Tu, Doamne, Cel ce stai în înălţime cu Tatăl și cu noi aici, nevăzut, învredniceşte-ne cu puternică mâna Ta, ca să ni se dea prea curat trupul Tău, şi prea cinstit sângele Tău, nouă, tuturor noroadelor”.
Pe când făcea aceasta, cei din jur, dar mai întâi Euvul, am văzut o lumină cerească strălucind altarul şi pe arhiereu, cum şi nişte bărbaţi prea luminaţi în veşminte albe, stând de jur împrejurul lui Vasile.
S-au spăimântat atunci – şi vărsând lacrimi, au lăudat pe Domnul.
Tot atunci, a chemat la sine Vasile pe un argintar din cetate şi i-a poruncit, ca din aur curat să-i facă o pasăre, în chipul porumbelului, cel ce s-a arătat deasupra Iordanului, spre păzirea Sfintelor Taine, şi l-a aşezat deasupra Sfintei Mese.

Evreul întors la Domnul

În una din zile, un evreu prefăcându-se că-i creştin, să ştie şi el de Sfintele Taine, s-a alipit de cei credincioși şi a intrat în biserică. Arhiereul săvârşea sfânta slujbă.
Privind spre altar, evreul a văzut, cu adevărat, un prunc în mâinile sfântului Vasile, pe care el îl sfărâma, întru săvârşirea Sfintei Taine a împărtăşaniei, deşi arhiereul ținea în mâinile sale numai pâinea şi vinul.
Împărtăşindu-se credincioşii din mâinile sfîntului, a venit și evreul – şi i-a dat şi lui arhiereul – ca şi celorlalţi creștini – o părticică din sfintele daruri. Evreul a luat-o şi a văzut că-i carne cu adevărat. După aceea, apropiindu-se de pahar, a văzut că în el se află sânge.
Păstrând împărtăşania, evreul s-a dus, cuprins de înfricoșare-acasă la el şi a arătat-o nevestei sale, spunându-i despre tot ce văzuse.
A crezut apoi cu adevărat că înfricoşată şi prea înaltă este taina creştinească.

Şi a doua zi a mers la sfântul Vasile – rugându-l să-i dea sfântul Botez.
Mulţumind lui Dumnezeu, Vasile a botezat atunci pe evreu şi toată casa lui.

Eparhul nemilostiv

Într-o zi, sfântul mergând prin locurile săracilor, o femeie neajunsă i s-a plîns că o nedreptăţeşte eparhul cetăţii, adică mai-marele cetăţii.
Ştiind de viaţa sfântului, femeia i-a căzut în genunchi şi 1-a rugat să scrie eparhului despre această nedreptăţire, ştiind că are mare trecere la el.
Sfântul i-a scris lui aşa: „Femeia săracă, purtătoarea acestei scrisori, nădăjduind că mă iubeşti şi că vorba mea are trecere la tine, m-a rugat să-ţi scriu să opreşti nedreptăţirea ta. De este drept ce zice ea, te rog să încetezi s-o mai asupreşti…”
Ducând femeia scrisoarea la eparh, el a răspuns aşa sfintuluj: „Aş fi voit să fac milă femeii sărace, după cele ce mi-ai scris, dar nu pot de vreme ce ea se află sub dajdie.”
La care sfântul i-a răspuns: „Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de-ai putut şi n-ai voit, te va aduce Dumnezeu în starea celor ce zac în nevoie, – să vrei să fii miluit şi să nu fii!”
Nu după multă vreme aşa s-a şi întâmplat.
Împăratul, auzind că eparhul acelei cetăţi năpăstuieşte lumea, poruncă a dat să fie aruncat în închisoare, ca să despăgubească pe toţi cei năpăstuiţi de el.
Căzut în nevoie şi suferinţă, eparhul a trimis lui Vasile epistolă din închisoare, zicând să mijlocească la împăratul şi să-l miluiască.
Vasile cu mare grabă şi cu puternic duh a făcut aşa şi, după şase zile, a venit altă poruncă, precum că eparhul să fie slobozit din închisoare.
Văzând milostivirea şi uitarea de rău a sfântului, eparhul a alergat la el spre a-i mulţumi, dând femeii sărace îndoit din averile sale.
A fost atunci o foamete mare…
Atunci s-a abătut o foamete atâta de mare asupra ţinutului peste care păstorea sfântul Vasile, încât mulţi mureau neavând ce mânca.
Văzând sfântul că cei bogaţi din ţară pun grâul în hambare şi nu-l dau celor aflaţi în grea lipsă, s-a mâhnit peste fire de această învârtoşare şi împietrire de inimă.
Cugeta sfântul că neomenie mai mare ca aceasta nicăieri şi nicicând nu se află, ca bogaţii să nu vroiască măcar a vinde grâul, ci mai vârtos ţinându-l, să-l vîndă la vreme mai scump, întru adunare de mulţi bani pe spinarea flămânzilor.
Şi-şi zicea: nu văd ei, păcătoşii, că, cu cât aşteaptă vreme mai multă, să strângă bani mai mulţi, strâmtorând pe săraci, cu atât grămădesc mai mult asupra lor mânia lui Dumnezeu? Oameni îşi zic ei? Ci-s mai răi ca fiarele, de vreme ce ele iubesc pe cele asemenea lor, pe când oamenii nu se milostivesc întru sine.
Văzând acestea, sfântul a mers cu mare putere duhovnicească între aceşti bogaţi, învăţându-i în fiecare zi despre milostenie, sfătuindu-i, rugându-i, aducându-le aminte de dragostea de străini a lui Avraam, de primirea de oaspeţi ai lui Lot, de felul cum Iosif cel prea frumos hrănea pe egipteni.
Și le-a mai spus lor pilda cu bogatul căruia i-a rodit țarina : “Nebunule, chiar în noaptea aceasta se va cere de la tine sufletul…”
Astfel zicînd şi asemenea purtare având cu ei, sfântul Vasile i-a înduplecat să-şi deschidă hambarele.
Următor lui Iisus, care a spălat, spre pildă de umilință, picioarele ucenicilor săi, aşa şi sfântul Vasile s-a pus singur la slujbă împărţirii grâului, fierbându-l singur şi făcând hrană la săraci, întru ostoirea lor.
Şi făcând aşa multe zile, a potolit primejdia foametei.

Întâmplarea cu împăratul Iulian

Într-acea vreme, împăratul Julian, cel necurat şi păgân, vrând să pornească război împotriva perşilor, a venit şi prin părţile Cesareei Capadociei.

Sfântul Vasile învăţase cu el la Atena şi-l cunoştea bine, aşa că a luat poporul său şi l-a întîmpinat, cinstindu-l cum se cuvenea unui împărat.
Neavând a-i duce alt dar, Vasile îi duse trei pâini de orz, din cele care mânca el.
Împăratul, spre a-şi bate joc de el, primind acest dar, zise astfel slujitorilor săi:
– Răsplătiţi-i darul şi daţi-i iarbă din livadă!
La aceasta, sfântul, fără să-şi piardă cumpătul, răspunse:
– Slăvite împărate, noi ţi-am adus din cele ce mâncăm, iar tu ne-ai răsplătit cu cele ce, bine se vede, mănânci înălţimea ta…, – la care împăratul s-a mâniat peste măsură, văzându-se astfel biruit de sfânt.
A strigat atunci împăratul:
– Să te temi tu atunci cînd mă voi întoarce biruitor din Persia. Te voi răsplăti arzând cetatea ta până în temelie, iar pe poporul cel amăgit de tine îl voi purta în robie, – că şi tu şi el necinstiţi prin credinţa voastră pe zeii cărora mă închin eu… Veţi vedea voi ce răsplată vă voi da…
Acestea zicând, porni în Persia.
Întorcându-se în cetate, sfîntul Vasile a adunat norodul şi i-a spus îngrozirile împăratului, sfătuindu-l astfel:
– Nu fiţi mâhniţi, fraţii mei întru Christos, şi nu vă îngrijiţi de avuţiile voastre, ci numai de sufletul vostru. Duceţi-vă şi strângeţi laolaltă banii voştri, că atunci când se va întoarce împăratul, să-i ieşim înainte, – şi el, lacom fiind, văzând grămada de bani ce-i vom da, ne va slobozi din orice altă asuprire…
Aşa făcură.
Şi când a aflat sfântul că împăratul se întoarce spre ei, a adunat iarăşi mulţimea creştinească şi i-a îndemnat pe toţi să postească vreme de trei zile-n şir.
Pe urmă se urcară cu toţii pe muntele Cesareei, căruia Didim îi spune, adică geamăn, avînd două vârfuri, pe unul din ele stând o biserică a prea curatei Născătoare de Dumnezeu.
Acolo, creştinii se rugară, cu inima zdrobită, milostivului Dumnezeu şi prea curatei Maicei Sale, ca să risipească sfatul păgânului împărat.
Pe când stătea în rugăciune cu poporul, sfântul a văzut mulţime de oaste cerească roind împrejurul muntelui, iar la mijloc o femeie şezând pe un tron în mare slavă. Era chiar Prea Sfînta Născătoare. Ea a zis îngerilor ce stăteau roată în jurul ei: „Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să răpună pe Julian, vrăjmaşul Fiului meu.” Atunci s-a arătat lui Vasile însuşi mucenicul Mercurie, îmbrăcat în armele sale, care, luându-şi slobozenie de la Maica prea Curată, a pornit degrabă.
Sfântul Vasile, după ce-a avut această luminoasă vedenie, a luat pe unii din clerici şi s-a pogorât în cetate. Acolo se afla biserica lui Mercurie, care trăise cu o sută de ani mai înainte în Cesareea, pe vremea împăraţilor Deciu şi Valerian.
Intrând în biserică, căzură în adâncă rugăciune la icoana Maicii prea Curate, lângă care se afla şi chipul marelui mucenic Mercurie, cerînd apărare împotriva păgânului împărat Julian.
Astfel stând în rugăciune, sfîntul Vasile a văzut chipul sfântului Mercurie făcându-se nevăzut câtăva vreme, şi arătându-se peste puţin cu suliţa însângerată.
În vremea aceea, Julian a fost însuliţat la război de sfântul mucenic Mercurie…
Atunci, sfântul Vasile a văzut că vedenia ce i se arătase fusese adevărată – şi a mulţumit cu smerenie lui Dumnezeu.
Urcându-se pe urmă la cei care rămăseseră pe munte, le-a zis:
– Bucurați-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci rugăciunea noastră a fost ascultată. Împăratul cel păgân şi-a luat răsplata cuvenită. Să mergem în cetate – şi fiecare să-și ia banii săi.
Creştinii auzind acest îndemn au strigat toţi într-un cuget :
-Dacă am vrut să-i dăm împăratului păgân, – nu-i vom dărui, oare, împăratului cerului şi al pâmântului, cel care ne-a dăruit viaţa?
Lăudând sârguinţa lor, sfântul a poruncit să-şi ia fiecare tot câte-o a treia parte din cele ce-au dat, iar cu cealaltă avuție să se ridice casă pentru săraci şi pentru oaspeţi, bolniță, adăpost pentru bătrâni şi pentru neputincioşi.

Diaconul necurat

Sfântul Vasile avea încă un dar minunat. Pe cînd slujea şi înălţa sfintele daruri, cunoştea că se pogoară Sfântul Duh prin aceea că porumbelul de aur ce stătea atârnat deasupra dumnezeieştii mese se clătina uşor de trei ori, mişcat de tainica putere a Celui prea înalt.
Într-o zi, slujind astfel, sfântul Vasile, privind spre porumbel, văzu că el nu s-a clătinat decât de două ori. Mirându-se de aceasta, sfântul a ridicat privirea spre unul din diaconii cu care slujea dimpreună şi l-a văzut făcând semne unei femei care stătea în faţa altarului.
A poruncit atunci să se depărteze acel diacon de sfânta masă, dându-i canon de ispăşire şapte zile, să postească, să se roage şi fără somn să petreacă toată noaptea în rugăciuni, iar din averea lui să se dea la săraci.
De-atunci, sfântul Vasile a poruncit să se pună în faţa altarului perdele şi îngrădiri pentru femei, ca să nu mai îndrăznească vreuna a ridica privirea spre altar în vremea slujbei dumnezeieşti, iar de va cerca una să calce o asemenea poruncă, îndepărtată să fie din biserică, – asemenea şi de Sfânta împărtăşanie.

Sfântul Vasile şi rătăcirea arienească

Valent, împăratul cel orbit de rătăcirea arienească, a ridicat în vremea aceea, pe scaune de ierarhi, episcopi arieni, izgonind pe cei drept credincioşi iar pe unii din aceştia, mai slabi de duh, atrăgându-i în rătăcire.
Văzând pe sfântul Vasile stând fără temere pe scaunul său arhieresc, ba mai mult, sfătuind pe cei căzuţi în eresul arienesc să se întoarcă la dreapta credinţă, Valent s-a pornit cu mare mânie împotriva lui.
Asuprind peste fire pe cei credincioşi, el a mers pe urmă în Antiohia şi în Cesareea Capadociei, având cuget a aduce şi pe Vasile la unirea cu arienii, pentru aceasta, a pus pe capul sfântului mulţime de dregători, bărbaţi şi femei, să-l sfătuiască şi să-l îndemne, cu tot felul de făgăduieli întru aceasta.
Văzând că nu izbutesc, de vreme ce omul acesta era tare şi nezdruncinat în credinţa sa, au pornit asupra lui pe eparhul Modest, care cerca să-l îngrozească cu mânia.
La îngrozirile lui, sfântul i-a răspuns cu smerită îndrăzneală:
– Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe mine şi ceasloavele mele, chibzuesc că nu-ţi fac nevoie. De izgonire nu mă tem: că tot pământul e-al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, – ci, mai vârtos ţi-oi mulţumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu.
Modest, cuprins de grea furie, i-a zis:
– Nimeni n-a vorbit cu-atâta îndrăzneală mie vreodată…
Atunci sfântul Vasile n-a pregetat să-i răspundă:
– Căci nu ţi s-a întâmplat să vorbeşti cu episcop. Întru toate noi purtăm smerenie şi blândeţe, dar când cineva ar vrea să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, o, atunci nu ne temem de nici unul.
La sfârşit, Modest i-a zis:
– Cugetă până dimineaţă, că pierzarea ţi se pregăteşte.
Iar sfintul Vasile l-a înfruntat din nou:
– Mâine dimineaţă acelaşi voi fi, – fi-vei şi tu același?
Spunând Modest împăratului asemenea întîmplări, împăratul i-a poruncit să nu-l supere mai mult.

Întâmplarea cu scaunul şi cu condeiul împăratului

Apropiindu-se praznicul Botezului, împăratul, ca şi cum ar fi vrut să fie pe plac lui Vasile, a intrat în biserica lui.
Luând aminte la buna podoabă şi rânduiaia bisericii, precum şi la cântările şi rugăciunile credincioşilor, a căzut în uimire. Nu văzuse niciodată asemenea bune obiceiuri în bisericile arieneşti.
Apropiindu-se de împăratul, Vasile grăia în cuvinte dumnezeieşti, de faţă fiind şi Grigore din Nazianz, care a povestit acestea mai pe urmă, scriindu-le.
Şi aşa s-a îmbunat împăratul pentru Vasile.
Dar mult nu ţinu, căci clevetitorii ridicându-se împotriva lui, împăratul s-a plecat lor şi a judecat să izgonească pe Vasile.
Când a fost însă să stea împăratul jos, scaunul de sub el s-a mişcat, iar pana cu care voia să iscălească hârtia de izgonire i s-a stricat în mână. Luând alta, s-a stricat şi ea. Asemenea şi cea de-a treia.
Atunci frica a căzut peste împărat – şi el, cunoscînd puterea lui Dumnezeu întru acesta, a rupt hârtia.
Cei răi voitori lui Vasile văzând acestea, au stăruit din nou pe lângă împărat să-i facă rău lui Vasile.
Împăratul a trimis atunci un senator, dregător întru cele mari, ca să aducă pe Vasile în Antiohia.
Spunând acesta lui Vasile porunca împărătească, el i-a răspuns precum că ştie de întâmplarea cu scaunul şi cu cele trei pene ce s-au fost rupte în chiar mâinile împăratului, nevoind să slujească nedreptei lui judecăţi.

Cum a vindecat sfântul Vasile pe Galatie, fiul împăratului

Adus fiind în Antiohia, Vasile a fost întrebat că de ce nu se ţine şi el de credinţa împăratului, la care el a răspuns:
– De-aş urma învăţăturii arieneşti, m-aş abate de la adevărata credinţă creştinească, în unul Dumnezeu, pe care am primit-o de la părinţi, întru a o slăvi.
Iară judecătorul îl îngrozea cu moartea. Vasile a zis atunci:
– Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg. De mult doresc aceasta, numai de nu vă veţi schimba făgăduiala.
Văzând o asemenea mare credinţă şi tărie întru ea, eparhul s-a dus la împărat şi i-a spus ca bărbatul acesta este mai presus de îngrozire.
Împăratul, plin de mânie, gândea cum ar face să-l piardă.
Într-acele zile, Galatie, fiul împăratului, a căzut la grea zăcere, aflându-se aproape de moarte.
Maica lui, plină de durere, venind la împăratul, i-a zis:
– Fiul meu moare din pricină că tu n-ai credinţa cea dreaptă şi asupreşti pe arhiereul lui Dumnezeu.
Acestea auzind, Valent a chemat grabnic pe Vasile şi i-a zis:
– Dacă dogmele credinţei tale sunt plăcute lui Dumnezeu, atunci să faci sănătos cu rugăciunile tale pe fiul meu.
A răspuns sfântul:
– De te vei uni, o, împărate, cu credinţa cea dreaptă şt de vei dărui pace Bisericilor, fiul tău va fi viu!
Împăratul făgăduind acestea, sfântul Vasile a picat în adâncă şi smerită rugăciune, iar Galatie, fiul împăratului, sănătos s-a făcut.
Apoi, a liberat pe Vasile cu cinste – şi l-a trimis la scaunul său.
Arienii aflând însă despre acestea cârtiră în inimile lor pline de zavistie şi de răutate, şi spuseră împăratului:
– Aceasta şi noi putem face…
Înşelând astfel pe împăratul, au căpătat de la el voia de a boteza pe fiul său.
După ce arienii l-au botezat, Galatie a murit în mâinile lor.
Aflând acestea împăratul Valentinian, fratele lui Valent, şi mirându-se, a premărit pe Dumnezeu, iar lui Vasile i-a trimis multă avere, – pe care Vasile luând-o, a ridicat spitale în eparhia sa, miluind mulţime de săraci şi de neputincioși.

Eparhul Evsevie şi văduva cea tânără – Vestiana

Sfântul Vasile a vindecat şi pe eparhul Modest prin rugăciunile sale.
Trecând apoi mai multă vreme, a venit în locul acela un eparh, Evsevie, rudă a împăratului.
Se afla deci în zilele lui acolo, în Cesareea, o prea frumoasă şi tânără văduvă, numită Vestiana, care era şi tare bogată, fiică a senatorului Arax.
Pe ea voia Evsevie s-o dea cu sila în căsătorie unui dregător înalt de la curtea sa, dar ea, dorind să păzească curăţia văduviei sale neprihănită nu mai voia să se mărite.
Aflând că voiau s-o dea cu silnicie acelui bărbat, Vestiana a fugit în biserică, alergând s-o scape sfântul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.
Apărând-o de oamenii eparhului, Vasile a trimis-o în mare taină la mănăstirea de fecioare, la Macrina, cuvioasa sa soră.
Eparhul a trimis atunci din nou ostaşi armaţi s-o ridice din biserică, – şi negăsind-o, au purces în odăile sfânului, unde atâta curăţenie era, că părea că locuiesc îngerii în ele. Dar eparhul, necurat fiind, credea că pentru păcat ascunsese la sine pe Vestiana.
Negăsind-o nici acolo, eparhul a cercat să îngrozească pe sfânt cu munci grele, ca să-i dea pe văduvă.
Dar sfântul Vasile i-a răspuns:
– De vei porunci să mi se strivească oasele cu fiarele, eu mulţumitor îţi voi fi, că mă vei scăpa de boala de care pătimesc…
Aflând poporul despre toate acestea, s-a ridicat în număr mare şi a venit cu arme şi ciomege la curtea eparhului, cu grea ameninţare de ucidere, spre a apăra astfel pe sfântul lor.
Şi dacă sfântul Vasile n-ar fi potolit poporul, neîndoielnic că eparhul ar fi fost ucis.
Eparhul văzînd atîta tulburare s-a temut foarte tare şi a slobozit pe sfânt, nemaifăcându-i niciun rău.

Fiica cea neascultătoare de părinţi şi tânărul vândut Satanei

Eladie, cel ce-a fost ucenic vrednic al sfîntului Vasile, povesteşte astfel:
Un dregător drepteredincios, zis Proterie, cercetînd locurile sfinte, a chibzuit să hărăzească pe fiica sa să slujească lui Dumnezeu într-o sfântă mănăstire.
Diavolul, cel ce dintr-un început urăşte binele, aflând despre gândul acesta, a împins pe-o slugă a lui Proterie să poftească la trupul fiicei stăpînului său.
Sluga simţindu-se nevrednică, a mers la un vrăjitor, spunîndu-i dorinţa sa şi făgăduindu-i bani mulţi dacă va face cu farmecele sale să ia de soţie pe fiica stăpânului său.
Codindu-se la început, vrăjitorul i-a zis apoi:
– Te voi trimite la stăpînul meu, diavolul – şi el iţi va face voia dacă vrei s-o faci şi tu pe-a lui.
Sluga a făgăduit, iar vrăjitorul l-a mai întrebat:
– Te lepezi de Christos al tău şi dai scrisoare despre aceasta?
– Dau! – răspunse sluga, – după care vrăjitorul a luat şi a scris o epistolă diavolului, arătând întâmplarea şi rostul.
Pe urmă, vrăjitorul a dat slugii epistola şi i-a zis:
– Mergi acum în toiul nopţii la mormintele elineşti, ridică epistola în văzduh – şi vei da cu ochii de cei ce te-or duce la diavolul.
Sluga a purces în noapte la mormintele elineşti, a ridicat epistola şi a strigat cu putere pe diavoli.
S-au arătat puzderie, l-au ridicat şi l-au dus la căpetenia lor, care, cum a văzut pe slugă, i-a zis:
– Crezi în mine?
– Cred.
– Te lepezi de Christos al tău?
– Mă lepăd.
Atunci Satana a rânjit cu dulceaţă spre el, spunându-i:
– Ehe, cine-mi sunteţi, voi, creştinii?… Când aveţi nevoie de ajutorul meu, veniţi şi cădeţi la picioarele mele, iar după ce vă împliniţi pofta, iar vă lepădaţi de mine şi dați fuga din nou la Christos al vostru, carele, ca un bun și iubitor de oameni ce este, vă iartă şi vă primeşte la sine. Vreau să-mi dai zapis la mână, că te lepezi de bună voie de Botez şi de Christos şi-mi făgăduieşti că al meu vei fi pe veci de veci, răbdând cu mine munca cea veşnică – şi aşa îţi voi îndeplini de îndată pofta.
Atunci tânărul a scris precum diavolul a voit.
Având zapis, diavolul a trimis gând de desfrânare şi a aprins pe fecioara aceea de nesăţioasă dragoste pentru sluga tatălui ei.
Nemaiputând răbda patima, fecioara a căzut la picioarle tatălui ei, cerându-i s-o mărite cu tânărul acela.
Mare şi grozavă a fost mâhnirea care s-a lăsat atunci în pieptul părintelui, care auzea asemenea vorbe din gura fetei lui – şi se întreba cu durere:
– Cu ce-am păcătuit, de sunt astfel pedepsit? Eu, care vroiam să-mi logodesc fata cu Mirele cel ceresc?
Şi fata, văzând aceasta, mai cu putere cerea unirea nunţii, zicând:
– De nu mă laşi să-l iau, îmi voi ridica viaţa.

Chemînd pe rude şi pe prieteni, tatăl s-a sfătuit şi n-a ajuns altcum la niciun lucru, decât că a dat pe fată de nevastă slugii, spunîndu-i:
– Du-te, mergi, fiică neascultătoare, dar curând te vei căi de fapta ta!
Şi aşa a fost. După puţină vreme de la însoţire, femeia a văzut că bărbatul ei nu intră in biserică şi nici cu sfintele Taine nu se împărtăşeşte. Iar oamenii i-au spus:
– Bărbatul tău nu e creştin.
Femeia auzind aceasta, s-a umplut de mâhnire, şi căzând la pămînt, se văita: „Aşa se cade celor ce nu ascultă de părinţi! Vai mie, ticăloasa, la ce m-am născut, – iar născându-mă, de ce n-am pierit?”
Auzind-o bărbatul ei, a venit la ea şi căută s-o mângâie cu felurite vorbe, spunîndu-i că nu-i drept ce se vorbeşte pe socoteala lui, dar femeia tot nu l-a crezut, ci i-a cerut:
– De vrei să mă liniştesc, vei merge mîine dimineaţă cu mine la biserică – şi de vei lua Sfintele Taine, te voi crede.
Ticălosul ei bărbat văzînd că nu mai poate tăinui, i-a spus toate cele petrecute, dându-se diavolului.
Scuturându-se de slăbiciunea femeiască şi căpătând tărie, femeia a alergat la sfântul Vasile şi a strigat către el:
– Miluieşte-mă, ucenice al lui Christos, că am fost neascultătoare către părinţi, şi m-am supus sfatului cel diavolesc.
Atunci sfântul l-a chemat pe bărbat şi întrebându-l de sunt adevărate cele spuse de femeie, el a răspuns:
– Adevărat, – că de-ar fi să tac, faptele mele ar striga.
Şi i-a spus sfîntului toate cele întîmplate. Atunci sfântul Vasile l-a întrebat:
– Vrei să te întorci din nou la Domnul? El a răspuns:
– Vreau, dar nu pot.
– De ce?
– Pentru că m-am legat cu zapis.
– Nu te mâhni – i-a răspuns sfântul – că Dumnezeu e iubitor de oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc.
Sărind şi femeia, a cerut cu putere lui Vasile să le stea într-ajutor.
Atunci sfântul a făcut asupra omului semnul sfintei cruci, şi pe urmă l-a închis înlăuntrul sfintelor ogrăzi, poruncindu-i să se roage fără oprire.
A stat astfel trei zile la şir după care sfântul a venit să-l cerceteze întrebîndu-l:
– Cum te afli, fiule? Iar el i-a răspuns:
– Mă aflu în mare primejdie, stăpîne. Nu pot răbda chiotul diavolesc, înfricoşările, străpungerile şi lovirea picioarelor pe care mi le trimite diavolul, ca unul ce sunt legat cu el prin zapis.
Sfântul l-a mângâiat spunându-i:
– Nu te teme, fiule, – fii tare în credinţă! După câteva zile, cercetându-l din nou, tânărul i-a răspuns:
– Se mai aud, de departe, chiotele şi îngrozirile, dar pe ei nu-i mai văd.
Şi iar l-a mai lăsat preţ de puţine zile, şi cînd l-a cercetat, omul i-a răspuns:
– Acum mă simt bine, sfinte părinte, că te-am visat luptându-te pentru mine cu diavolul, biruindu-l…
Scoţându-l din închisoarea unde stătuse, sfântul a adunat mare sobor de clerici şi norod şi le-a zis:
– Iată că Bunul Păstor vrea să ia pe umeri oaia cea pierdută… Se cade deci să-L preamărim şi să cădem în noaptea aceasta în rugăciuni ca să biruie şi să ruşineze pe vrăjmaşul sufletelor noastre.
Şi aşa au făcut, iar a doua zi, Vasile luând de mână pe tânăr l-a dus, dimpreună cu norodul, în biserică, cântând psalmi şi laude.
Diavolul, nevoind să se dea biruit, a sărit atunci cu asemenea putere, pătrunzând cu îndrăzneală în biserică şi vrând a hrăpi la sine pe tânărul care striga cu tărie: “Sfinte al lui Dumnezeu, nu mă lăsa!”
Atâta de îndrăzneţ şi de neruşinat era însă diavolul, că s-a repezit şi la Vasile, zgâriindu-l pe faţă.
Dar sfântul, înfruntând cu putere pe diavol, i-a strigat:
– Neruşinat pierzător de suflete, nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?
Toţi au auzit atunci pe diavol zicând:
– Mă nedreptăţeşti, Vasile! – la care sfintul l-a certat şi mai cu putere, spunându-i:
– Să te certe pe tine Domnul, diavole…

Şi diavolul iar i-a spus:
– Vasile, mă nedreptăţeşti, de vreme ce nu eu am mers la dânsul, ci el a venit la mine, lepădându-se de Cristos al tău şi dându-mi zapis, pe care îl am în mâinile mele şi-l voi aduce în ziua când vom sta înaintea Celui de obşte Judecător!
Binecuvântând pe Dumnezeu, Vasile i-a cerut să-i dea zapisul tînărului, punând poporul să ridice mâinile în sus şi să zică „Doamne miluieşte”.
Atunci s-a petrecut o minune prea frumoasă. Toţi văzură cum pe aripile văzduhului se lasă spre ei zapisul tânărului şi cum merge lin şi se aşază în mâinile lui Vasile.
Sfântul a luat zapisul şi, dând mulţumire lui Dumnezeu, a zis tânărului în faţa tuturor:
– Cunoşti acest zapis? Iar el a răspuns:
– Da, sfinte, este al meu, scris cu mâna mea. Rupându-l în bucăţi, Vasile l-a ars faţă de toţi, iar pe urmă a dus pe tânăr în biserică, unde l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, dând şi poporului un praznic din destul.
Dând canonul de cuviinţă tânărului şi învăţându-l multe alte lucruri bune, Vasile l-a încredinţat nevestei sale, întru bună şi creştinească convieţuire de atunci încolo.

Anastasie, sora sa Teognia şi leprosul vindecat

Tot Eladie, acel vrednic de credinţă bărbat, mai povesteşte despre sfântul Vasile şi acestea:
Într-o zi, cuviosul nostru părinte Vasile, avînd asupra lui lumina harului, a zis către clerul lui:
– Veniţi, fiilor, după mine, să vedem împreună slava lui Dumnezeu şi să-L slăvim.
Şi au ieşit din cetate, nimeni neştiind unde aveau să meargă.
Într-un sat trăia un prezviter, cu numele Anastasie, avînd de soţie pe Teognia, cu care trăia, în feciorie, ca frate cu soră, de patruzeci de ani. Oamenii neştiind aceasta, o credeau stearpă, necunoscînd curăţia ei feciorelnică, bine tăinuită de ea.
Pentru viaţa lui curată, Anastasie avea duhul lui Dumnezeu şi era bărbat înainte-văzător.
Într-acea vreme, el văzând cu duhul că Vasile avea să-l cerceteze, a zis către Teognia:
– Eu mă voi duce la câmp, iar tu, doamnă, sora mea, să rămâi să împodobeşti casa şi la ceasul nouă din zi să aprinzi luminări şi să ieşi întru întîmpinarea sfântului Vasile arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii.
Teognia, mirându-se de aceste cuvinte, a făcut întocmai.
Ieşind înaintea lui Vasile, care se apropiase de casa lor, Teognia i s-a închinat, iar Vasile întrebând-o cum se află, ea i-a răspuns: „Sunt sănătoasă, sfinte stăpâne.” Vasile a mai întrebat-o:
– Unde este Anastasie, fratele tău? Ea i-a răspuns:
– Nu mi-e frate, ci bărbat – şi s-a dus la lucrul câmpului…
Sfântul i-a spus:
– A venit – şi este în casă, – nu te îndoi… Auzind Teognia aceste cuvinte, s-a umplut ca de-o spaimă, văzând că sfântul ştie de taina lor, şi căzându-i la picioare, i-a zis:
– Roagă-te pentru mine, păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate lucruri văd în tine.
Intrând în casă, sfîntul Vasile a fost întîmpinat de Anastasie care, sărutându-i picioarele, a grăit:
– De unde mie aceasta, că a venit arhiereul Domnului la mine?
Arhiereul a răspuns:
– Bine că te-am aflat, ucenice al lui Christos, să mergem în biserică şi să facem dumnezeiasca slujbă…
Când au ajuns în biserică şi sfântul l-a poftit pe Anastasie să facă slujba, el i-a răspuns: „Cel mai mic de cel mai. mare se binecuvintează” – şi n-a vrut s-o facă.
Atunci Vasile i-a spus: „Pe lîngă toate lucrurile tale bune, se cuvine să ai şi ascultare”, – şi Anastasie s-a supus.
Şi pe cînd slujea, la vremea înălţării sfintelor Taine, sfîntul Vasile, precum şi câţiva vrednici care se aflau cu el, au văzut pe Prea Sfântul Duh pogorându-se în chip de foc şi învăluind pe Anastasie.
După slujbă au mers la casa prezviterului, şi sfântul l-a întrebat despre starea lui, la care Anastasie a răspuns arătând că-i om sărac şi muncitor de rând.
Pe urmă sfântul l-a mai întrebat:
– Spune-mi şi bunătăţile tale? Iar el a răspuns:
– Eu n-am făcut nimic bun pe pământ.
Sculându-se Vasile, a zis să meargă toţi după el şi s-a dus la un bordei, unde a cerut să i se deschidă uşa. Anastasie s-a împotrivit zicînd:
– Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu vroieşti a intra că nu-i nimic acolo, fără numai de trebuinţele de casă – la care sfântul a zis din nou:
– Pentru trebuinţele acestea am şi venit. Prezviterul tot nevoind, a deschis uşa sfântul cu cuvântul – şi au intrat. Au găsit acolo un om foarte bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare ale trupului – şi nimeni nu ştia nimeni de el fără numai prezviterul şi sora lui.
Drept aceea, sfântul a zis lui Anastasie:
– Pentru ce ai vrut să-mi tăinuieşti această comoară a ta?
Prezviterul a răspuns:
– Omul acesta este cuprins deseori de mânie şi m-am temut, arătându-ţi-l, să nu greşească vreun cuvânt împotriva sfinţiei tale.
Şi Vasile i-a zis:
– De laudă este vrednicia ta, – dar, în noaptea aceasta să mă laşi pe mine să-i slujesc, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta.
Şi a rămas prea fericitul Vasile singur cu cel bolnav – şi-a petrecut cu el toată noaptea în rugăciuni, iar dimineaţa l-a scos întru totul sănătos.
Prezviterul cu sora sa, precum şi cu toţi cei ce se aflau de faţă acolo, văzând o minune ca aceasta, au preaslăvit pe Dumnezeu.
Apoi, sfântul Vasile, după plăcută vorbire cu prezviterul şi după duhovnicescul ospăţ, s-a întors la casa sa.

Cum a învăţat elineşte Sfântul Efrem Sirul

Auzind despre sfântul Vasile, cuviosul Efrem Sirul, cel ce vieţuia în pustie, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. A avut el atunci o vedenie. A văzut un stâlp de foc care ajungea până la cer şi a auzit un glas de sus spunând: „Efreme, Efreme, ca acest stâlp de foc este Vasile.”
Luând de îndată cu sine un tălmaci, că el nu ştia elinește, Efrem a mers în Cesareea la praznicul Botezului Domnului.
Ajungând acolo şi privind în taină de departe, a văzut pe episcop mergând la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase, precum şi clerul din jur la fel.
Efrem, întorcându-se către tălmaci, i-a zis:
– Mi se pare, frate, că ne-am ostenit în zadar de vreme ce nu poate fi Vasile, cel ce vine într-o asemenea orânduială, neasemănătoare cu aceea din vedenie… Acestea zicând, s-a tras dimpreună cu tălmaciul într-un colț ferit, gândind şi zicându-şi în sine cuvinte de îndoială despre asemenea întîmplare.
Atunci sfântul Vasile, “învrednicit prin Duhul Sfânt”, a văzut acestea şi, chemând la sine pe arhidiaconul său, i-a zis:
– Mergi la uşa bisericii dinspre apus şi vei afla acolo un monah necunoscut, cu barba scurtă şi mic la stat, şi s[ vină în altar că-l aşteaptă arhiepiscopul. Arhidiaconul, răzbind greu prin popor, a mers şi i-a aşa – la care cuviosul Efrem i-a răspuns:
– Ai greşit, frate, noi suntem oameni străini şi nu ne cunoaște arhiepiscopul.
Mergând să spună acestea arhiepiscopului care citea cărţi la popor, cuviosul Efrem privind, a văzut limbă de foc ieşind din gura Sfântului Vasile.
Și iar a venit arhidiaconul trimis de sfintul Vasile, – și de data aceasta Efrem a ascultat şi a preamărit pe Dumnezeu, bătând metanie şi zicând:
– Cu adevărat mare este Vasile – stâlp de foc – şi Duhul Sfînt grăieşte prin el…
Şi Efrem a mers la el, după ce s-a sfârşit slujba dumnezeiască, l-a sărutat cu îmbrăţişare în Domnul, zicîndu-i cu dulceaţă:
– Bine ai venit, părinte, tu care ai înmulţit ucenicii lui Christos în pustie, gonind cu puterea Lui diavolii. De ce te-ai ostenit atâta să vii să vezi un om păcătos? Domnul să-ţi răsplătească…
Atunci Efrem, prin tălmaci, i-a grăit cuvintele cele mai dinainte pregătite, în inima lui, şi s-a împărtăşit dimpreună cu fratele său, cu prea curatele taine, din chiar mâna sfântului Vasile.
După care, ospătându-se, cuviosul Efrem a zis sfântului:
– Prea sfinte părinte, un dar cer de la tine, – şi doresc mult să mi-l dai.
Sfîntul Vasile cu grăbire i-a răspuns:
– Cere ce-ţi este de folos – şi-ţi voi da, că mult îţi sunt dator pentru osteneala ce-ai făcut să vii să mă vezi.
Luând din nou glas, Efrem a zis:
– Ştiu, prea sfinte, că tot ceea ce ceri de la Dumnezeu ţi se dă. Vroiesc dar să te rogi bunătăţii Lui să mă învrednicească să grăiesc elineşte.
Şi sfântul Vasile, cu smerenie, i-a răspuns:
– Îmi ceri ceva peste puterile mele, dar de vreme ce cu mare nădejde îmi ceri acest lucru, să mergem în biserică şi să ne rugăm către Domnul, cerându-i cu putere aceasta, căci scris este: „El va face voia celor ce se tem de El, şi auzind rugăciunea lor, îi va mântui.”
Mergând spre biserică, sfântul l-a întrebat:
– Părinte Efreme, pentru ce nu primeşti sfinţire ca prezviter, vrednic fiind de aceasta? – la care grabnic Efrem a răspuns:
– Fiindcă sunt păcătos, stăpâne! Sfântul a zis:
– O! de-aş avea eu păcatele tale!

Ajungînd în biserică, sfântul a zis:
– Să ne închinăm!
Stând îngenunchiaţi, sfântul a pus mâna pe capul cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonire diaconească. A grăit apoi către Efrem:
– Grăieşte acum, ca să ne ridicăm de la pământ. Limpezindu-se limba, Efrem. a răspuns, vorbind elineşte:
– Mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul tău!
S-a împlinit astfel Scriptura: „şi se va limpezi limba gângavilor”.
Au proslăvit atunci pe Dumnezeu, după care cuviosul Efrem a petrecut vreme de trei zile cu sfântul Vasile, veselindu-se duhovniceşte.
După aceea, Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul său diacon.
Şi au plecat ei în pace.
Şi iată, aşa a învăţat a grăi elineşte cuviosul Efrem Sirul.

Împăratul Valent, bucătarul Demosten şi căderea peceţilor de pe uşile bisericii

Trecând odată prin Niceea, nelegiuitul împărat Valent, cel ce se avea bine cu ereticii arieni, şi venind aceştia la el, i-au cerut să le dea lor biserica din cetatea aceea, gonind din ea pe ceilalţi care nu se alipiseră ereziei arieneşti. Eretic fiind, împăratul a luat cu sila biserica de la cei drept-credincioşi şi-a dat-o arienilor, mergând apoi la Constantinopol.
Mulţimea a fost cuprinsă de mare mâhnire atunci, şi aflându-se a fi acolo sfântul Vasile, apărătorul cel de obşte al bisericilor, au mers cu toţii la el şi i s-au plîns de marea nedreptate ce li se făcuse de împăratul Valent.
După ce i-a mângâiat, sfântul Vasile a purces de îndată la Constantinopol, şi înfaţişându-se împăratului, cu grai greu de imputare i-a zis:
– Cinstea împăratului iubeşte judecata. Pentru ce, o, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe drept-credincioşii din biserică şi dând-o în mâinile celor rău-credincioşi?
Împăratul, mânios, i-a răspuns:
– Iarăşi, spre mustrarea mea ai venit, Vasile? Nu ţi se cuvine să fii aşa.
Vasile a grăit:
– Se cuvine mie să mor pentru dreptate.
Faţă fiind acolo şi mai-marele bucătarilor, zis Demosten şi vrând să ajute pe arieni, a sărit şi el cu cuvînt de ocară asupra sfântului care, privindu-l, s-a mirat, zicînd:
– Iată, vedem şi pe necărturarul Demosten! Neruşinat fiind, Demosten l-a ocărit pe sfântul din nou. Atunci sfântul l-a certat:
– Treaba ta este să îngrijeşti de mâncări, iar nu să tulburi aşezările bisericeşti.
Atunci Demosten s-a ruşinat şi a tăcut.
Având puţină ruşinare şi împăratul, i-a spus lui Vasile să se ducă el acolo să judece cum se cuvine cu biserica, fără a părtini pe careva. Sfântul a răspuns cuvînt greu, zicînd: „de voi judeca cu părtinire, surghiunit să fiu de tine, împărate.”
Luând scrisoare de împuternicire de la împărat, sfântul Vasile a purces de îndată la Niceea şi, chemînd pe arieni, le-a zis care e porunca împărătească. Ei au răspuns că să judece, dar după judecata împărătească.
Fiind de faţă tot norodul, sfântul Vasile a spus aşa:
– Mergeţi şi voi arienii, şi voi drept-credincioşii şi închideţi biserica, pecetluind-o, voi cu peceţile voastre, noi cu ale noastre – apoi puneţi străji tari de amândouă părţile. Pe urmă, mergeţi mai întâi voi arienii; rugaţi-vă trei zile şi trei nopţi şi după aceea apropiaţi-vă de biserică. Şi dacă cu rugăciunea voastră se vor deschide singure uşile bisericii, căzând peceţile, biserica să fie în veci a voastră. De nu va fi aşa, atunci ne vom ruga noi o noapte şi vom merge spre biserică în cântece – şi dacă nu se va deschise nici nouă, tot a voastră să fie.
Vorbirea aceasta a fost pe placul arienilor şi au primit-o, iar drept-credincioşii îl bănuiau pe sfântul Vasile că nu face dreptate cum se cuvine.
Şi au făcut aşa. Au închis, au pus peceţi şi au orânduit străji. Au căzut apoi arienii în rugăciuni trei zile şi trei nopţi şi apropiindu-se de biserică n-au văzut nici un semn – şi au plecat ruşinaţi.
Atunci marele Vasile, adunând pe toţi credincioşii, cu femeile şi cu copiii, au ieşit din cetate şi au mers la biserica sfântului mucenic Diomid, au stat în rugăciune toată noaptea – şi dimineaţa au purces cu toţii la biserica pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.”
Ajungând acolo, sfântul Vasile a zis către popor:
– Ridicaţi mâinile spre cer şi strigaţi cu tărie: “Doamne miluieşte”!
Poporul a făcut aşa, după care sfântul a poruncit să fie tăcere, – şi s-a făcut.
Apropiindu-se de uşă, a făcut asupra ei de trei ori semnul sfintei cruci, zicînd: „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Poporul a răspuns: „Amin”.
Atunci, pe dată, un cutremur mare s-a pornit – şi zăvoarele s-au sfărâmat, întăririle au căzut, peceţile s-au desfăcut, iar uşa s-a deschis ca de furtună mare şi s-a izbit cu putere de zid.
Vasile a început a cânta: „Ridicaţi porţile cele veşnice – şi va intra împăratul slavei!”
Au intrat apoi cu toţii în biserică, şi sfântul Vasile a săvârşit dumnezeiasca slujbă.
Văzând o asemenea minune, mulţime mare din aerieni au părăsit rătăcirea şi a venit la ceata drept-credincioşilor.
Despre aceasta auzind împăratul Valent, s-a mirat şi a defăimat şi el învăţătura arienească, dar nu s-a întors la dreapta credinţă. Ci împăratul Valent a murit astfel: biruit fiind în război de duşmani, în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie. Prigonitorii, înconjurându-l, au aprins şura – şi astfel împăratul s-a dus în focul cel veşnic.

Întâmplarea cu episcopul Petru, fratele sfântului Vasile

Petru, fratele lui Vasile, pe cînd era episcop al Savastiei -. a fost defăimat de nişte clevetitori că ar fi trăind cu femeia sa, pe care mai înainte de a se face episcop o lăsase.

Auzind despre aceasta, Vasile a purces spre fratele său cu gând de a-l mustra dacă defăimarea va fi fost adevărată.
Petru, care era şi el plin de duhul lui Dumnezeu, a știut că vine fratele său şi cu ce gînd. I-a ieşit deci înainte, afară din cetate, şi văzîndu-l, i-a zis zâmbitor:
– Ca la un tâlhar ai venit la mine, stăpâne şi frate.
S-au sărutat şi au mers la biserica sfinţilor patruzeci de mucenici, unde s-au rugat. După aceea au plecat la episcopie, unde, cu adevărat, se afla locuind şi femeia lui Petru, dar patul lor era curat, de vreme ce ei trăiau ca frate şi soră.
Văzând-o Vasile, i-a zis:
– Bucură-te, buna mea, mireasă a Domnului, că pentru tine am venit.
Iar ea i-a răspuns:
– Bucură-te şi tu, prea cinstite părinte, că de multă vreme am dorit să te văd şi să-ţi sărut cinstitele tale picioare.
După care, sfântul Vasile a zis lui Petru:
– Te rog, frate, ca în noaptea aceasta să stai de veghe cu doamna ta în biserică.
Petru a spus că se supune la tot ce-i va porunci. Şi au stat toată noaptea în biserică, avînd tovarăşi încă pe cinci bărbaţi drepţi, şi s-au rugat.
La un răstimp, Vasile a zis celor cinci bărbaţi:
– Ce vedeţi deasupra fratelui meu şi-a doamnei lui? Ei au răspuns după ce-au privit:
– Vedem pe îngerii lui Dumnezeu adumbrindu-i şi ungând cu aromate patul lui cel neprihănit.
Vasile le-a mai zis:
– Tăceţi şi nu spuneţi la nimeni. A doua zi, Vasile a poruncit să se adune poporul la biserică şi să se aducă şi un vas de fier plin cu cărbuni aprinşi.
Chemând pe doamna lui Petru, i-a zis Vasile:
– Întinde poala rochiei tale – ceea ce ea a făcut. După aceea a zis unor slujitori ce se aflau acolo:
– Puneţi în rochia ei cărbuni aprinşi – şi slujitorii puseră.
Întorcîndu-se spre Petru, i-a zis Vasile şi lui:
– Întinde felonul tău – ceea ce Petru făcu. Şi servitorii puseră şi în el cărbuni aprinşi.
Şi au ţinut ei o bucată de vreme cărbuni aprinşi în hainele lor şi nu ardea nimic.
Văzând aceasta, poporul a căzut în mare uimire şi a zis: „Domnul păzeşte pe cuvioşii săi şi-i fericeşte pe pământ.”
Atunci Vasile a poruncit celor cinci drepţi să spună ceea ce văzuseeră noaptea în biserică, – şi ei au spus.
Mulţimea s-a mirat cu mare îmbucurare şi a dat laudă lui Dumnezeu.
Şi astfel defăimarea adusă asupra lui Petru şi a doamnei lui s-a arătat a fi nedreaptă.
Ci, mai ales, ei căpătară o mare cinstire din partea tuturor de-atunci încolo.

Femeia păcătoasă şi catastiful păcatelor ei

Era în Cesareea o femeie de bun neam şi foarte bogată, care petrecea -în desfătări şi se tăvălea în necurăţenia desfrânării de mulţi ani.
Dar Dumnezeu, cel care vrea pocăinţa tuturor, a atins inima păcătoasei cu darul Său şi a îndreptat-o pe calea cea bună.
Stând singură şi aducându-şi aminte de toate păcatele sale, femeia începu să se tânguie, cum de va putea ea să fie iertată vreodată de Dumnezeu cînd l-a supărat atât de greu şi-atât de ades.
Viindu-i în minte acele păcate, ea le-a scris pe toate pe-o hârtie, punând la urmă un păcat din cele mai grele. Pe urmă a pecetluit hârtia.
A doua zi, a ieşit înaintea sfântului Vasile care se ducea la biserică şi, căzându-i în genunchi, i-a zis:
– Miluieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am greşit mai mult ca toţi.
Sfântul Vasile a întrebat-o:
– Ce vrei de la mine, femeie?
Ea i-a răspuns, dindu-i catastiful cu păcate:
– Am scris aici toate păcatele mele stâpâne – şi rogu-te, ca unul ce eşti plăcut lui Dumnezeu , să-i ceri Lui iertarea mea, fără să desfaci peceţile, ci numai rugându-te pentru aceasta.
Vasile, luând hârtia, o ridică spre cer şi se rugă:
– Doamne, al tău este lucrul acesta. Tu care ai ridicat, păcatele lumii întregi, îndură-Te şi de această femeie, că mare este milostivirea Ta.
După aceea, sfântul a intrat in biserică şi, ţinând hârtia în mână, s-a aruncat înaintea jertfelnicului şi a petrecut toată noaptea rugându-se pentru femeie.
A doua zi, după sfânta slujbă, a chemat la sine pe femeie şi i-a dat hârtia pecetluită, aşa precum o primise, zicându-i:
– Să ştii, femeie, că numai singur bunul Dumnezeu poate ierta păcatele.
Femeia, mulţumind, a desfăcut hârtia şi a aflat pe ea şterse toate păcatele, afară de unul, cel de la urmă, care era mai greu decât toate.
Aflând aceasta, ea s-a spăimîntat şi a început a-şi bate pieptul.
Căzând la picioarele sfîntului, a început să se tânguiască, zicând:
– Robule al lui Dumnezeu, roagă-te, milostive, să-mi fie iertat şi acest păcat, ca să fiu curăţită cu totul.
Curgându-i lacrimile pe obraz de mila ei, arhiereul i-a zis:
– Scoală-te, femeie, că şi eu sunt om păcătos avînd nevoie de milă şi iertare. Cel ce ţi-a curăţat păcatele puternic este să ţi-l curăţească şi pe acel neşters, dacă te vei feri de-acum înainte de păcat, umblând în căile Domnului… Iată că te sfătuiesc să mergi de îndată în pustie şi acolo vei găsi pe un bărbat sfânt, numit Efrem, – şi lui dându-i hârtia aceasta, să-l rogi să mijlocească pentru tine la Dumnezeu, bunul şi iertătorul…
Aşa a făcut femeia şi aflând pe Efrem l-a rugat astfel cum îi spusese sfântul, iar omul pustiei i-a întîmpinat că el nu e volnic să facă aceasta, întrucît el însuşi fiind plin de păcate, are nevoie de ajutorul altora, dar ca să se întoarcă de îndată din nou la sfântul Vasile, zicându-i:
– El, care a fost vrednic ca prin rugăciunile lui să-ţi capete de la Dumnezeu iertarea păcatelor celelalte, tot el va putea să capete de la cel prea înalt şi ştergerea păcatului cel rămas.
Şi a sfătuit-o să purceadă neîntârziat la aceasta, ca să prindă în viaţă pe sfânt.
Grabnic, femeia, întorcîndu-se în cetate, a văzut poporul ducând pe sfânt la groapă, în cântece de proslăvire şi în lacrimi.
Atunci femeia s-a aruncat la pământ, jelindu-se cu mare glas şi cu copleşitoare amărăciune.
Pe urmă, a aruncat hârtia cu păcatul neşters, deasupra mortului, cerând cu putere în duhul ei iertare şi strigând către poporul adunat taina ei.
Unul din preoţi, vroind să vadă ce este scris în hârtia aceea, a desfăcut-o şi a aflat-o albă de tot. I-a zis femeii:
– Ce te tânguieşti, femeie, că aici nu-i nimic scris? După care a certat-o uşor:
– Tu n-ai ştiut iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu? Iată că s-a arătat şi spre tine. Atunci femeia și poporul adunat văzând o astfel de mare minune, făcută de Dumnezeu prin sfântul Lui care nu mai era în viaţă, au ridicat laude şi au preamărit puterea Lui.

Evreul Iosif şi sfârşitul pămîntesc al sfântului Vasile

În Cesareea locuia un evreu, zis Iosif care era doftor iscusit, încât cunoştea pe omul care avea să moară, cu patru-cinci zile mai înainte.
Sfântul Vasile avea mult drag de el şi ades îl poftea la dânsul povăţuindu-l să se lase de legea lui şi să primească sfântul Botez.
La aceasta, Iosif îi răspundea la fel:
– În credinţa în care m-am născut, în aceea vreau să închid ochii.
Iar sfântul îi zicea:
– Crede-mă, iubitule, că nu vei muri pînă ce mai întâi nu te vei naşte din apă şi din Duh, – fără de care nu vei putea intra în împărăţia lui Dumnezeu, astfel cum a spus Mântuitorul fariseului Nicodim când au stat de vorbă noaptea în foişor…
Şi astfel, adesea, sfântul îi vorbea cu mult drag şi cu apăsare sufletească despre Domnul Christos, cel răstignit, carele a înviat a treia zi după scripturi…
Dar evreul nu se lăsa prins de învăţătura cea dulce rămânând în necredinţa sa.
Apropiindu-se ceasul -ducerii la Dumnezeu, sfîntul a căzut bolnav şi a trimis după ajutorul doftoricesc al lui Iosif, zicându-i:
– Ce ţi se pare de mine, Iosife?
El, pipăind vinele sfântului, a dat părere că trebuie pregătite toate cele cuvenite de îngropare, că va muri îndată.
Auzind acestea, sfântul Vasile a zis:
– Nu ştii ce spui…
Evreul, tare pe ştiinţa lui, a răspuns:
– Să mă crezi, stăpâne, că până apune soarele vei muri, – la care sfântul a zis:
– De voi rămâne până dimineaţa în ceasul al şaselea, ce vei spune?
Iosif a răspuns:
– Să mor eu.
Sfântul a urmat:
– Cu adevărat să mori păcatului şi să înviezi în Domnul.
Iosif a răspuns:
– De va fi să trăieşti precum zici, primesc să fac voia ta.
Atunci sfântul Vasile s-a rugat cu putere lui Dumnezeu să-l ţină vieţii pînă dimineaţa întru mântuirea evreului.
Şi a plecat Iosif, iar a doua zi dimineaţa o slugă a sfântului a mers şi l-a chemat să vină. Mergînd, evreul cugeta că va vedea mort pe Vasile, şi când l-a văzut viu, a căzut la picioarele lui şi a strigat:
– Cu adevărat mare este Dumnezeul vostru şi nu este altul în afară de El… Iată: mă lepăd şi eu de credinţa mea, care se află a fi mincinoasă şi primesc a fi botezat – întru care te rog a porunci să se facă astfel…
Sfântul s-a sculat şi i-a zis:
– Chiar eu te voi boteza, cu mâinile mele. Doftorul Iosif, apropiindu-se şi pipăindu-i mâna dreaptă, a grăbit să spună:
– Te-au părăsit puterile, prea sfinte, şi nu vei putea să mă botezi.
Dar Vasile a grăit cu tărie:
– Avem pe Ziditorul, care ne întăreşte. Sculându-se din patul zăcerii, a purces la biserică, orânduind cele trebuitoare botezului. Pe urmă a botezat în faţa tuturor pe evreu şi casa lui, dându-i numele de Ioan şi împărtăşindu-l cu sfintele Taine.
După ce a săvârşit sfânta slujbă, a dat învăţătură cuvântătoarelor sale oi, stând în mijlocul poporului până la ceasul al nouălea.
Mergând din nou în patul de suferinţă, sfântul Vasile îşi dădu sufletul în mâinile lui Dumnezeu, după ce îmbrăţişă, în iertări, pe toţi cei de faţă.
Evreul cel botezat, văzînd pe sfânt repauzat, a căzut pe faţa lui şi a grăit, lăcrimând:
– Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acuma n-ai fi murit dacă n-ai fi voit singur.
Se adunară apoi arhiereii şi, cântând psalmii cei de deasupra gropii, au pus în pământ cinstitele moaşte ale celui prea plăcut lui Dumnezeu, Vasile arhiepiscopul, în biserica sfîntului mucenic Evpsihie.
Înştiinţat fiind, sfîntul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu a alcătuit cuvîntul de îngropare – şi venind peste câteva zile, l-a grăit deasupra mormîntului, arătând sfântului şi aducînd pentru aceasta laude lui Dumnezeu.
Şi iată, aşa s-a dus arhiereul şi marele cuvântător Vasile, în viaţa cea de veci, în ziua dintâi a lunii Ianuarie, în al cincisprezecelea şi cel din urmă an al împărăţiei lui Valent şi în al patrulea an al aceleia a lui Graţian, care a împărățit după tatăl său, Valentinian.
Marele sfânt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu .vreme de opt ani, şase luni şi șasesprezece zile, vieţuind toți anii de . la naşterea sa, patruzeci şi cinci.

Viețile Sfinților, vol. 1, Ed. Artemis