Viaţa şi minunile Cuviosului Iacov din Nisibe

Cetatea Nisibei se afla între hotarele Persiei care pe vremea aceea plătea tribut Romei.
În această cetate s-a născut sfântul Iacov, care şi-a ales mai apoi petrecerea în pustie, vieţuind prin munţii cei înalţi.
În timp de vară şi de toamnă, dânsul locuia prin dumbrăvi, având cerul drept acoperământ, iar iarna intra în vreo peşteră, unde se apăra de ger. Hrana şi-o lua din ceea ce singur pământul rodea. Aduna poame din copacii pădurilor şi deosebite ierburi cu care se hrănea, atât numai ca să-şi poată ţine zilele. De foc nu avea nevoie, deoarece nu făcea fiertură niciodată, şi nici de lână nu simţea trebuinţă, de vreme ce se îmbrăca cu piei de capră. Omorându-şi astfel trupul, el îşi întărea neîncetat sufletul cu hrană duhovnicească. Gândul şi-l pregătea pentru dumnezeiască vedenie, făcându-şi oglindă pentru Sfântul Duh. Privind mărirea Domnului, se urca spre desăvârşire.
Astfel trăind, el căpătă de la Duhul Sfânt darul facerii de minuni.
Aşa, într-acea vreme oamenii cei lipsiţi de minte se închinau la idoli, defăimând cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască. Sfântul Iacov, lăsând pustia, s-a dus în Persia spre a vedea roadele credinţei celei noi şi să ajute, după putere, la înmulţirea ei.
Trecând printr-un pârâu ce se afla în calea lui, Iacov a văzut câteva femei tinere. Văzând ele îmbrăcămintea cea călugărească şi vrând să-şi râdă de Iacov, îşi dezveleau picioarele de tot, măsurându-1 cu ochi îndrăzneţi, neruşinându-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor.
Sfântul s-a mâniat şi, vrând să arate puterea lui Dumnezeu, a blestemat izvorul din care curgea pârâul. De îndată, izvorul a secat. Asemenea, a blestemat şi pe acele femei tinere să îmbătrânească pe dată. Cuvântul sfântului fiind îndeplinit, şi acele tinere s-au aflat cu părul alb tot în clipa aceea. Au încărunţit ca frunzele toamna, când cade bruma peste ele.
Văzând acestea, femeile acelea s-au spăimântat şi, alergând în cetate, au dat de ştire tuturor despre cele întâmplate. A venit atunci poporul la sfântul Iacov, rugându-l să-şi îmblânzească Mânia şi să întoarcă din nou apa în pârâu.
Sfântul, milostivindu-se, a înălţat rugăciune către Dumnezeu, şi pârâul s-a umplut din nou cu apă.
Poporul ceru apoi lui Iacov să dea din nou tinereţe şi acelor femei şi sfântul a vrut să facă şi această milostivire, dar acele femei nu putură fi aflate, neştiind nimeni unde se duseseră ca să-şi plângă neruşinarea.
Altă dată, sfântul a văzut pe un judecător al Persiei dând o judecată nedreaptă. Mâhnindu-se de aceasta, Iacov a poruncit unei pietre mari să se sfărâme şi să se prefacă în ţărână, mustrând pe judecător pentru nedreptatea ce făcuse.
Toţi care erau de faţă s-au spăimântat. S-a temut şi judecătorul cel nedrept şi, recunoscându-şi păcatul, a schimbat jjudecata dintâi şi a dat o alta, dreaptă.
S-a arătat prin aceasta înţelepciunea şi bunătatea sfântului, care n-a adus pedeapsă asupra judecătorului, ci sfărâmând piatra, a dat învăţătură prin aceasta nedreptului judecător, făcându-1 să se căiască şi să îndrepte ceea ce făcuse.
Pentru toate aceste bunătăţi, poporul l-a cerut episcop pentru cetatea Nisibei, deşi el se ferea cu adevărat de asemenea dregătorii.
Schimbându-şi petrecerea vieţii singuratice şi sălăşluind acum în cetate, Iacov nu şi-a schimbat nici hrana, nici hainele, nici rânduiala vieţii. Ostenelile erau mai mari ca atunci, căci prin post, prin culcare pe jos şi-a mărit grija pentru cei sărmani, pentru vădane, pentru cei năpăstuiţi, ajutându-i pe toţi şi îndemnându-i la bine.
Sfântul, ostenindu-se nespus în dregătoria episcopiei şi săvârşind multe bunătăţi, a primit de la Duhul Sfânt multe daruri.
Într-o vreme, sfântul mergând printr-un sat a întâlnit în cale nişte săraci, care-i cerură milostenie pentru un mort care se afla zăcând chiar acolo în drum. Dar ei minţeau căci mortul era numai prefăcut aşa, şi ei cereau astfel uşor milostenia. Arhiereul le-a dat şi s-a rugat pentru mort, să i se ierte păcatele şi să fie şi el aşezat în rândul drepţilor.
Pe urmă, episcopul a plecat.
Dar când mincinoşii vrură să scoale pe cel ce se prefăcuse mort, el zăcea cu adevărat fără viaţă.
Văzând că se adeverise minciuna lor, au alergat la omul cel sfânt şi, căzându-i la picioare, şi-au mărturisit păcatul, arătând că din nevoie şi sărăcie l-au săvârşit.
Episcopul cel bun la suflet le-a ascultat plângerea şi înălţînd o rugăciune caldă lui Dumnezeu, a adus sufletul iarăşi în acel trup mort, mustrând prin aceasta mai vârtos pe cei mincinoşi, decât dacă i-ar fi asuprit în alt fel.
Când Arie, cel întâi hulitor al Fiului lui Dumnezeu al Sfântului Duh, a adus prin fapta lui tulburare în norod, împăratul cel mare între cei mari, Constantin, a adunat sobor bogat la Niceea, sobor în care a fost părtaş şi Iacov, arhiereul cel bun din Nisiba, apărând dreapta credinţă şi depărtând pe Arie de la Biserică.
Murind împăratul Constantin, s-a ridicat asupra Nisbei hrăpăreţul împărat Savorie al Persiei. A venit cu toată puterea oştilor sale şi a înconjurat cetatea, vrând s-o ia.
Episcopul Iacov, rugându-se pentru ea, cetatea râmâne nebiruită. Atunci împăratul Savorie a alergat la o şiretenie. A oprit cu pietre şi cu pământ râul care mergea prin cetate, pentru a aduna apă multă, ca apoi s-o reverse deodată spre ziduri, spre a le doborî printr-o asemenea putere năvalnică. Ceea ce deodată izbuti. Când a ridicat zăgazul de pietre, apa a venit vrăjmaşă şi a năruit zidurile. Lăsând o noapte la mijloc, ca să se retragă apele, perşii se pregătiră pentru a doua zi dimineaţă să intre în cetate şi s-o cucerească.
Dar în vremea nopţii, sub îndemnul fierbinte al episcopului, ieşiră toţi oamenii la lucru şi puseră zidurile la loc. Se rugau şi dregeau zidul. Văzându-le râvna, Dumnezeu le înzecea sporul.
A doua zi, vrăjmaşii au rămas întru uimire, neştiind cum de s-a făcut o asemenea mare ispravă.
Cei din cetate au rugat atunci pe Sfântul Iacov al lor să se urce sus pe zidurile cetăţii şi prin puterea rugăciunii lui să risipească puterea potrivnicilor.
Iacov s-a urcat pe ziduri şi acolo, văzând puzderia oştilor vrăjmaşe, a înălţat rugă smerită şi cu grea zdrobire de inimă spre Dumnezeu, cerându-i să trimită asupra potrivnicilor oameni şi dobitoace, ţânţari, muşte câineşti şi alte gângănii supărătoare şi greu muşcătoare.
Dumnezeu ascultă rugăciunea robului Său Iacov şi trimise pânze întregi de asemenea gâze muşcătoare. Caii şi elefanţii primind grele înţepături şi nemaiputându-le răbda, rupeau înhămăturile şi porneau, în neştire, pe câmpuri, iar oştenii, pătimind şi ei la fel, lăsau armele şi uneltele jos şi fugeau care încotro, neputând astfel să păşească la cucerirea cetăţii.
Iar episcopul, îmbrăcat în odăjdii şi luminat de puterea Duhului Sfânt, stătea pe zidurile cetăţii şi privea cum oştenii persani se duc, fugăriţi de ţânţari şi de muşte, spre ruşinea lor.
Şi aşa a scăpat episcopul Iacov cetatea Nisibei de urgia perşilor, numai prin ajutorul credinţei şi al rugăciunii.
Pe urmă, episcopul Iacov, în bătrâne zile, fu chemat la Domnul, întru veşnică odihnă.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I