20 iulie

În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea suirii la cer cea de foc purtătoare a Sfântului, Măritului Prooroc Ilie Tesviteanul.
Sfântul şi marele Profet Ilie, acest înger întrupat în carne ce a primit de la
Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiţia apocrifă, care a transmis aceste detalii despre naşterea Profetului, precizează că el era din tribul lui Aaron şi deci era Preot. Dar nu se găseşte nici o urmă despre acestea în relatarea Scripturii pe care o rezumam în cele ce urmează (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 şi 2).
Se spune că la naşterea să tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi. Încă din copilărie, ţinea strict toate poruncile Legii şi se ţinea în permanenţă în faţa lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat şi rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul şi făcură din el modelul vieţii manăstireşti.
Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat în schisma încă din vremea lui Ieroboam, lipsa de pioşenie şi depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soţia sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Profeţi şi pe toţi oamenii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu şi se închină idolilor Baal şi Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege şi îi spuse : „Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, în faţa căruia stau astăzi ! Nu, nu va fi în aceşti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! „. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abătu atunci, că febră, asupra pământului : totul fu secat, devastat, ars ; bărbaţii, femeile, copiii, animalele domestice şi animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau şi nimic nu scapa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranţa ca foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţă.
Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie şi învesmântat cu piele de viţel, părăsi ţinutul lui Israel şi se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflată dincolo de Iordan (după tradiţia bisericească, în acest loc a fost ridicată apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista şi astăzi, şi unde a trăit şi sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapă cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi – animale pe care evreii le considerau impure şi care

aveau reputaţia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor – pentru a-i duce pâine dimineaţa şi carne seara, ca să trezească în profet milă pentru poporul care suferea. Când cascada seca şi ea, Dumnezeu îşi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el mila. Ilie ajunse la o văduvă săraca, păgână, care adună lemne pentru a coace pâine pentru ea şi fiul său. În ciuda sărăciei în care se afla, ea puse înainte de toate datoria ospitalităţii şi îndată ce Profetul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făină şi uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalităţii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu făină şi urciorul sau cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă când iată că fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuză pe omul lui Dumnezeu că ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el şi după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsufleţit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profeţind astfel învierea morţilor.
Seceta îşi abătuse nenorocirea peste tot ţinutul de peste trei ani şi mare parte din populaţie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând jurământul Profetului său, nu voia să îşi arate mila mai înainte ca Ilie să fi înţeles că el nu doreşte moartea păcătoşilor ci întoarcerea lor la credinţă (cf. Iezechiel 33 :11). Îl trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunţa că urgia avea în curând să înceteze. Ilie se arată în faţa regelui care rămase surprins să îl vadă venind, liber, pe cel pe care îl căutase peste tot cu slugile sale şi îl invită să adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntării sale cu cei 450 de profeţi ai lui Baal şi cei 400 de profeţi ai pădurilor sacre întreţinuţi de infama Izabel. Când toată lumea fu adunată, Ilie zise falşilor profeţi : ” Până când veţi şchiopăta în genunchi ? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după el ! Dacă este Baal, atunci duceţi-vă la el ! ”. El ceru ca doi tauri să fie pregătiţi pentru sacrificiu şi să fie aşezaţi pe rug, dar fără să aprindă focul şi îi lasă pe falşii profeţi să aducă primii sacrificiul. Aceştia îl invocară cu strigăte pe Baal, tăindu-şi carnea, din zori până în seara, dar în zadar. Ilie râdea de ei, încurajându-i să strige mai tare, de teamă că zeul lor să nu fi adormit sau să nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul înalţa un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 seminţii ale lui Israel, săpa un sunt larg în jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, şi porunci să fie vărsata, în trei rânduri, apa din belşug peste victima, astfel încât să se umple şanţul. Apoi adresa spre cer un strigăt puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac şi al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfă, lemnul şi apa. Tot poporul căzu atunci cu faţa la pământ strigând : ” Cu adevărat Domnul este singurul Dumnezeu ”. Din porunca lui Ilie, falşii profeţi fura prinşi şi omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El îl anunţa apoi pe Achab ca seceta avea în curând să înceteze, apoi urcă în vârful Carmelului şi, plecându-se asupra pământului, cu capul între genunchi şi mintea adunată în inimă, începu să se roage. De şapte ori trimise pe slujitorul sau să privească orizontul, în direcţia mării, iar a şaptea oară un norişor îşi făcu apariţia, cerul se întuneca şi ploaie căzu din belşug, răspândind pe pământ binecuvântarea cerească.
Când regina Isabel afla de masacrul profeţilor săi, se enerva cumplit şi se jura să se răzbune. Ilie, care nu se temuse de mulţimea falşilor profeţi, fu părăsit de harul lui Dumnezeu şi cuprins de laşitate se ascunse în Bersabeea în pământul lui Iuda. Epuizat de cât mersese în pustiu, se aşeză la umbra unui copac şi îi ceru lui Dumnezeu să îi ia viaţa înapoi. Un Înger al Domnului i se arata atunci cu o pâine şi un urcior de apă. Acest ajutor dumnezeiesc îl
făcu să îşi reîmprospăteze forţele şi putu să meargă 40 de zile în pustiu, până la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelaşi loc unde Dumnezeu i se arătase lui Moise, cf. Exod 33). Intră în adâncul stâncii în care se ascunsese în trecut Moise şi Dumnezeu îi vorbi noaptea. Ilie răspunse :
” Sânt plin de sârguinţa pentru Domnul atot-puternic căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au doborât Altarele tale şi Ţi-au ucis Profeţii, am rămas singur iar ei încearcă să îmi ia viaţa ”. Dumnezeu îi porunci să iasă şi să stea pe munte pentru a-l vedea. Se făcu atunci o furtună puternică, munţii fură despicaţi iar stâncile sparte, dar Domnul nu era în furtună ; iar după furtună, un cutremur, dar Domnul nu era în cutremur ; un foc, dar Domnul nu era în foc. După foc se auzi o adiere uşoară. Cum o auzi, Ilie îşi ascunse faţa cu haina sa şi se ţinu sub peşteră, căci Dumnezeu era în adierea uşoară. Domnul îi spuse că, departe de a fi singurul dintre drepţi, alţi şapte mii de Israeliţi nu îşi plecaseră genunchii în faţa lui Baal şi îi porunci să se întoarcă pe acelaşi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei şi pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmaş. Găsindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pământului cu 12 perechi de boi, Ilie îşi arunca peste el haină lui făcându-l discipolul său (cf. 14 iunie)
Regele Achab continua însă cu faptele sale lipsite de pioşenie şi pusese stăpânire pe viţa-de-vie a lui Nabot din Yizreel , cerând – la sfatul lui Isabel – ca acesta să fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul în Samaria şi spuse regelui : ” Chiar pe locul în care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge şi sângele tău iar prostituatele se vor lăfăi în sângele tău ”. El mai spuse că nefericirea avea să se abată peste toată casa lui Achab, câinii aveau să sfâşie trupul lui Isabel pe zidul de faţă de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de căinţă : îşi sfâşie hainele, se îmbracă cu un sac şi ţinu post. Domnul aproba pocăinţa lui şi anunţa prin Profetul său că nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului său.
Achab muri la puţină vreme iar fiul său, Ohozias , om superstiţios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli în căutarea unui oracol pe lângă Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezentă în fata solilor, anunţând că regele nu se va mai scula. Când transmiseră acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele înţelese că era vorba de Ilie şi trimise o armată de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar în două rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer şi îi mistui pe soldaţi. Al treilea ofiţer îl ruga să îl crute iar Ilie îl ascultă şi se duse la rege, anunţându-i chiar el că avea să moară pentru că ceruse ajutor de la falşii zei. Ohozias nmuri într-adevăr la câteva zile iar fratele său Ioram deveni rege al lui Israel. În timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu făcu să înceteze păcatul lui Ieroboam care dăduse naştere schismei în rândul poporului lui Dumnezeu şi încurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abătu necazul asupra casei sale şi îndeplini profeţia făcută de Ilie în timpul lui Achab : Iehu lua puterea în urma unei conspiraţii împotriva lui Ioram şi, intrând el în oraşul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncată din înaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii îi mâncară trupul mai înainte ca ea să fi putut fi îngropata.
După 15 ani de profeţii, îndeplinind misiunea pe care i-o încredinţase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, însoţit de Elisei care nu voia să îşi părăsească învăţătorul. De acolo se duseră la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie îşi lua haină din piele de oaie, o înfăşură şi lovi apele, care se despărţiră pentru a-i lăsa să treacă pe uscat. Când Elisei îi ceru să primească îndoita parte din harul său profetic, Ilie îi răspunse : ” Dacă mă vei vedea pe când voi fi înălţat la cer, aşa ţi se va da ”. Şi pe când mergeau ei astfel prin
pustiu tăifăsuind, un car de foc tras de cai scăpărători apăru între ei. Ilie urca în car şi fu „ca” luat în cer (Părinţii au subliniat că acest ” ca „, adăugat în versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil înainte de învierea şi înălţarea lui Hristos, dar că a scăpat morţii, precum Enoh şi a fost reţinut de Dumnezeu într-un loc necunoscut, până în ultima zi), într-un rotocol, în timp ce Elisei striga : ” Părinte, Părinte, carul lui Israel şi caii săi ! „. El lua haina Profetului care căzuse peste el şi lovind apele de două ori putu să traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau :
” Duhul lui Ilie s-a lăsat asupra lui Elisei ! „.
Astfel înălţat în înălţimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Înălţarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul său, el vestea coborârea Sfântului Duh în ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).
Reprezentant de vază al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuţii, Ilie fu judecat demn de a vedea faţa în fata slavă Dumnezeului întrupat, alături de Moise şi de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la faţă (cf. Matei 17), care anunţa a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii îl întrebară pe Domnul dacă Ilie trebuia să vină înainte de învierea morţilor pentru a pune toate lucrurile înapoi cum au fost, după cum învaţă Profeţii (Malahia 3 :23). Hristos le răspunse : ” Ilie a venit deja şi ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat după cum au vrut ei „, făcând aluzie la Sfântul Ioan Botezătorul care venise să pregătească propria Lui venire, cu duhul şi cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Aşa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri în trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergătorul celei de a doua veniri, la sfârşitul veacurilor. Tradiţia ecleziasta a văzut adesea în cei doi martori, care vor muri în ultima luptă împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh şi Ilie, care au fost păziţi de moarte în acest scop.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Ilie I (întâiul), Patriarh de Ierusalim.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Flavian al II-lea, Patriarh de Antiohia.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Ilie Chavchavadze (cel Drept), în Georgia.
Sfântul Ilie, numit şi „Regele neîncoronat al Georgiei,” sau „Părintele poporului” şi „cel Drept,” aparţine nobilei familii Chavchavadze. Născut la 27 octombrie 1837 în satul Qvareli din Kakheti, a învăţat la început acasă, cu mama sa să scrie şi să citească, pe lângă rugăciunea şi legea lui Dumnezeu. La vârsta de opt ani a fost trimis să studieze cu Arhidiaconul Nikoloz Sepashvili din Qvareli, iar anii petrecuţi cu acesta aveau să lase urme de neşters în viaţa acestui sfânt.
Ilie şi-a continuat educaţia la un internat din Tbilisi, iar mai târziu la gimnaziul curţii, care a fost, de fapt, liceul. Părinţii săi au murit devreme, aşa încât fraţii rămaşi orfani au trecut în grija mătuşii lor, Macrina.
În 1857 Ilie s-a înscris la Facultatea de drept din cadrul Universităţii St. Petersburg, unde şi-a dat toată silinţa să se desăvârşească ca individ, studiind şi citind foarte mult. Era fascinat de istoria georgiană şi îşi petrecea majoritatea timpului în bibliotecă, studiind arhivele şi căutând texte georgiene vechi. Chiar dacă rezultatele sale ca student erau remarcabile, Ilie nu era interesat să încununeze studiile sale cu o diplomă în drept, de aceea în anul IV a părăsit facultatea şi s-a întors în Georgia.
Ilie avea convingerea că o naţie care-şi uită istoria este ca un cerşetor „care nu ştie de unde vine şi încotro se-ndreaptă.” De aceea a căutat să inspire concetăţenilor săi respectul pentru gloriile trecute ale naţiunii şi credinţa strămoşilor lor faţă de legea creştină şi faţă de poporul georgian.
Obiectivele principale ale vieţii sale au fost restaurarea independenţei naţionale şi autonomia Bisericii Georgiene, pentru care Sf. Ilie a luptat cu toată convingerea de-a lungul întregii sale vieţi. Astfel, a început o muncă laborioasă de istoric, cercetând intens documente vechi şi demascând pe cei care falsificaseră istoria şi denigraseră poporul georgian.
Acest mare filozof, scriitor şi istoric repeta adesea ideea că „o naţiune care şi-a pierdut limba nu mai poate exista ca naţiune,” dovedind astfel pasiunea sa pentru limba georgiană şi explicând eforturile sale ca această limbă să rămână limba principală de studiu în şcoli.
Zelul său patriotic nu a lăsat indiferenţi pe cei din jurul său, fondându-se astfel Societatea pentru propagarea alfabetizării poporului georgian. Ilie a înfiinţat un depozit al manuscriselor şi antichităţilor georgiene, iniţiind şi o mişcare de documentare a tradiţiilor populare orale. De asemenea, a fost şi unul din fondatorii Băncii Agrare Georgiene.
Ilie cel Drept era deseori auzit spunând acestea: „Noi, georgienii, am moştenit trei daruri sfinte de la strămoşii noştri: pământul, limba şi credinţa. Dacă nu le vom proteja, cum ne vom mai putea numi oameni?”
Însă faptele patriotice şi duhovniceşti ale lui Ilie deranjau pe cei care aderaseră la noua ideologie ateistă, astfel încât aceştia complotau să-l piardă. În 30 august 1907, Ilia Chavchavadze şi soţia să Olga (Guramishvili), erau în drum spre Saguramo când trăsura în care erau s-a oprit brusc dincolo de Mtskheta, aproape de pădurea Tsitsamuri. Acolo au fost atacaţi de o bandă de militanţi social-democraţi care l-au împuşcat pe Ilie.
Curtea Militară din Caucaz i-a condamnat pe ucigaşii lui Ilie Chavchavadze la moarte prin spânzurare dar Olga, văduva lui, l-a rugat pe guvernatorul general să-i graţieze pe criminali, deoarece aceasta ar fi fost şi dorinţa lui Ilie, care ar fi motivat că acei oameni erau şi ei „fraţi sărmani aflaţi în rătăcire”.
Într-adevăr, Ilie şi-a iertat răufăcătorii cu mult timp înainte, după cum putem citi în poemul profetic „Rugăciune”: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri! Cu blândeţe îngenunchiez acum în faţa Ta şi nu cer nici bogăţie şi nici slavă; nici rugăciunea mea nu o voi face goală cerând cele lumeşti. Aş vrea doar ca sufletul meu să se odihnească în rai, inima să mi se umple de strălucirea iubirii pentru Tine, să pot cere iertare pentru duşmanii mei, chiar dacă aceştia îmi străpung inima: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!
În 1987 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a decis că Ilie Chavchavadze merită să fie în rând cu sfinţii şi a fost canonizat ca Sf. Ilie „cel Drept.”
Tot în această zi, se săvârşesc înnoirile bisericii cinstitului Înaintemergător şi botezător Ioan din preasfânta mănăstire a Studionului, la Constantinopol.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.