16 ianuarie – Sf. Petru de iarnă (cel Şchiop); Fulgerătoarele; Ciuia găinilor; Miezul iernii; Închinarea cinstitului lanţ al Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Pevsip şi cei împreună cu el

Cea mai importantă zi din Anul Lupului, Sf. Petru de Iarnă deschide un cerc ce cuprinde numeroase sărbători ţinute în cinstea şi din teama faţă de acest redutabil carnasier (Filipii de iarnă, Filipii de toamnă, Sf. Andrei). Calendaristic, Sf. Petru de Iarnă şi Sf. Petru de Vară formează punctele centrale ale anului, marcând două jumătăţi ale anului pastoral, dar şi agricol. Patron al lupilor, Sf Petru cel Şchiop este o divinitate deosebit de puternică, care reglează nu numai comportamentul distructiv al animalelor de pradă, dar şi pe cel al oamenilor, care sunt sancţionaţi dacă nu au grijă cum se cuvine de animalele lor („dacă vita nu-i mulţumită, atunci i-o ia”). Un motiv frecvent întâlnit în tradiţiile consacrate Filipilor sau păstorilor lupilor (cum este şi cazul sfântului Petru) este acela al pedepsirii omului ireverenţios. Fiindcă este vorba de Sf. Petru, adică de stăpânitorul cheilor raiului (deci având o funcţie importantă, raportată atât la oameni, cât şi la sfinţi), dar şi de poziţia lui de distribuitor de hrană pentru animalele câmpului (act ce se desfăşoară în mare taină, în clipe şi în locuri ferite de urechi şi priviri curioase), lupii, instrumentele sale, apar acum şi ca un instrument al destinului. Aşa cum se vede, ei nu manifestă iniţiativă, comportamentul lor distructiv este limitat la poruncile primite de la patron; or, cum acesta le ţine în mână destinele, este firesc să aibă putere îi asupra destinelor umane, pe care le rostuieşte ad-hoc, evident, într-o sentinţă implacabilă. Sigur, se poate vorbi despre tragismul ciobanului care piere sfâşiat (sau, cel mai adesea, omorât) de lupi (sau de un lup mort), dar să nu uităm că avem de-a face cu o încălcare a unor tabuuri foarte stricte, odată ce se refereau la o personalitate de primă mărime a panteonului mitologic. Contrastul între zbaterea neputincioasă şi forţa destinului, care apare în seria de măsuri de protecţie luate de cioban şi de tovarăşii lui este deosebit de grăitor. Şi de această dată se conturează o ipostază deosebită a carnasierului, aceea de instrument al destinului, prin care Ursitorul (aici, Sf. Petru) trasează pedeapsa-ursită. Pe de altă parte, vecinătatea calendarului (Sf. Atanasie şi Chiril, Haralambie) a influenţat domeniul de activitate al sfântului, care a primit în sarcină şi legarea urnei cu lanţul său, lanţ cu care, de altfel, poate lega şi animalele pe care le patronează. În mod asemănător, în virtutea unei ambivalenţe specifice, femeile care lucrau în acea zi îşi puteau atrage mânia sfântului, care trimitea asupra gospodăriei lupii, sau le putea pedepsi printr-o serie de mijloace specifice (încurcarea în lanţ, opărire). Să nu uităm că în această perioadă trebuia să fie celebrate şi Fulgerătoarele, divinităţi meteorologice ale calendarului agricol, care-i puteau pedepsi prin trăsnete, prin foc, pe cei care nu le respectau zilele. În legătură cu acest ultim aspect, semnalăm o tradiţie foarte interesantă, semnificativă pentru mentalul popular; care pe de o parte leagă cele două personaje polare, Sf. Petru de Iarnă şi Sf. Petru de Vară, atât prin intermediul semnificaţiei numelui lor (piatră), cât şi prin funcţia principală a sfântului celebrat la 29 iunie- aceea de a distribui piatra (grindina). Ecoul sărbătorii de vară, Pietrele lui Sâmpetru (ziua când Sf. Petru fierbe sau distribuie piatra, grindina) se regăseşte şi în iarnă, de astă dată pus în legătură cu funcţia dominantă a Sf. Petru de Iarnă – aceea de apărător împotriva lupilor. Ceremonialul dublu al „sfinţirii”, al consacrării pietrelor apotropaice (o dată pe pragurile caselor, apoi la cel al bisericii) este o nouă dovadă a transferului continuu între cele două sisteme mitologice, care se alimentează reciproc. Nu în ultimul rând trebuie amintite şi tradiţiile, deosebit de complexe, legate de momentul astronomic în care ne aflăm: jumătatea iernii reprezintă un moment de cotitură, care poate afecta atât restul anotimpului (sau, mai bine zis, dorinţa de a avea o iarnă blândă, suportabilă), cât şi starea sănătăţii omului în următoarea jumătate de iarnă (care, nota bene, nu este la fel de „egală” cu prima, deoarece, în scurt timp, la începutul lui februarie, începem să întâlnim referiri la date calendaristice ale „sfârşitului iernii”!).

Închinarea cinstitului lanţ al Sf. Ap. Petru. Când sfântul apostol Petru a fost dus în temniţă de către Irod împăratul şi era legat cu două lanţuri de fier, dormind el noaptea între doi ostaşi, a venit îngerul Domnului şi, lovindu-l în coastă, l-a deşteptat şi l-a scos afară căzând de pre dânsul lanţurile cele de fier. Atunci nişte credincioşi, în taină luând lanţurile acelea, le-au păstrat la ei. Deci lanţurile acelea au luat putere tămăduitoare de la trupul apostolului (Vieţile sfinţilor, V, pp. 664-665).

Sf. Mucenic Pevsip şi cei împreună în el. Aceşti trei sfinţi fraţi, împreună născuţi întru credinţa lui Hristos, fiind întăriţi, au trimis slugile lor ca să sfărâme pre idolul zeiţei Nemesia, apoi au sfărâmat şi alţi doisprezece idoli cari erau în casa lor. Şi îndată a străbăt vestea prin toate hotarele Lingoniei, cum că nepoţii Neonilei, tinerii cei de prea bun neam, crezând întru Hristos, au sfărâmat pre zei. Deci s-a pornit asupra lor poporul, s-au sculat stăpânirile, judecătorii şi popii idoleşti s-au aprins cu mânie fără de măsură… (Vieţile sfinţilor, V, pp. 677-678).

Tradiţii: Oamenii cred că Sf. Petru este stăpânul cheilor raiului. Cine-l ţine, îi dă drumul în rai, cine nu, stârceşte pe sub porţile lui şi nu poate să intre (Speranţia, VIII, f. 285). ♦ În această zi se înjumătăţeşte iarna şi începe a se scoborî spre primăvară (Speranţia, II, f. 47 v). ♦ În ziua de Sân-Petru de Iarnă e miezul sau mijlocul iernii. Tot în această zi se împlineşte jumătate de an de la Sân-Petru de Vară (Marian, 1994,I, p. 173). ♦ Sf. Petru de Iarnă îl serbează femeile ca pe Sf. Petru de Vară, zicând îi este frate (Speranţia, I, 190 v). ♦ Sf. Petru de Iarnă e frate de cruce cu cel de vară (Speranţia, VIII, f. 76). ♦ Pe când Sf. Petru era închis în temniţă, a venit îngerul şi i-a încredinţat evanghelia; în acest timp i-au căzut lanţurile de la mâini şi picioare lui Sf. Petre. Paznicul, de teamă că a fugit, a voit să se sinucidă. Sfântul l-a strigat, spunându-i că e aici. L-a văzut ţinând evanghelia în mână. Paznicul s-a închinat şi a spus lumii că e sfânt (Speranţia, V, f. 5 v). ♦ Sf. Petru de Iarnă a purtat lanţul lui Hristos (Speranţia VI, f. 210 v). ♦ Sf. Petru are un lanţ cu care leagă ciuma şi alte dihănii (Speranţia-f. 76 v). ♦ Sf. Petru de Iarnă este cea mai mare zi a lupului (Speranţia, III, f. 169). ♦Sf. Petru închide gura lupilor şi-i leagă cu lanţul, să nu mănânce vitele (Speranţia, f. 41) ♦ Lupu se zice că e câinele Sf. Petru şi unde-i porunceşte el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulţi lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru sa rânduiască pradă. El îi rânduieşte după pradă când se adună la urlătoare, de obicei pe la răspântii. “Tu să mănânci oaia lui cutare din cutare sat, tu, porcul cutăruia; tu, pe cutare om etc. “ Şi cică pe cine o rândui Sf. Petru câinilor lui, nu scapă nici în gaură de şarpe (Candrea, 1928, p. 135). ♦ Sf. Petru are dar de la Dumnezeu de a fi stăpân peste lupi. Aşa, lupilor când le vine luna de mâncat carne – căci şi ei mănâncă învrâstat, adică o lună carne şi una humă de pământ -, atunci se adună mai mulţi la un loc şi încep a urla. Sf. Petru i-aude şi, îmbrăcat în haine albe, se pogoară din cer în mijlocul lor. Iar ei încep a se gudura pe lângă dânsul, care numaidecât îi trimite pe unul la cutare om să ia. Şi aşa lupii nu fac nicio stricăciune în lume fără voia lui Sf. Petru (Haşdeu, p. 350). ♦Se crede că lupii, când se strâng la urlătoare, vine Sf. Petru călare pe un cal alb cu o basma plină cu bucăţi de pâne şi la fiecare îi dă câte o bucată. Oile şi caprele, când văd lupul, se duc singure la el, dând din picioare, crezând căl bagă pe lup în pământ cu picioarele (Dumitru P. Popescu, în „Comoara satelor”, an III, nr. 6, iunie 1925, p. 74). ♦ Poporul povesteşte despre Sf. Petru că este însărcinat de Dumnezeu pentru îngrijirea dobitoacelor şi fiarelor sălbatice, venind în toate nopţile pe la fiecare dobitoc şi-l întreabă dacă stăpânu-i dă îndeajuns hrană şi la vreme. Şi ceea vită-i răspunde: ori că-i dă, ori că nu-i dă. Şi Sf. Petru, dacă vita nu-i mulţumită, atunci i-o ia, adică moare (Haşdeu, p. 350). ♦ Se spune că un cioban s-a dus în acea noapte unde se făcea orânduiala de către Sf. Petru, căci lupii sunt câinii lui. Acolo unde se rânduiau acestea era o cruce mare de piatră şi ciobanul s-a suit sus pe cruce, ca să asculte. Când a venit şi Sf. Petru călare pe un cal alb şi a început să strige câinii, şi au venit lupi din toate părţile şi le-a hotărât Sf. Petru fiecăruia să mănânce care oi, care boi, care capre, gâşte şi altele. În urmă de tot a venit un lup, care a rămas în urmă fiind şchiop. „Atunci tu, a zis Sf. Petru, să mănânci pe ciobanul acela de pe cruce”. Toată noaptea s-a chinuit lupul să apuce pe cioban, dar ciobanul a strigat şi a ţipat, până au auzit tovarăşii lui de la târlă, cari au venit şi au gonit pe lup. Au plecat apoi cu toţii la târlă. Acolo a spus ciobanul tuturor că el e ursit de Sf. Petru să fie mâncat de lupi şi i-a rugat pe toţi să aibă grijă de el, să-l culce totdeauna între ei şi să-i lege la mâini, la gât şi la picioare toate clopotele de la oi. Aşa s-a urmat; cu toate acestea, în noaptea următoare a venit lupul şi a luat pe cioban să-l mănânce, dar s-au deşteptat toţi ciobanii şi au omorât pe lup. Dimineaţa ciobanul s-a dus unde era lupul mort şi i-a tras un picior, zicând: “Na, fir-ai al dracului!” Când a dat cu piciorul în capul lupului, s-a înţepat în colţii lui prin opinci şi îndată a căzut jos şi a murit. Aşa că tot din lup i s-a tras moartea (Speranţia, IV, f. 5). ♦ Sf. Petru de iarnă e sărbătoare mare. Cine lucrează se îmbolnăveşte şi sau îi trece, sau moare până la anul (Speranţia, I, 131 v). Iată ce s-a întâmplat unei femei care nu l-a ţinut şi a lucrat. În această zi acea femeie a ţesut război. A doua zi de dimineaţă, pe când spăla cămăşile, una din cele două fete ale ei s-a dus la căldarea cu apă fiartă şi, din nebăgare de seamă, a făcut ca să se verse pe ea acea căldare, opărind-o toată. Tot în noaptea aceasta bărbatul său a visat un vis, în care I s-a arătat Sf. Petru şi a zis: „Eu am trimis pe fata ta ca să se ardă, fiindcă mamă-sa a lucrat în ziua mea”. Aceasta este cauza pentru care femeile nu lucrează în ziua de Sf. Petrea (Speranţia, I, 131). ♦ Fulgerătoarele: divinităţi meteorologice la miezul iernii pastorale, care pedepsesc oamenii cu fulgere, tunete p. 76). ♦ Atunci se zice că arde piatra în pământ nouă stânjeni, aşa de tare sărbătoare este (Speranţia, I, 131). ♦ Se ţine pentru şoareci. Acum fac şoarecii nuntă (Niculiţă-Voronca, II, p. 254). ♦ Zi în care se termină timpul de argăţit la servitor (Speranţia, IV, f. 153 v)
Obiceiuri: În această zi oamenii trebuie să bea şi să mănânce (Speranţia, II, f. 123 v). ♦ În această zi ciobanii nu mănâncă decât seara (Speranţia, II, f. 193). Nu se mănâncă carne (Speranţia, III, f. 271 v). ♦ Se împart covrigi de pom (Speranţia, VII, f. 68). ♦ În această zi e obiceiul să se facă plăcinte, să mănânce toţi ai casei şi să dea şi de pomană. Cine nu mănâncă plăcinte în acea zi, se rătăceşte când pleacă în călătorie (Speranţia, VII, 309 v). ♦ În această zi se pun pietrele albe pe pragurile caselor (Pietrele lui Sâmpetru) în timpul nopţii, şi dimineaţa le pun la pragul bisericii să treacă preotul peste ele, şi în urmă le ia şi le pun în oborul vitelor, ca să fie apărate de jigănii (Speranţia, III, f. 99). ♦ Se suie gospodarul pe stogul de fân şi suduie iarna nemaipăsându-i de ea, fiind mai mult trecută (Speranţia, VII, f. 336 v).

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Se serbează pentru ca iarna să fie mai uşoară (Speranţia, I, f. 233 v). ♦ Se ţine să se facă cânepa (Speranţia, I, f. 239).

Apărător de rele şi durere: Sâmpetru de Iarnă – atunci iarna e jumătate, şi ţine că e rău de nămolit cu zăpadă la călătorie, când e iarnă. S-a întâmplat de-a fost nămeţit de zăpadă câte unul, umblând prin munţi, ale cărui oase s-au găsit tocmai primăvara, zicându-i că a lucrat în ziua de Sf. Petru de Iarnă (Speranţia, I, f. 274). ♦ Se serbează tot pentru sănătate, zicând că dacă au fost sănătoşi până la această zi, să-i ţie şi de aci înainte iar sănătoşi, iar dacă au fost bolnavi, să-i apere cel puţin în viitor (Speranţia, V, f. 369). ♦ Se serbează de femeile care au copii, căci, dacă vor lucra în această zi, le dă copiilor boli grele (Speranţia, VII, f. 240). ♦ E ţinut pentru a fi feriţi de răceală şi ajutaţi să treacă cu bine restul iernii (Speranţia, II, f. 136). ♦ Sâmpetru de Iarnă se ţine de friguri (Speranţia, III, f. 215). ♦ E rău de bube şi de arsuri (Speranţia, III, f. 12). ♦ Se serbează mai ales de femeile cu ţâţă, pentru că cred că li se coc ţâţele (Speranţia, VII, f. 78 v). ♦ Se ţine pentru ca să nu-i doară pe oameni picioarele când urcă la deal (Speranţia, VII, f. 101 v.) ♦ Cine lucrează, capătă ameţeli de cap (Speranţia, VII, f. 124 v). ♦ Se ţine pentru boala de ciumă (Speranţia, II, 232 v) ♦ Fereşte de moarte pe cei din casă (Speranţia, II, f. 234 v). ♦ Sf. Petru de Iarna e sărbătorit de femei o săptămână, crezând că, dacă nu vor păzi aceste sărbători Sf. Petru le încurcă în lanţul lui şi nu mai au mântuire (Speranţia, I, f. 14). ♦ Unii serbează ziua aceasta pentru ca Sf. Apostol să-i ferească de prigoniri şi de închisori, iar alţii să nu capete junghiuri sau boale. Cei mai mulţi români serbează ziua aceasta din cauza dihăniilor, şi mai cu seamă pentru lupi, ca aceştia să nu le mănânce vitele, pentru că Sân-Petru de Iarnă e patronul lupilor sau Sân-Petru-lupilor (Marian, 1994,1, pp. 170, 171). ♦ Pentru cei care o ţin, Sf. Petru leagă gurile lupilor şi nu le mănâncă din vite (Speranţia, I, f. 250 v). ♦ Cu deosebire următoarele lucrări nu trebuie făcute cu un chip în zilele rele de lupi, căci altfel aceştia vor sfâşia vitele:
-să nu se pieptene, căci atâţia lupi sar la oi, câţi dinţi are pieptenele cu care ai umblat şi câte fire de păr au trecut prin pieptene;
– nu se dă gunoiul sau cenuşa afară din casă sau din grajduri, căci noaptea vine lupoaica,
scormoneşte prin gunoi şi, dacă găseşte cărbune, îl fură, şi numai lupoaica aşa se împerechează în noaptea aia şi prăseşte căţei, şi atunci vai de vitele oamenilor;
– Să nu împrumuţi nimic din casă, mai ales după asfinţitul soarelui, că-ţi mănâncă lupul vitele;
– Nu se coase, nu se toarce, nu se împunge nimic cu acul, nu se împleteşte lână, nu se piaptănă cânepă, nu se face gaură în pământ, nu se sfredeleşte cu burghiul, nu se macină etc., căci de câte ori împungi cu acul, atâţia lupi te năpădesc;
– să nu pomeneşti măcar numele lupului în aceste zile, ca să nu se arate aievea şi să-ţi mănânce din vite (Candrea, 1928, pp. 136, 137).
Femeile nu lucrează lână, zicând că le mănâncă lupii oile (Speranţia, V, f. 7 v). ♦ Ciuia găinilor se ţine, în Mehedinţi, timp de două zile, pentru a nu muri găinile în timpul anului şi pentru apărare împotriva bubatului (Chicet-1, p. 29). ♦ Sâmpetru de iarnă e rea de ars (Speranţia, II, f. 19). ♦ Atât femeia, cât şi copiii acelui om care nu-l ţine se pot clocoti cu apa ce fierbe la foc (Speranţia, VIII, f. 247 v). ♦ Nu lucrează femeile, de teamă să nu facă laptele şi brânza viermi (Speranţia, III, f. 143 v). ♦ La jumătate de iarnă femeile deretică prin casă şi scutură scoarţele, ca să nu facă molii (Speranţia, VIII, f. 365). ♦ Se ţine pentru şoareci. Cine n-a ţinut, şoarecii le rod toate lucrurile din casă şi cerealele (Speranţia, VIII, f. 372 v).

Despre muncile câmpului: Sătenii încep a se pregăti pentru cultura de primăvară, dregându-şi uneltele şi cărând mraniţă pe blană (ogor; Speranţia, VII, f. 16 v).

Despre vreme: Din ziua aceasta se va mai lăsa frigul, se va mai înmuia (Marian, 1994, I, 173).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român