Zidirea Bisericii Cinstitei Adormiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Pecersca

(Povestire despre zidirea, împodobirea şi sfinţirea Mănăstirii Pecersca, celei din Kiev, ce este zidită din piatră, în numele Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a scris de Simon, episcopului Vladimirului şi al Suzdalului.)
(14 august)
Să se ştie de toţi că în sfânta lavră cea mare făcătoare de minuni a cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, care este cea dintâi în tot pământul Rusiei, biserica de piatră a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost zidită, împodobită şi sfinţită cu voia şi cu purtarea de grijă a Domnului însuşi şi cu mijlocirile şi rugăciunile Preacuratei Maicii Lui. Deci întâi pentru începutul cel făcut cu minune al zidirii ei, să începem cuvântul cu fericitul episcop Simeon, astfel:
Pe pământul nemţesc a fost un domn, African, frate cu Iacun cel orb, care a fugit oarecând în haine ţesute cu mătase şi a mers cu ceata sa după Iaroslav, bătându-se cu Mstislav, fratele lui cel cumplit. Acest African avea doi fii, Friand şi Şimon; iar după moartea tatălui lor, Iacun i-a izgonit pe amândoi din stăpânirea lor. Deci Şimon a venit în Rusia, la binecredinciosul domn Iaroslav, care, primindu-l, îl avea în cinste şi l-a dat lui Vsevolod, fiul său, ca să fie mai mare la dânsul. Acest Şimon a luat stăpânire mare la Vsevolod, având mare dragoste pentru Sfânta Mănăstire Pecersca; iar pricina dragostei lui a fost aşa:
In timpul domniei lui Iziaslav Iaroslavici în Kiev, au venit polovţii asupra pământului Rusiei; deci s-au adunat împotriva lor trei domni Iaroslavici: Iziaslav, Sviatoslav şi Vsevolod, având cu sine şi pe acest Şimon. Aceştia au mers la Cuviosul Antonie pentru rugăciune şi binecuvântare de război. Iar stareţul, deschizând nemincinoasa sa gură, le-a spus despre pierzarea care era să fie lor; iar acest neamţ, căzând la picioarele stareţului, s-a rugat să fie păzit de nişte primejdii ca acestea. Iar fericitul i-a zis: „O, fiule, mulţi din voi vor cădea de ascuţişul săbiei şi, fugind de vrăjmaşi, vor fi călcaţi şi răniţi şi se vor îneca în apă; iar tu, fiind mântuit, ai să fii pus aici în biserica care se va zidi”.
Şi fiind ei la râul Alţii, ostile s-au lovit din amândouă părţile şi, prin mânia lui Dumnezeu, creştinii au fost biruiţi. Iar domnii fugind, voievozii au fost ucişi cu mulţi ostaşi într-acea lovire, unde şi Şimon a căzut rănit în mijlocul lor. Deci, privind în sus spre cer, a văzut o biserică mare şi şi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului, care le-a auzit oarecând, şi a zis: „Doamne, izbăveşte-mă de această moarte amară, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie”.
Şi îndată o putere l-a scos de acolo, dintre cei morţi, l-a tămăduit de răni şi pe toţi ai săi i-a găsit întregi şi sănătoşi. Apoi, întorcându-se, a mers iarăşi la fericitul Antonie şi i-a spus lui, afară de aceasta, un lucru de mirare, zicând aşa: „Tatăl meu, African, a făcut o cruce foarte mare, ca de zece coţi, şi pe ea a închipuit asemănarea dumnezeieştii întrupări a lui Hristos. Şi făcându-i cinste acesteia, a pus un brâu pe mijlocul ei, având cincizeci de grivne de aur şi pe capul ei o cunună de aur; iar când Iacun, unchiul meu, m-a izgonit din stăpânirea mea, eu am luat brâul de la Hristos şi cununa de pe capul Lui. Atunci am auzit un glas de la chipul Care s-a întors spre mine şi mi-a zis: «Omule, să nu pui nicidecum pe capul tău această cunună, ci s-o duci la locul cel pregătit ei, unde cuviosul va zidi biserica Maicii Mele, şi s-o dai în mâinile aceluia, ca s-o atârne înaintea jertfelnicului Meu».
Iar eu, de frică, am căzut şi zăceam amorţit ca un mort. Iar după aceea, sculându-mă, am intrat în corabie şi, călătorind noi, s-a făcut un vifor mare, încât noi toţi ne deznădăjduisem de viaţă. Atunci mi-am adus aminte de brâul de care uitasem cu totul şi am început a striga: «Doamne, iartă-mă că mor astăzi pentru acest brâu, pe care l-am luat de la cinstitul Tău chip cel cu asemănare de om». Atunci deodată am văzut o biserică sus şi gândeam: «Care este această biserică?» Şi s-a auzit un glas de sus, zicând: «Aceasta este biserica care va fi zidită de cuviosul, în numele Maicii Domnului, precum o vezi cu mărimea şi înălţimea. El o va măsura cu brâul cel de aur, de douăzeci de brâie în lărgime, de treizeci în lungime, iar în înălţime va fi de cincizeci; iar tu vei fi pus într-însa». Făcându-se aceasta, s-a liniştit marea, iar noi toţi am proslăvit pe Dumnezeu şi ne-am mângâiat cu bucurie foarte mare, că scăpasem de moartea cea amară”.
Povestind acestea, Şimon a zis Cuviosului Antonie: „Iată, părinte, până acum nu ştiam unde se va zidi biserica ce mi s-a arătat, până ce nu am auzit din cinstita ta gură, că aici am să fiu pus în biserica ce se va zidi”. Deci îndată a luat brâul de aur şi l-a dat Cuviosului Antonie, zicând: „Iată măsura temeliei acelei biserici”. Asemenea dându-i şi cununa, a zis: „Iar această cunună să se pună la Sfântul Jertfelnic”. Iar stareţul a lăudat pe Dumnezeu pentru aceasta şi a zis: „Fiule, de acum înainte nu te vei mai numi Şimon, ci Simon îţi va fi numele”. Apoi Sfântul Antonie, chemând pe fericitul Teodo-sie, a zis: „Simone, acesta va ridica biserica aceea”. Apoi sfântul a dat fericitului brâul şi cununa şi de atunci Simon avea mare dragoste către Sfântul Teodosie; şi i-a dat multă avere, pentru întemeierea bisericii celei arătate de Dumnezeu şi se ducea la dânsul adeseori.
Iar odată Simon s-a dus la fericitul Teodosie şi, după obişnuita lui vorbă, i-a zis: „Părinte, doresc un dar de la tine!” Iar Teodosie i-a răspuns: „O, fiule, ce pofteşti măria ta de la smerenia noastră?” Şi a zis: „Imi trebuie de la tine un dar foarte mare şi mai presus de puterea mea!” Teodosie i-a zis iar: „Fiule, ştii sărăcia noastră, că de multe ori nu avem nici pâine pentru hrana de toate zilele şi altceva nu ştiu dacă am”. Simon a zis: „Dacă vei voi, îmi vei da, că poţi după darul ce ţi-a dat Domnul, care te-a numit cuvios. Căci luând eu cununa de pe capul lui Iisus, El mi-a zis: «S-o duci la locul gătit ei şi s-o dai în mâinile cuviosului, care va zidi biserica Maicii Mele!» Deci aceasta doresc de la tine, să-mi dai mie cuvânt, că mă va binecuvânta sufletul tău, precum în viaţă, aşa şi după moartea mea şi a ta”. Sfântul a răspuns: „O, Simone, cererea ta este mai presus de putere; dar dacă mă vei vedea ducându-mă din lumea aceasta şi după ducerea mea biserica va fi aşezată aici şi rânduielile cele obişnuite vor fi păzite într-însa, să fii încredinţat că am îndrăzneală către Dumnezeu; iar acum nu ştiu dacă este primită rugăciunea mea!” Simon a zis: „Eşti mărturisit de Domnul, pentru că eu singur am auzit despre tine, din preacurata gură a sfântului Lui chip. De aceea mă rog ţie, ca, precum te rogi pentru monahii tăi, tot aşa să te rogi şi pentru mine, păcătosul, şi pentru fiul meu, Gheorghe, şi pentru toţi ai neamului meu”. Iar sfântul s-a făgăduit şi a zis: „Mă rog nu numai pentru aceştia, dar şi pentru toţi cei ce iubesc acest loc sfânt”.
Atunci Simon, închinându-se până la pământ, a zis: „Părinte, nu voi ieşi de aici, până nu mă vei încredinţa prin scrisoare”. Deci cuviosul, fiind silit pentru dragostea lui, a scris astfel: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pentru rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, a sfintelor puteri celor fără de trupuri…”, şi celelalte cuvinte ale rugăciunii preoţeşti cea de iertare, care se sfârşeşte prin acestea: „Să fii iertat în veacul acesta şi în cel ce va să fie, când va veni Dreptul Judecător să judece viii şi morţii”. De atunci a început a se pune această rugăciune în mâinile celor ce au murit, precum Simon poruncise cel dintâi să-i fie pusă în mâna lui. Sfântul a mai scris lângă această rugăciune a lui Simon şi aceasta: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Impărăţia Ta, ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui. Deci atunci, Stăpâne, învredniceşte şi pe robii Tăi, Simon şi Gheorghe, să stea de-a dreapta Ta, întru slava Ta şi să audă glasul Tău cel bun: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Impărăţia cea gătită pentru voi de la alcătuirea lumii”.
Şi a zis iar Simon: „Părinte, roagă-te şi pentru aceasta: Să se ierte păcatele părinţilor mei şi ale rudeniilor mele!” Iar cuviosul Teodosie, ridicându-şi mâinile, a zis: „Să vă binecuvinteze Domnul din Sion şi veţi vedea bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii voastre, până la cei mai de pe urmă ai neamului vostru!” Iar Simon a luat rugăciunea şi binecuvântarea de la sfântul ca pe un mărgăritar de mare preţ, dorind să nu lase scrisoarea aceea nici când se va duce în mormânt, precum a şi fost la urmă. Iar el fiind neamţ mai înainte, de atunci, cu darul lui Dumnezeu şi prin învăţătura Sfântului Teodosie, a lăsat nebunia latinească şi a primit cu adevărat credinţa ortodoxă a lui Hristos, cu toată casa sa, în care erau ca la trei mii de suflete, împreună cu preoţii lor. Iar aceasta s-a făcut pentru minunile ce se făceau de către cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi. Apoi, după multă vreme, când s-a întemeiat sfânta biserică a Pecerscăi, întâi s-a pus într-însa Simon, după descoperirea de sus şi după proorocia Cuviosului Antonie. Drept aceea, acest Simon vrednic de laudă a arătat aievea, după darul ce i s-a dat, că zidirea sfintei biserici Pecersca, mai înainte de a fi pe pământ, s-a închipuit şi s-a zugrăvit mai întâi pe cer; astfel că s-a împlinit cuvântul psalmistului: Insuşi cel Preaînalt a întemeiat-o pe ea.
Acest lucru s-a adeverit după aceasta şi mai arătat, prin mijlocirea Impărătesei cerului, în acest chip: trecând câţiva ani, după ce Simon a dat brâul şi coroana, au venit din Constantinopol la cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, patru meşteri bisericeşti, zidari de piatră, oameni foarte bogaţi, şi au grăit: „Unde voiţi să începem a zidi biserica?” Iar ei au răspuns: „In locul unde va arăta Domnul!” Meşterii au zis: „Minunat lucru! Vremea morţii voastre o ştiţi, iar locul bisericii nu l-aţi însemnat încă, dându-ne nouă atâta aur pentru plată!”
Iar Cuvioşii Antonie şi Teodosie au chemat pe toţi fraţii şi au întrebat pe greci, zicând: „Spuneţi-ne adevărul, ce este ceea ce grăiţi?” Meşterii au răspuns: „Noi dormeam în casele noastre, şi dimineaţa, când a răsărit soarele, au venit la fiecare dintre noi nişte tineri frumoşi la chip şi ne-au zis: «Vă cheamă împărăteasa la Vlaherna!» Şi ducându-ne, am luat cu noi pe prietenii şi rudeniile noastre şi am ajuns în Vlaherna toţi o dată. Şi întrebându-ne, am aflat că am fost chemaţi la împărăteasa cu aceleaşi cuvinte şi de aceeaşi soli. Deci am văzut pe Impărăteasă şi mulţime de ostaşi împrejurul ei, şi ne-am închinat ei, iar ea ne-a zis: «Voiesc să-mi zidesc o biserică în Kievul Rusiei şi vă poruncesc să vă luaţi aur pentru trei ani şi să vă duceţi să începeţi zidirea ei».
Noi, închinându-ne, am zis: «O, Doamnă Impărăteasă, ne trimiţi în ţară străină! La cine vom merge?» Iar ea ne-a zis: «Iată, trimit şi pe Antonie şi Teodosie, aceştia care stau aici de faţă». Iar noi am zis: «Atunci pentru ce ne dai aurul acesta pentru trei ani? Spune-le acestora pentru noi, ca să avem hrană şi cele de trebuinţă. Că tu singură ştii cu ce ne vei dărui pe noi». Iar împărăteasa ne-a zis: «Acest Antonie vă va binecuvânta numai la lucru şi se va duce la odihna veşnică; iar Teodosie, în al doilea an, va merge după dânsul. Pentru aceea luaţi aur pentru plata voastră şi mergeţi; iar a vă dărui pe voi cineva ca mine, nimeni nu poate, căci eu vă voi da cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit şi singură voi veni să văd biserica şi voi locui într-însa».
După acestea ne-a dat moaştele Sfinţilor Mucenici Artemie, Polieuct, Leontie, Acachie, Areta, Iacov şi Teodor, zicându-ne: «Să puneţi acestea în temelia bisericii!» Iar noi luând sfintele moaşte, aurul şi toate cele de trebuinţă, am întrebat pe împărăteasă de mărimea bisericii şi ea ne-a zis: «Măsura am trimis-o; este brâul Fiului meu, după porunca Lui; însă ieşiţi la văzduh şi vedeţi mărimea ei». Iar noi am ieşit şi am văzut biserica în văzduh. Deci, intrând iarăşi, ne-am închinat Impărătesei şi am întrebat-o: «O, Doamnă, care o să fie numele bisericii?» Iar ea ne-a zis: «Voiesc să o numesc în numele meu». Iar noi n-am îndrăznit să o întrebăm cum îi este numele. Insă împărăteasa singură a zis: «Biserica va fi a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu». Şi dându-ne această icoană, ne-a zis: «Aceasta îmi va ţine locul». Iar noi, închinându-ne ei, am plecat la casele noastre, având această icoană, pe care am luat-o din mâinile împărătesei”.
Auzind toţi acestea, au proslăvit pe Dumnezeu şi pe ceea ce l-a născut pe El. Iar Sfântul Antonie a zis meşterilor: „O, fiilor, noi niciodată n-am ieşit la voi, din acest loc”. Iar grecii au zis cu jurământ: „Din mâinile voastre am luat aurul Impărătesei, înaintea multor martori! Dar şi până la corabie v-am petrecut împreună cu aceia şi, după plecarea voastră, petrecând o lună acasă, am pornit pe cale şi astăzi este a zecea zi de când am ieşit din Constantinopol”.
Iar Cuviosul Antonie iarăşi le-a zis: „O, fiilor, de mare dar v-a învrednicit pe voi Hristos, căci sunteţi săvârşitori ai voii Lui. Tinerii ce v-au chemat pe voi sunt îngerii prea luminaţi, iar Impărăteasa cea din Vlaherna, care s-a arătat vouă în chip simţit, este Insăşi Preasfânta Născătoare şi pururea Fecioară Maria! Iar ostaşii dimprejurul ei sunt iarăşi îngereştile puteri cele fără de trupuri. Asemănarea noastră şi aurul dat vouă, Dumnezeu ştie, precum singur a voit a face pentru robii Săi. Deci binecuvântată este venirea voastră şi aţi avut bună împreună călătoare pe această icoană cinstită a Născătoarei de Dumnezeu, care vă va răsplăti pe voi, precum s-a făgăduit, cu cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, căci acestea nimeni nu poate să le dea, decât numai aceea şi Fiul ei, Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, al Cărui brâu şi coroană au fost aduse aici de către Simon neamţul, căruia i-au fost spuse măsura, lungimea, lărgimea şi înălţimea bisericii Preacuratei de către un glas venit din cer, de la slava cea de mare cuviinţă”.
Iar grecii cu frică s-au închinat sfinţilor şi au întrebat, ca şi mai înainte, unde este locul pentru zidirea bisericii. Iar Cuviosul Antonie a zis: „Trei zile vom petrece rugându-ne, şi Domnul ne va arăta locul”. Iar la începutul acelui lucru, prin îndemnare dumnezeiască, s-a adunat pe câmp o mulţime de oameni nechemaţi de nimeni, alegând locul pentru întemeierea acestei biserici. Deci unii zicând unele, iar alţii, altele, nu aflau loc cuviincios. Iar moşia domnească era aproape şi iată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mergea pe alături binecredinciosul domn Sviatoslav, care, văzând atât de mult popor, a întrebat ce fac acolo. Şi înştiinţându-se el, a abătut calul din cale şi s-a apropiat de dânşii şi ca îndemnat de Dumnezeu, le-a arătat locul pe moşia sa şi le-a poruncit ca acolo să zidească biserica aceea.
Insă cuvioşii s-au rugat până la trei zile. Deci, Cuviosului Antonie, rugându-se în noaptea întâi, i S-a arătat Domnul, zicându-i: „Antonie, ai aflat dar înaintea Mea”. Iar Cuviosul Antonie a zis: „Doamne, dacă am aflat dar înaintea Ta, să fie rouă peste tot pământul, iar locul pe care binevoieşti a-l sfinţi, să fie uscat”. Iar dimineaţa a aflat locul uscat unde este acum biserica; iar peste tot pământul era rouă. Asemenea, rugându-se Sfântul Antonie în noaptea a doua, a zis: „Doamne, să fie peste tot pământul uscat, iar pe sfântul loc rouă”. Deci, mergând, a aflat aşa. Iar a treia zi, stând la locul acela, s-a rugat. Apoi Cuviosul Antonie a binecuvântat locul, a măsurat lungimea şi lăţimea cu brâul Domnului Hristos cel de aur, adus de Simon de la nemţi, după măsura pe care Simon a auzit-o din cer, pe când era pe mare.
Apoi Cuviosul Antonie ridicându-şi mâinile spre cer, a zis cu mare glas, precum de demult a zis Ilie: „Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă astăzi cu foc, ca să cunoască toţi oamenii aceştia, că Tu eşti cel ce voieşti aceasta”. Şi îndată a căzut foc din cer şi a ars toate vreascurile şi mărăcinii, a lins roua şi a făcut şanţ în chipul săpăturii pe locul cel măsurat. Iar cei ce erau cu sfântul, de frică au căzut ca morţi. Şi astfel, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile osârdnice ale credincioşilor în frunte cu ale Cuviosului Antonie, s-a adeverit desăvârşit locul cel ales de Dumnezeu, precum şi mai înainte darul Domnului se arăta trecând spre locul acela, la rugăciunea Sfântului Teodosie – precum se scrie în viaţa lui -, că uneori trecea văpaie ca un curcubeu de la biserica cea veche, iar alte ori treceau îngeri ducând icoana.
Deci astfel adeverindu-se locul, s-a întemeiat sfânta şi de minuni făcătoarea biserică Pecersca, cea de piatră, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de cuvioşii părinţii noştri, Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, în anul 6581 de la zidirea lumii; iar de la naşterea lui Hristos, 1073, pe vremea iubitorului de Dumnezeu episcop Mihail – preasfinţitul mitropolit Gheorghe fiind atunci la greci -, şi în zilele binecredinciosului domn Sviatoslav Iaroslavici, care cu mâinile sale a început a săpa şanţ de temelie şi a dat fericitului iconom Teodosie spre ajutor 100 de grivne de aur.
Ei au pus în temelie sub zidiri şi moaştele sfinţilor mucenici, date meşterilor în Vlaherne de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, după a cărei proorocie, Cuviosul Antonie, mai trăind după aceea puţină vreme, s-a dus în acelaşi an la odihna veşnică. Iar fericitul Teodosie a început a avea mare sârguinţă pentru zidirea bisericii, însă şi el, la doi ani după mutarea Cuviosului Antonie, când înălţase acum din temelie biserica, s-a înălţat şi el de la pământ la cer. Iar când fericitul Ştefan a luat egumenia după fericitul Teodosie, a zidit desăvârşit sfânta biserică a Pecerscăi, în anul al treilea. Deci, fericitul Ştefan a văzut el însuşi acele minuni preaslăvite, cum meşterii au venit aducând icoana şi cum au spus vedenia Impărătesei din Vlaherna. De aceea, după plecarea sa din Mănăstirea Pecersca, întru pomenirea acelor preaslăvite minuni, a zidit la Clova biserica Vlaher-nei. Iar binecredinciosul domn Vladimir Vsevolodovici Monomahul, fiind tânăr, a văzut acele minuni, adică când a căzut foc din cer şi a ars şanţul acolo unde s-a pus temelia bisericii.
Minunea aceasta s-a auzit în tot pământul Rusiei şi a mers şi voievodul Vsevolod din Pereiaslav împreună cu acest fiu al său, Vladimir, care atunci era bolnav, ca să vadă minunea aceea. Deci, învelindu- se Vladimir cu brâul cel de aur, îndată s-a însănătoşit cu rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Antonie şi Teodosie. De aceea, acest iubitor de Hristos, Vladimir, a luat măsură după această de Dumnezeu însemnată biserică a Pecerscăi şi întru a sa domnie a zidit în cetatea Rostov o biserică asemenea aceleia întru totul, în înălţime, în lungime şi în lăţime. Pe lângă aceasta a descris şi pe hârtie toate praznicele rânduite în această sfântă biserică, pentru îndreptarea bisericii sale. Iar fiul aceluia, voievodul Gheorghe, auzind de la tatăl său, Vladimir, ceea ce s-a făcut pentru această biserică, a zidit şi el în a sa domnie, în cetatea Suzdal, o biserică tot după acea măsură.
Dar acum să mergem spre povestirea despre înfrumuseţarea icoanelor acestei sfinte biserici.
După zece ani de la venirea meşterilor zidari de piatră, tot din Constantinopol au venit la fericitul Nicon, care pe atunci era egumen al Pecerscăi, meşterii zugravi de icoane, şi i-au zis: „Adu-ne aici de faţă pe cei care s-au sfătuit cu noi pentru zugrăvirea icoanelor, că voim să ne înţelegem cu dânşii. Aceia ne-au arătat nouă să împodobim o biserică mică şi aşa ne-am şi tocmit cu dânşii în faţa a mulţi martori; dar acum iată că această biserică este foarte mare. Iar dacă nu, luaţi-vă aurul vostru, iar noi ne vom întoarce la Constantinopol”.
Iar egumenul, auzind aceasta, s-a îndoit şi a zis zugravilor: „Ce fel erau acei oameni, care s-au tocmit cu voi?” Iar zugravii arătându-i lui asemănarea, chipul şi numele lor – că unul era Antonie şi altul Teodosie -, egumenul a zis către dânşii: „Fiilor, nu putem noi să vă arătăm pe aceia, că mai înainte cu zece ani s-au dus la Domnul şi neîncetat se roagă pentru noi, păzind această biserică, ferindu-şi mănăstirea lor şi purtând de grijă de cei ce vieţuiesc într-însa”.
Acestea auzindu-le zugravii, s-au spăimântat de răspuns şi, aducând neguţători mulţi, care veniseră cu dânşii de acolo, au zis egumenului: „Inaintea acestora ne-am tocmit cu dânşii şi am luat aur din mâinile lor, iar tu nu voieşti să ni-i arăţi pe ei! De au murit, arată-ne nouă chipul lor, ca şi aceştia să-i vadă, doar au fost şi ei cu noi”. Atunci egumenul a scos înaintea tuturor icoana Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi; iar grecii, văzând chipul lor, s-au închinat, zicând: „Aceştia sunt cu adevărat şi noi credem că sunt vii şi după moarte şi pot să ajute, să apere şi să mântuiască pe cei ce aleargă la dânşii”.
Atunci negustorii au dăruit egumenului mozaicul ce-l aduseseră de vânzare, cu care după aceea a fost înfrumuseţat Sfântul Altar. Apoi zugravii au început a se căi de greşeala lor şi spuneau acestea: „Când călătoream cu corabia la Caneva, iată am văzut biserica aceasta mare la înălţime şi am întrebat pe cei ce erau acolo: «Ce biserică este aceasta?» Şi au răspuns: «Este Pecersca, ai cărei împodobitori sunteţi voi». Iar noi, mâniindu-ne că era prea mare, voiam să fugim înapoi în jos, dar într-acea noapte s-a pornit un vifor mare pe râu; iar când ne-am trezit de dimineaţă, ne-am aflat aproape de Tripoli şi luntrea mergea singură în susul apei, iar noi, oprind-o pe ea cu anevoie, am stat toată ziua socotindu-ne ce va fi aceasta, căci atâta cale am trecut-o într-o noapte, nevâslind, pe care alţii, cu mare osteneală, abia ar fi putut-o trece în trei zile. Iar în noaptea următoare am văzut în vedenie această biserică şi această icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicându-ne nouă: «Oamenilor, de ce vă tulburaţi în deşert, nesupunându-vă voii Fiului meu şi a mea? De nu mă veţi asculta şi veţi fugi înapoi, vă voi lua cu luntrea voastră şi vă voi duce la biserica mea. Şi aceasta să o ştiţi, că de acolo nu veţi mai ieşi; ci, călugărindu-vă în mănăstirea mea, veţi sfârşi viaţa voastră aici; iar eu vă voi mijloci milă în veacul ce are să fie, pentru aceşti iconomi, Antonie şi Teodosie». Deci noi, sculându-ne de dimineaţă, am voit să fugim în jos; şi ne¬am ostenit mult vâslind, dar luntrea mergea sus împotrivă. Drept aceea, supunându-ne, ne-am lăsat în voia şi puterea lui Dumnezeu, şi degrab luntrea a sosit singură lângă mănăstire”.
Acestea spunându-le aceia, toţi monahii, şi grecii zidari de piatră şi zugravii, au proslăvit pe Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară Maria, icoana ei făcătoare de minuni şi pe cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie. Apoi zugravii s-au apucat de împodobirea sfintei biserici, ajutându-le Domnul prin celelalte semne ce urmau, precum înţelegem şi de aici: când meşterii împodobeau cu mozaic altarul acestei biserici zidite de Dumnezeu, atunci chipul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu s-a închipuit singur în altar. Deci, zugravii, fiind atunci toţi înăuntrul altarului, au văzut cu toţii acea minune înfricoşată.
Şi privind ei spre acel chip, deodată s-a luminat chipul acela mai mult decât soarele, încât, neputând să privească la el, au căzut cu feţele în jos spăimântaţi; apoi puţin ridicându-se, voiau să vadă iar minunea ce se făcuse, când, iată, din gura chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a zburat în sus un porumbel alb, spre chipul Mântuitorului, şi s-a ascuns acolo; iar cei ce erau în biserică, priveau cu toţii dacă va ieşi din biserică. Deci toţi privind, porumbelul iarăşi a zburat din gura Mântuitorului şi umbla prin toată biserica, zburând pe la fiecare chip al sfinţilor, la unii şezând pe pământ, iar la alţii pe cap. După aceea, zburând în jos, a stat după icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar cei ce stăteau jos, au vrut să prindă porumbelul. Şi au pus scara, dar nu l-au găsit nici după icoană, nici după catapeteasmă; şi, căutându-l pretutindeni, nu vedeau unde se ascunsese.
Deci toţi stăteau privind la icoana ce se arătase în altar; când, iată, iarăşi înaintea lor a zburat porumbelul din gura Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi zbura în sus spre chipul Mântuitorului, iar cei ce stăteau jos, au strigat către cei de sus care zugrăveau: „Prindeţi-l!” Iar ei şi-au întins mâinile, vrând să-l prindă; dar porumbelul iarăşi a zburat în gura Mântuitorului şi, iată, iarăşi a strălucit lumină mai mult decât soarele. Iar ei căzând cu faţa în jos, s-au închinat Domnului că s-au învrednicit a vedea lucrarea Preasfântului Duh, care petrece într-acea biserică sfântă a Pecerscăi.
Deci meşterii zugravi de icoane, împodobind sfânta biserică cea asemenea cu cerul cu atâta facere de minuni, se împodobeau şi ei singuri cu felurite bunătăţi. Şi, vieţuind în chip monahicesc cu plăcere dumnezeiască, şi-au sfârşit viaţa într-aceeaşi sfântă mănăstire a Pecerscăi, precum au făcut şi meşterii zidari de piatră; şi toţi au fost puşi în pridvor, în peştera Cuviosului Antonie, unde se află şi până acum moaştele lor nestricate. Astfel s-a împlinit proorocia pe care au auzit-o acei fericiţi zugravi când voiau să se întoarcă în Constantinopol şi li s-a arătat lor sfânta biserică a Pecerscăi şi preacinstita ei icoană, care le- a zis: „Nu veţi ieşi de acolo, ci, călugărindu-vă, acolo veţi sfârşi viaţa voastră”.
Se cuvine să pomenim aici încă şi o altă minune aleasă, arătată de Dumnezeu prin preacinstita icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se află în sfânta, de Dumnezeu zidita şi împodobita biserică de piatră a Pecerscăi, închinată Adormirii Maicii lui Dumnezeu.
Au fost doi bărbaţi slăviţi din cetatea Kievului, prieteni între ei, anume Ioan şi Serghie. Aceştia mergând la biserica Pecersca, au văzut o lumină mai mare decât soarele la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi înaintea ei au fost primiţi în frăţia duhovnicească. Iar după mulţi ani, Ioan s-a îmbolnăvit de moarte şi, lăsând pe fiul său, Zaharia, care era de cinci ani, a chemat pe fericitul Nicon, egumenul Pecerscăi, şi, de faţă cu acela, şi-a împărţit averea la săraci, iar partea fiului său – o mie de grivne de argint şi o sută de grivne de aur – a dat-o lui Serghie, căruia i-a încredinţat spre pază pe fiul său, Zaharia, ca unui prieten al său şi frate credincios, poruncindu-i ca atunci când fiul lui va creşte mare, să-i dea argintul şi aurul. Deci, rânduind acestea, după puţină vreme a murit.
Iar Zaharia, ajungând la vârsta de cincisprezece ani, voia să-şi ia argintul şi aurul de la Serghie; dar acesta, rănindu-se de diavolul şi socotind să-şi câştige bogăţie, a voit să-şi piardă viaţa şi sufletul, căci a răspuns tânărului: „Tatăl tău a dat toată averea lui Dumnezeu, deci cere argintul şi aurul de la El. Acela îţi este dator, dacă te va milui! Iar eu nu sunt dator cu nici un galben, nici tatălui tău, nici ţie. Aceasta ţi-a făcut-o tatăl tău cu nebunia sa. El şi-a împărţit toată averea sa în milostenie, iar pe tine te-a lăsat sărac şi scăpătat”. Auzind acestea tânărul, a început a plânge de nevoia sa şi a trimis la Serghie cu rugăminte, zicându-i: „Dă-mi mie măcar jumătate din moştenirea mea şi cealaltă jumătate să fie a ta”, dar Serghie a ocărât cu cuvinte aspre pe tatăl lui şi pe el însuşi.
Apoi Zaharia a cerut a treia parte, după aceea a zecea şi, văzându-se pe sine lipsit cu totul, a zis lui Serghie: „Dacă n-ai luat, vino şi te jură mie în biserica Pecerscăi, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde ai legat cu tatăl meu legătura iubirii de fraţi”. Iar Serghie a mers cu îndrăzneală la biserică şi, stând maintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a jurat, zicând: „N-am luat o mie de grivne de argint, nici o sută de grivne de aur”. Dar când a voit să sărute icoana, n-a putut să se apropie de dânsa; apoi, ieşind afară, a început a striga: „Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, nu porunciţi să mă piardă acest înger nemilostiv, ci rugaţi-vă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să gonească de la mine pe diavolii cei mulţi, cărora sunt dat, şi să ia din cămara mea argintul şi aurul pecetluit”. Atunci a căzut frică mare peste toţi şi de atunci nu dădeau voie nimănui să se jure înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Apoi, trimiţând, au luat vasul cel pecetluit şi au găsit într-însul două mii de grivne de argint şi două sute de grivne de aur, pentru că aşa a îndoit Domnul, Răsplătitorul milostivilor. Iar Zaharia le-a dat toate egumenului Ioan, ca să le cheltuiască precum va voi, iar el s-a călugărit şi şi-a sfârşit viaţa sa în Sfânta Mănăstire Pecersca. Iar egumenul, cu argintul şi cu aurul acela, a zidit biserica Sfântului Ioan Inaintemergătorul, întru pomenirea boierului Ioan şi a fiului său, Zaharia, al cărora a fost argintul şi aurul. Aceste însemnări despre minunile icoanei scriindu-le, vom spune aici cum a sfinţit Cel Preaînalt locaşul Maicii Sale.
In anul întâi al egumeniei fericitului Ioan, pe vremea mitropolitului cu acelaşi nume, biserica Pecerscăi – cea zidită şi împodobită cu minuni – a fost sfinţită. Sfinţirea ei, cu darul lui Dumnezeu, a fost însoţită de nişte minuni ca acestea: rânduiala sfinţirii bisericii fiind aproape gata, nu aveau lespede de piatră pentru aşezarea Sfântului Prestol. Deci au căutat mult să facă lespedea cea de piatră, dar nu s-a aflat atunci nici un meşter; pentru aceea au făcut o scândură din lemn. Dar preasfinţitul mitropolit Ioan n-a voit ca într-o biserică mare ca aceea să fie scândură din lemn la Sfântul Prestol şi pentru aceasta egumenul cu fraţii erau în mare mâhnire; deci au trecut câteva zile fără să se facă sfinţirea. Iar în ziua de 13 august, monahii au intrat în biserică, după obicei, ca să cânte Vecernia, şi iată, au văzut lângă peretele din mijloc al altarului, pusă o lespede de piatră şi stâlpişori spre aşezarea Sfântului Prestol. Deci degrab s-au dus şi au spus mitropolitului lucrul acela, iar el a lăudat pe Dumnezeu şi a poruncit să se facă Vecernia sfinţirii.
Şi au căutat mult pretutindeni, pe apă şi pe uscat, de unde şi de cine s-ar fi adus o lespede ca aceea? Şi cum o duseseră în biserică, care era încuiată? Insă nu au aflat urma nimănui. Apoi au trimis trei grivne de argint acolo unde se lucrează unele lucruri ca acelea, ca să le ia meşterul pentru osteneala sa. Şi făcându- se cercetare pretutindeni, nu s-au aflat lucrătorii ei pe pământ, ci Insuşi Lucrătorul ceresc şi purtătorul de grijă al tuturor bunătăţilor a făcut-o pe ea şi a pus-o spre punerea înainte a preacuratului Său Trup şi a Cinstitului Său Sânge, voind ca pe acea masă, pe care a dăruit-o El Insuşi în casa Maicii Sale, să se junghie în toate zilele, pentru toată lumea.
Insă nu este încă sfârşitul minunilor, pentru că a doua zi, după minunata aflare a acelei lespezi, Preasfinţitul mitropolit Ioan era în mare mâhnire, căci sosise vremea sfinţirii bisericii Pecerscăi şi nu era cu dânsul la sfinţire nici un episcop, de vreme ce locul era departe. Dar iată că fără de veste au stat de faţă, cu puterea lui Dumnezeu, iubitorii de Dumnezeu episcopi: Ioan al Cernigovului, Isaia al Rostovului,
Antonie al Iurievului, Luca al Belgorodiei, care, nefiind chemaţi de nimeni din oameni, s-au aflat la rânduiala sfinţirii. Iar preasfinţitul mitropolit Ioan s-a minunat de aceasta, pentru că nu trimisese pe nimeni după episcopi şi i-a întrebat: „De ce aţi venit, nefiind chemaţi?” Răspuns-au episcopii: „Stăpâne, au venit nişte tineri trimişi de tine şi ne-au zis: «La 14 zile ale lunii august se va sfinţi biserica Pecerscăi, să fiţi gata cu toţii la Liturghie cu mitropolitul Ioan!» Iar noi auzind aceasta, după cuvântul tău, iată că am venit!”
Apoi a răspuns Antonie, episcopul Iurievului: „Eu eram bolnav şi în noaptea aceasta a intrat la mine un monah şi mi-a zis: «Mâine de dimineaţă se va sfinţi biserica Pecerscăi; să fii acolo». Şi cum am auzit aceasta, îndată m-am însănătoşit şi iată am venit aici, după porunca voastră”. Iar mitropolitul voia să caute pe nişte oameni ca aceia, care i-au chemat pe ei, dar îndată s-a făcut un glas ca acesta: Stinsu-s-au cei ce iscodesc iscodiri. Iar mitropolitul şi-a întins mâinile spre cer şi a zis: „O, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, precum la adormirea ta ai adunat pe apostoli de la marginile lumii, spre cinstea îngropării tale, aşa şi acum ai adunat pe locţiitorii lor şi împreună slujitorii noştri; deci binecuvintează-ne pe noi la acest lucru şi ne ajută nouă pentru slava Fiului tău şi a ta”.
Atunci toţi au fost în spaimă, pentru atâtea minuni, care nu au luat sfârşit aici. Deci înconjurând biserica de trei ori şi venind la uşi, au început a cânta: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre…”. Şi nimeni nu era în biserică să răspundă: „Cine este acesta Impăratul slavei?”, pentru că pe nici unul nu lăsaseră într- însa. Şi, fiind tăcere, s-a auzit dinăuntru un glas îngeresc, zicând: „Cine este acesta Impăratul slavei?” Deci au căutat nişte cântăreţi ca aceia, de unde sunt şi cum au intrat în biserică, fiind toate uşile încuiate; dar nu au aflat nici un om în biserică. Atunci toţi au cunoscut că pentru acea sfântă biserică toate se rânduiau cu dumnezeiasca purtare de grijă, încât au grăit despre dânsa împreună cu apostolul: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui şi cât sunt de neurmate căile Lui! Că cine a cunoscut mintea Domnului, sau cine s-a făcut sfetnicul Lui ? Astfel s-a săvârşit sfinţirea sfintei biserici a Pecerscăi, în anul 6597 de la zidirea lumii, iar de la naşterea lui Hristos în anul 1089, în 14 zile ale lunii august, pe vremea binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici, ajutând Insuşi Domnul Dumnezeu şi făcând minuni în toate, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale cuvioşiior părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi.
Deci minunată este, fraţilor, povestirea acestei sfinte biserici de la Pecersca, care, mai înainte de începutul ei, a fost arătată şi în pământul nemţesc de Insuşi Domnul, care de la cinstitul Său chip de pe icoană, i-a trimis coroana şi brâul şi a arătat asemănarea ei; iar în pământul grecesc de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a trimis icoana Sa şi moaştele sfinţilor mucenici şi aşijderea a arătat asemănarea ei. Iar la început şi în toată întemeierea ei, care s-a făcut în trei chipuri: prin zidire, zugrăvire şi sfinţire, pretutindeni s-a arătat lucrarea Preasfintei Treimi, căci la începutul zidirii acestei biserici Insuşi Dumnezeu Tatăl, Care este vechi de zile, a însemnat locul prin uscăciune, căci uscăciunea este urmare a vechimii şi a bătrâneţilor; apoi Fiul, Care S-a pogorât ca roua pe lână, a trimis rouă; iar a treia zi Duhul Sfânt, Care în limbi de foc S-a pogorât, a trimis foc din cer.
Asemenea şi în vremea împodobirii, Tatăl, Care a zidit pe om după chipul Său, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu l-a împodobit cu mozaic în altar, fără mâini de zugrav. Fiul, Care este Soarele dreptăţii, a umplut biserica cu strălucire. Duhul Sfânt, Care S-a arătat în chip de porumbel, a arătat chipul cel de porumbel ce a zburat din gura chipului. Iar mai pe urmă, în vremea sfinţirii, Tatăl, Care oarecand a dat Legea pe lespezi de piatră, a dăruit piatra pentru Sfântul Prestol. Fiul, Care este Arhiereu mai înalt decât cerurile, i-a adunat pe arhierei în minunat chip. Duhul Sfânt, Care este limba ce a grăit vestire în tot pământul, a răspuns dinăuntrul bisericii, nefiind acolo nici un om.
Deci, dacă prin atâtea semne, Dumnezeu cel în Treime închinat a iubit a-şi întemeia această biserică, în numele iubitei Sale Maici, Cereasca împărăteasă este arătat că şi petrece într-însa cu dragoste, iar împreună cu El şi Impărăteasa ce stă de-a dreapta Lui, Folositoarea şi Scăparea tuturor creştinilor, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, precum singură s-a făgăduit meşterilor în Vlaherne, zicându-le: „Voi veni şi eu să văd biserica şi voi locui într-însa”. Asemenea şi sfinţii lui Dumnezeu, ale căror sfinte moaşte sunt temelie neclintită sub toate zidurile, petrec nedepărtaţi în această sfântă biserică. Deci ce să zicem despre dânsa? Căci cu adevărat este sfântă această biserică, minunată întru dreptate şi asemenea cerului! Pentru aceasta suntem datori a lăuda pe cei mai înainte răposaţi binecredincioşi domni şi boieri iubitori de Hristos, pe cinstiţii monahi şi pe toţi dreptcredincioşii care au avut osârdie spre această sfântă şi de minuni făcătoare biserică a Pecerscăi, cărora şi nouă, tuturor, fiilor Bisericii Ortodoxe, cu rugăciunile Cuvioşilor Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi, să ne dea darul şi mila Sa Domnul Hristos, Capul Bisericii, Căruia I se cuvine cinstea şi slava cu Părintele Lui cel fără de început, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august