25 decembrie – Crăciunul, Naşterea Domnului

Considerat în vechile calendare, chiar creştine, drept celebrare a Anului Nou (fapt susţinut şi de numeroasele practici magice ale Ajunului), Crăciunul a păstrat până la urmă cu preponderenţă imaginea sărbătorii creştine, în care mai pot fi decelate numai în mică măsură ritualuri păgâne. Sub influenţa lui Moş Ajun a apărut şi un Moş Crăciun, figură controversată, de un demonism accentuat. Mai întâi ostil momentului Naşterii, convertit (uneori pedepsit) ad-hoc în faţa minunii pogorâte asupra soţiei sale, Crăciunoaia, devine simbol al sărbătorii, al dărniciei şi al crezului. Lui i se atribuie obiceiul darurilor făcute copiilor, după modelul celor oferite pruncului Iisus. De cealaltă parte, obiceiul colindatului pare să nu-şi găsească întrutotul explicaţii creştine: fie că obiceiul exista încă înainte de naşterea lui Iisus (şi el, când era copil, mergea să colinde!), fie că este practicat ca element component al unor ritualuri eshatologice (când nu se vor mai auzi colinde şi când nu se vor mai face ouă roşii va veni sfârşitul lumii), este vorba mai puţin de colindele specifice, în care este preamărită Naşterea (fixate exclusiv de această sărbătoare). Toate aceste explicaţii sunt valabile pentru colindele agricole de sfârşit de an, având ca punct de plecare ziua de 23 decembrie, şi încheindu-se undeva în jurul zilei de 7 ianuarie.

Naşterea Domnului. Când s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă, şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios să nască. Dar n-au găsit gazdă din pricina mulţimei poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea. Iar peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde prea curata şi prea bine-cuvântata Fecioara, în miezul nopţii rugându-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzând de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pre Domnul nostru Iisus Hristos (Vieţile sfinţilor, IV, pp. 1289-1290).

Tradiţii: Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franţa, până în anul 1564, în Rusia, până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce, în unele sate bănăţene şi transilvănene, ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou (Ghinoiu, 1997, p. 52). ♦ Colindatul. Bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. Atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieşi diavolii şi astfel lumea va încăpea pe mâna lor. În alte părţi se crede că toiagurile ornate ale piţărăilor (duse de aceştia, după colindat, la cimitir, unde sunt înfipte în morminte) sunt folosite pentru ameninţarea demonilor. Diavolii, care rod furcile pământului, ameninţă în toată clipa să dărâme lumea. Noroc numai de Maica Domnului, că ia aceste nuiele de la Crăciun şi le arată diavolilor. Atât cât dracii se uită la ele, Maica Domnului aşază la loc furcile pământului (Pamfile, 1997, pp. 291, 393-394). ♦ Ca personaj mitologic de natură solară, Crăciunul apare şi în unele credinţe: „Crăciunul e un moşneag. El vine pe un cal alb, după ce cântă cucoşii de trei ori” (Niculiţă-Voronca, I, p. 57). ♦ Se spune că Moş Crăciun a găzduit şi ospătat pe Ioan Sântioan. Cică Ioan Sântioan a călătorit cu Maica Domnului şi cu Hristos şi s-au abătut la casele lui Moş Crăciun. După ce s-au ospătat şi au băut, Ioan Sântioan a zis lui Moş Crăciun: „Noi bem şi ospătăm şi nu ne întrebăm cine e mai mare dintre noi”. Moş Crăciun i-a răspuns: „Mare eşti, Doamne, de mărire, de când te-ai născut. Dar eu m-am pârlejit (am fost de faţă) şi te-am sprijinit în poala de veşmânt şi n-ai dat de pământ” (Fochi, pp. 209-210). ♦ Sub influenţa creştinismului, Crăciun apare şi ca figură apocrifă: s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, este mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos. Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi-i cere iertare lui Dumnezeu, devenind primul creştin, sfântul cel mai bătrân (Ghinoiu, 1999, p. 229). ♦ Prin tot ceea ce face, Crăciun se opune sau împiedică naşterea pruncului Iisus, întrucât venirea lui presupune mai întâi plecarea (moartea) Moşului. Tradiţiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, Moşul „darnic şi bun”, „încărcat cu daruri multe”, sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat (Ghinoiu, 1997, p. 53). ♦ Când s-a născut Hristos, baba lui Moş Crăciun, Crăciuneasa, s-a dus de a moşit pe Maica Domnului. Când a auzit Moş Crăciun că femeia sa a lucrat în ziua lui, i-a tăiat mâinile pe loc. Atunci Crăciuneasa s-a dus la Maica Precista şi, plângând, i-a spus ce-a păţit şi i-a arătat mâinile. Maica Precista a suflat peste mâinile Crăciunesei şi îndată mâinile i s-au făcut frumoase şi curate, iar nu zbârcite, cum erau înainte de aceasta. În Transilvania, pentru Crăciun e bine ca fiecare creştin să facă măcar câte un colac, care să aibă înfăţişarea unei mâini cu degetele-ntinse. De atunci a rămas datină ca să se facă pomenitul colac, care se unge pe deasupra cu gălbenuş de ou, ca să sclipească întocmai cum sclipeau atunci mâinile Crăciunesei (Pamfile, 1997, p. 336). ♦ În noaptea de Crăciun nu trebuie să se stingă focul. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului (Fochi, p. 36). ♦ Acum se face împerecherea păsărilor (Mangiuca, 1882, p. 33). ♦ La Crăciun este cerul deschis (Mangiuca, 1882, p. 33).

Obiceiuri: Finii merg pe la naşi cu daruri (Ispirescu, f. 64). ♦ Colindul cu steaua.
Începând cu întâia zi de Crăciun şi sfârşind în ziua de Bobotează, mai pretutindeni, sau numai până la Sf. Vasile, copiii umblă cu steaua. Copiii care umblă cu steaua se numesc stelari, colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată (Pamfile, 1997, p. 345). ♦ Prin Vicleim sau Irozi se înţelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun Naşterea lui Iisus Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi, adesea, înfruntarea necredinţei, personificate printr-un copil sau un cioban (Pamfile, 1997, p. 364). ♦ Turca umbla de când Irod împărat a omorât cinci mii de prunci. El nu ştia cum să facă, ca să scoată pe copii şi pe femeile cu copii afară pentru a omorî copiii. A făcut un om urât, îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne în cap şi cu pene de cocoş în vârf şi clopot la spate şi cu o măciucă mare în mână. Cine se îmbracă în turcă îşi pierde năravul, nu poate merge la biserică şase săptămâni; cine moare în acele şase săptămâni nu se îngroapă în cimitir, nici nu trage clopotul pentru el (Fochi, p. 337). ♦ Se face alergare de cai în ziua Crăciunului (Mangiuca, 1882, p. 33).
Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru a promova rodirea lor (Bârlea, p. 297). ♦ Cine în ziua de Crăciun mănâncă întâi carne de vrabie, acela va fi uşor la muncă vara ca vrabia (Gorovei, 1995, p. 133). ♦ De Crăciun, dacă ai împrumutat ceva, să aduci lucrul acasă, să ştie că are stăpân (Niculiţă-Voronca, I, p. 162). ♦ La cele trei sărbători mari: Crăciun, Paşte şi Rusalii, să te speli cu apă după bani şi vei fi bănos (Gorovei, 1995, p. 16).
Apărător de rele şi durere: Cele mai numeroase atestări apar cu privire la colacul de Crăciun. Din tărâţele şi fărâmiturile primului colac se dă la vite şi păsări „ca să le ferească de rău”, iar troaca în care a fost frământat se pune în fânul care se dă la vite şi „vor fi spornice”. Înainte vreme se făcea un colac deosebit, colacul plugarilor, care se ţinea pe masă de la Crăciun până la Anul Nou, uneori până la Bobotează, când era împărţit la cei ai casei şi la vite, „ca să fie ferite de boale”. Pe alocuri rostul acestui colac era apotropaic, pentru ca dracul să nu fure copiii din casă, căci legenda certifică cum odată dracul a vrut să fure un copil, dar colacul a răspuns la cele zece întrebări-ghicitori şi dracul a pleznit de necaz (Bârlea, pp. 297-298). ♦ Nu se mănâncă carne de Crăciun, ca să nu se dea lupii la vite (Candrea, 1928, p. 141). ♦ În ziua de Crăciun nu se mănâncă carne, căci, dacă s-ar face, atunci prin decursul întregului an vitele ar boli („Ion Creangă”, an II, nr. 6, 1909, p. 159). ♦ Să nu mănânci carne de porc în ziua de Crăciun, ca să nu piară porcii peste an (Gorovei, 1995, p. 200). ♦ Cât ţin zilele Crăciunului, furca de tors trebuie ascunsă, căci altfel cel ce o va vedea în aceste zile va fi muşcat de un şarpe atât de gros şi atât de lung, ca o furcă (Pamfile, 1997, p. 396). ♦ Dacă te lai în ziua de Crăciun nu faci păduchi (Gorovei, 1995, p. 182). ♦ Practica magică începută la Crăciun şi încheiată la Sânvăsâi, pentru apărarea vitelor de lupi, este numită Legatul fiarelor. În seara de Crăciun masa, pe care este aşezată o pâine rituală, numită stolnic, se înconjoară cu un lanţ de fier. După opt zile, în ziua Anului Nou, pâinea este tăiată felii şi mâncată de copii şi animale, iar lanţul cu care a fost legată masa se aşează în faţa grajdului, pentru a trece vitele peste el (Ghinoiu, 1999, p. 231).
Oracular: Dacă în dimineaţa de Crăciun intră în casă un bărbat, oile vor făta berbeci; dacă intră femei, vor făta miele (Muşlea-Bârlea, p. 411).
Magie: Spre a vindeca vreo vită de deochi, să se lase blidele de la ajunul Crăciunului nespălate până a doua zi, când trebuie a le spăla ş-apoi a strânge acea apă; după ce s-a aşezat, se strânge şi, în caz de trebuinţă, se spală cu ea vita (Gorovei, 1995, p. 75).
Despre vreme: Dacă la Crăciun e cald, încât se pot ţine uşile deschise, la Paşti va fi frig (Pamfile, 1997, p. 398). ♦ Dacă în prima zi de Crăciun va fi vreme senină, frig şi ger, atunci vara va fi bună (Gherman-4, p. 126). ♦ Începerea câşlegiului (carnelegiului). Când e lung timpul între securi (posturi), adecă ţine lung timpul carnelegiului (carnevalului), atunci se crede a fi anul bun, mănos (Mangiuca, 1882, p. 33).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român