Viaţa şi pătimirea Sfântului Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei, şi a celor ce-au pătimit cu el – 11 februarie

În vremea aceea creştinii erau prigoniţi cu neîndurare de crudul Diocleţian. Dar cu cât mai mare era prigoana, cu atât se odrăslea mai strălucit credinţa în Iisus Domnul. Aşa, în cetatea Sevastia din Capadocia, s-a arătat un om, Vlasie, care avea o viaţă plină de credinţă şi împodobită cu fapte bune, fără de prihană. Văzând obştea cetăţii aceasta, s-a străduit şi l-a pus episcop. Iar el păstorea bine turma lui Christos.
Urmându-se asupriri fără de seamăn, şi simţind în duh că Dumnezeu îi porunceşte să se tragă din calea asupritorilor, Vlasie s-a ascuns într-un munte pustiu, zis Argheos, având o peşteră dosită. Stând acolo, el trăia într-o viaţă liniştită şi petrecută în post şi rugăciuni. Şi fiarele veneau şi stăteau în ascultare, la gura peşterii, ca şi cum ar fi înţeles şi ele. Pe urmă, cuviosul Vlasie ieşea şi, binecuvântându-le, le lăsa să plece în sălaşurile lor.
Venind prin părţile acele vânători şi văzând o minunată privelişte ca aceasta, au mers şi-au dat de veste mai-marelui acelui loc, Agricola. Acesta a trimis mai mulţi ostaşi şi slujitori să-i aducă pe pustnic la el.
Ajungând aceia la peşteră, i-au zis:
— Vino cu noi, la stăpânire, că te cheamă mai-marele. Şi cuviosul le-a răspuns:
— Chiar în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul de trei ori, e semn că trebuie să-i dau jertfă, după obiceiul preoţiei mele. Mergeţi înainte, şi voi fi după voi…
Mergând spre cetate, atât de strălucitoare era blândeţea cuviosului Vlasie şi atât de luminoase învăţăturile sale, că păgânii elini se întorceau la credinţă, mărturisind pe Christos. Prin rugăciunile lui dădea tămăduire bolnavilor, aşa că mulţime mare de oameni venea în calea lui, cerându-i ridicare din suferinţe. Şi el punea mâinile şi făcea rugăciuni, iar cei suferinzi se aflau vindecaţi. Şi nu numai pe oameni îi vindeca, ci şi pe vite sau pe fiare, care, văzându-l, se îmblânzeau.
Şi multe minuni a făcut în calea aceea, spre cetatea Sevastia.
Ajungând acolo, mai-marele Agricola l-a aruncat în temniţă.
A doua zi l-a adus în faţa sa, la judecată, spunându-i întru încercare:
— Bucură-te, Vlasie, prietenul zeilor noştri şi al nostru.
Dar arhiereul lui Dumnezeu i-a răspuns:
— Eu sunt prietenul Dumnezeului cel viu, iar nu acestora.
Agricola s-a mâniat, şi a dat poruncă slujitorilor să bată pe Vlasie.
Dar Vlasie i-a zis:
— Au socoteşti, nebunule şi înşelătorule de suflete omeneşti, că vei putea să mă întorci, cu acestea de la dumnezeiasca mărturisire? Nimic nu vei putea face, că Domnul Iisus Christos e cu mine. Fă ce voieşti…
Văzând credinţa nestrămutată a sfântului, mai-marele Agricola l-a trimis din nou la temniţă.
Şi iar l-a scos la judecată, căutând să-l înduplece să jertfească idolilor, la care sfântul, tare în credinţă, l-a înfruntat, zicând:
— Moartea cu care mă îngrozeşti îmi va aduce mai degrabă viaţa cea veşnică, după care jinduiesc…
L-au spânzurat atunci, şi l-au bătut cu beţele. Sfântul răbda şi tăcea, iar Agricola se mânia şi mai tare de aceasta.
Ei ducându-l la închisoare, s-au arătat în faţa lui şapte femei, care adunau de pe pământ picăturile de sânge care cădeau din trupul sfâşiat al sfântului mucenic şi se ungeau cu el. Ostaşii văzând aceasta s-au dus la Agricola şi au spus că şi acestea sunt creştine.
Aduse în faţa lui, acelea l-au înfruntat, spunându-i că mărturisesc pe Domnul Christos.
Atunci Agricola, cuprins de turbare împotriva lor, a poruncit să se ardă un cuptor, să se topească plumb, să se aducă pinteni de fier şi şapte scânduri de aramă, făcute în chip de haine, arse în foc. Iar deoparte se aflau aduse mândre haine şi podoabe femeieşti.
Şi le-a zis lor:
— Alegeţi!… Sau jertfiţi zeilor şi căpătaţi aceste veşminte noi şi luminoase, sau de nu faceţi aceasta, atunci veţi fi îmbrăcate în cestelalte haine de foc!
O femeie din cele şapte, care era acolo dimpreună cu doi copii ai săi, a luat o haină din cele de preţ şi a uruncat-o în cuptorul ars.
Cei doi copi au rugat atunci pe maica lor:
— Nu ne lăsa pierzării, maică dulce… — dar ea n-a vrut să audă nimic, precum tot atât de viteze erau şi celelalte femei.
Văzând tăria lor, Agricola a poruncit să fie spânzurate şi rupte cu căngile de fier. Şi făcând astfel, cu minune a văzut curgând lapte din trupul lor, nu sânge. Iar în timp ce le chinuiau, îngerii Domnului se pogorau din cer, le întăreau şi le mângâiau, zicându-le: „Nu vă temeţi drept-credincioaselor, căci după ce veţi sfârşi lucrul, veţi fi binecuvântate de stăpân. Veţi lua viaţa veşnică de la Domnul Iisus.”
Atunci, mai-marele Agricola a poruncit să fie azvârlite în jarul cuptorului.
Slujitorii le-au aruncat, dar, de îndată, focul s-a potolit, răcindu-se.
Cuprins de mânie, Agricola a poruncit să li se taie capetele.
Căzând în genunchi, femeile s-au rugat: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru cel mare şi preaslăvit, — slavă Ţie, Christoase, împărat a toate în veci, — Tu, cel care ne-ai făcut să ne depărtăm de întuneric şi să ne apropiem de dulcea Ta lumină. Rugămu-ne Ţie, Doamne, să ne numeri cu sfânta şi întâia muceniţă Tecla, primind pentru noi rugăciunea prea sfinţitului părintelui şi păstorului nostru Vlasie, cel ce ne-a povăţuit în calea cea adevărată.”
Pe urmă, s-au ridicat de jos şi, înălţând mâinile spre cer, s-au rugat din nou. Copiii ce se aflau de faţă au strigat şi ei: — Maică, cununiile voastre stau pregătite în cer, iar noi rămânem în seama sfinţitului episcop Vlasie.
Şi, pe rând, călăul a tăiat capetele sfintelor femei.
După aceasta, Agricola a scos din temniţă pe Vlasie şi i-a zis:
—Nici acum nu jertfeşti zeilor? Sfântul i-a răspuns:
—Orb şi nebun, nu vezi lumina cea adevărată? Cine oare va lăsa pe Dumnezeul cel viu şi se va închina pietrelor neînsufleţite?
Cuprins de mânie nestăpânită, Agricola a poruncit slujitorilor să arunce pe Vlasie în iezerul adânc, ce se afla aproape.
Sfântul a plecat atunci slobod şi a început a merge pe apa iezerului ca pe uscat, dar când a ajuns în mijlocul lui, a stătut pe picioare ca pe pământ.
A strigat apoi celor de pe mal:
— De vă simţiţi tari cu zeii voştri, îndrăzniţi şi veniţi şi voi aici…
Şasezeci şi opt de oameni au cercat să umble şi ei pe ape, dar, de îndată, s-au scufundat şi au pierit în apa iezerului.
Atunci, un înger al Domnului s-a pogorât din cer asupra lui Vlasie şi i-a zis:
— Arhiereule, cel plin de darul lui Dumnezeu, primeşte cununa, cea pregătită ţie de Domnul.
Având lumină cerească pe chip, sfântul a venit pe mal şi, dojenind pe Agricola, i-a spus:
— Cu mine este Domnul şi de nimic nu am a mă teme…
Agricola a dat asupra lui hotărâre de moarte:
— Tu, Vlasie, defăimător al meu şi-al zeilor noştri, tăiat să fii de sabie, dimpreună cu cei doi copii!
Mergând spre locul osândei, sfântul se ruga pentru cei slabi, pentru orfani şi pentru toţi cei ce suferă mărturisind dreapta credinţă.
Atunci, un nor luminos s-a pogorât asupra lui, şi glasul cel prea dulce al Iui Christos s-a auzit: „Se va săvârşi tot ce-mi ceri, iubitul meu mucenic”.
A venit apoi călăul şi a tăiat capul sfântului, pe urmă şi pe-ale copiilor.
O femeie credincioasă, numită Elisa, a venit după aceea şi, culegând sfintele trupuri ale mucenicilor, le-a îngropat cu cinste în loc cuvenit.
Şi astfel a mers la ceruri prea cuviosul mucenic Vlasie intrând în ceata sfinţilor lui Christos Dumnezeul nostru, Cel căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I