În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea Adormirii Sfintei Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu Maria.
Sfânta Ana, care prin harul lui Dumnezeu deveni bunica după trup a
Domnului Nostru Iisus Hristos, se trăgea din neamul lui Levi, ultima născută a marelui Preot Mâţan şi a soţiei sale Maria, care mai aveau alte două fete : Maria şi Sovi. Cea mai mare, Maria, s-a căsătorit la Betleem şi a născut pe Salomi moaşa. Sovi s-a căsătorit şi ea la Betleem şi a născut pe Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul. Ana s-a cununat cu înţeleptul Ioachim din Galileia şi a născut pe Maria Prea Sfânta Maică Domnului. Astfel Salomea, Elisabeta şi Maica Domnului erau verişoare iar după descendenta să trupească Domnul Nostru era văr de gradul doi al Sfântului Ioan Inaintemergetaorul.
După ce a născut pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu o rostuise ca cea mai sfânta din neamul omenesc, singura atât de curată ca să primească în ea pe Mântuitorul lumii, şi după ce a încredinţat copilul la Templu, la vârsta de trei ani, ca o ofrandă pură şi neprihănita, Sfânta Ana şi-a petrecut restul vieţii sale în post, rugăciune şi faceri de bine celor lipsiţi, aşteptând să se îndeplinească ceea ce promisese Dumnezeu. Şi-a dat sufletul în pace în mâinile lui Dumnezeu la vârsta de 69 de ani. Sfântul Ioachim a murit la vârsta de 80 de ani ; dar nu se ştie care dintre cei doi a murit mai întii. Singurul lucru pe care ni l-a transmis Tradiţia Bisericii este că Prea Sfânta Maică Domnului îşi pierduse deja părinţii la vârsta de 11 ani pe când era încă în Templu.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor o 165 de părinţi, ce s-au strâns la al V-lea Sinod Ecumenic în Constantinopol, de au supus şi au stricat dogmele lui Origen.
Convocat de piosul împărat Iustinian (cf. 14 noiembrie), care fixase drept scop al domniei sale reconcilierea Bisericilor divizate cu cruzime după Sinodul din Calcedon, al Cincilea Sfânt Sinod Ecumenic a reunit la Constantinopol între 5 mai şi 2 iunie 553, 165 de Episcopi, prezidaţi de Patriarhul Sfântul Eutihie (cf. 6 aprilie). Principalul subiect al acestei adunări era să rezolve problema celor Trei-Capitole, adică Teodor din Mopsuestia (+428), prietenul său, strălucitul Teodoret din Cir şi discipolul lor Ibas din Edesa.
Cinstit şi mărit în Răsărit pentru comentariile sale despre Sfânta Scriptură, Teodor din Mopsuestia era capul şcolii din Antiohia. Dar acordând în teologia să o parte exagerată speculaţiei raţionale şi axiomelor filozofiei lui Aristotel, ajunsese să respingă posibilitatea unei uniri reale a ceea ce a fost creat şi a ceea ce era necreat în Persoana lui Hristos. Pentru el Cuvântul (Logosul divin) nu „se făcuse” om ci voinţa omenească era unită în El cu voinţă dumnezeiască, menţinând diferenţa între cele două naturi şi deci a două „persoane” ; de aceea el era considerat ca „tată al nestorianismului”. După condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urmă se aplecaseră asupra scrierilor lui Teodoret, mort în pacea Bisericii, pentru a interpreta dogma hristologica. Sfântul Chiril al Alexandriei, deşi scrisese împotriva lui, intervenise totuşi pe lângă Sfântul Proclu ca acesta să nu impună condamnarea acestor scrieri, în scopul de a menţine pacea Bisericii atât de dureros obţinută (438). Dar Eutihie, respingând această atitudine împăciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, să obţină aprobarea monofizismului prin sinodul tâlhăresc de la Efes (449), în cursul căruia au fost condamnaţi cei doi principali discipoli ai lui Teodor şi reprezentanţi ai tendinţei sale teologice : Teodoret şi Ibas.
La Sinodul din Calcedon (451) Teodoret şi Ibas, după lungi tergiversări, au acceptat să arunce anatema asupra lui Nestorie şi au fost reprimiţi în comuniunea Bisericii. Mai târziu, interpretarea şi modul în care a fost primit cel de al Patrulea Sinod Ecumenic au dat naştere altor disensiuni cristalizate pe problemă celor Trei-Capitole. Măsurile politice luate de împăratul Zenon („Henotikon”) şi de Patriarhul Acachie pentru a-i face să se împace pe cei ce se opuneau Sinodului au eşuat lamentabil şi au provocat chiar o schismă de 40 de ani (484-519) între Răsărit şi Occident care, printr-un puternic ataşament la litera Sinodului, trecea drept apărătorul celor Trei-Capitole.
După ce împăratul Iustin pus capăt acestei schisme, Justinian – hotărât să lupte împotriva tendinţei nestorianizante în interpretarea dogmei din Calcedon – a editat un decret împotriva celor trei, care provocă din nou reacţii violente în Occident (545). Convocat la Constantinopol, Papa Vigilius declara, imediat după întronarea sa, că intenţiona să rupă comuniunea cu Patriarhul sfânt Mina (cf. 25 august), care răspunse cu aceeaşi sentinţă.
După multe tratative, Vigilius accepta să se împace cu Mina şi edita un document (Judicatum) care condamnă pe cei trei. Acest document a fost considerat de bisericile din Africa şi Acvileea ca o trădare şi ele provocară diviziunea neplăcută şi de durată în sânul Bisericii Occidentale, iar Răsăritul, la rândul său, îl consideră prea slab.
Cum se luase hotărârea de a întruni Sinodul Ecumenic pentru a pune capăt acestei neînţelegeri, Iustinian edita o Mărturie de Credinţa, în care asuma expresiile caracteristice ale teologiei Sfântului Chiril, pe care o combăteau partizanii occidentali ai celor Trei-Capitole (551). Papa Vigilius respinse acest document şi începând de atunci nu înceta să pună piedici întrunirii Sinodului. Deschiderea acestuia fusese în plus întârziata de moartea Sfântului Mina ; când Părinţii începură sesiunile sub presidentia succesorului său, Sfântul Eutihie, ei îşi mărturisiră tristeţea faţă de opoziţia Papei iar Vigilius declara că el susţinea din plin ortodoxia lui Teodoret şi Ibas. În cursul celei de a opta sesiuni, Sinodul îi condamna totuşi pe cei trei şi aruncă anatema asupra tuturor celor care i-ar apăra, dar fără să îl condamne nominal pe papă. În decembrie Vigilius se supuse deciziilor Sinodului dar abia aproape doi ani mai târziu el condamna la rândul său pe cele Trei-capitole (555).
Cu ocazia unei conferinţe precedând Sinodul, Părinţii condamnară pe de altă parte doctrina lui Origen, Evagrie şi Didim din Alexandria despre o preexistenţă a sufletelor, căderea lor în trup şi „restaurarea universală”
(apocatastaza), ceea ce ar însemna negarea libertăţii umane.
Evitând deci shisma intre Răsărit şi Occident, Sfântul Sinod de la Constantinopol puse capăt curentului nestorianist prin condamnarea tuturor propunerilor eretice ale lui Teodor din Mopsuestia şi mărturisi deplină conformitate a Sinodului din Calcedon cu credinţa mărturisită de cel de al Treilea Sinod Ecumenic din Efes. Pe bună dreptate este considerat drept sinodul „ecleziastic prin excelenţă”, căci respingând speculaţia filozofică în chestiunile de dogma (fie sub forma raţionalista şi aristotelica a lui Teodor din Mopsuestia fie sub cea a neoplatonismului spiritualizant al origenismului), el afirmă că Biserica are modul său propriu – apostolic – de interpretare a Tainelor lui Hristos, datorită căruia ea păstrează integritatea libertăţii umane şi posibilitatea ei de a fi pe deplin unită cu Dumnezeu în persoană Mântuitorului.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Olimpiada diaconiţa din Constantinopol.
Fericită Olimpiada s-a născut la Constantinopol (între 361 şi 368) într-o familie din marea aristocraţie imperială. Tatăl său, contele Seleucos, şi mama să murind atunci când ea era încă copil, Olimpiada a fost dată spre a fi crescută de una din rudeniile sale, Procopiu (Procopie), governator de Constantinipol, care a însărcinat cu educaţia sfintei pe Teodosia, sora sfântului Amfilohie de Iconium (cf. 23 noiembrie). Astfel, Olimpiada a avut relaţii prieteneşti şi familiare cu sfântul Grigorie Teologul, sfântul Grigorie de Nyssa (care i-a şi dedicat Comentariul său la Cântarea Cântărilor) şi cu alţi bărbaţi de seamă ai Bisericii, pe care mai târziu i-a şi ajutat, ori de câte ori au venit la Constantinopol, chiar dacă unii, ca Teofil al Alexandriei (385-412), s-au întors mai târziu împotriva ei .
Din tinereţe Olimpiada a strălucit nu doar prin frumuseţea trupească, dar şi prin înţelepciunea şi credinţa ei. În anul 386 s-a măritat cu Nebridios, prefectul Constantinopolului, dar acesta a murit înainte ca ei să traiesca împreuna. Acum Olimpiada a decis să îşi dăruiască viaţa ei Domnului, ca văduvă şi fecioară în acelaşi timp, şi de a pune imensa ei bogăţie în slujba Bisericii. Dar în momentul în care ea a refuzat o a doua căsătorie, cu Elpidios, rudă a împăratului Teodosie, Statul i-a confiscat toate bunurile şi a fost împiedicata să frecventeze pe oamenii Bisericii până când avea să se supună dorinţei împăratului. Dar, la intoarcea din campania militară contra lui Maxim (388), împăratul, din admiraţie pentru zelul ei în asceza şi virtute, i-a restituit toate bunurile. Imediat, sfânta Olimpiada a început să dea milostenie şi să facă opere de binefacere cu imensele sale bogăţii. Şi-a vândut poprietatile ce avea Tracia, în Bitinia, în Galatia şi în Capadocia, ca să somptuasele locuinţe de la Constantinopol şi a făcut peste tot case de primire pentru călători, spitale, biserici şi o mănăstire, în spatele porticului
meridional al Sfintei Sofia, care a juns să adăpostească mai mult de 250 de vieţuitoare: mai întâi slujnicele sale şi alte rudenii, la care s-au adăugat apoi multe femei din înalta societate a imperiului.
Pentru viaţa ei dedicată în întregime lui Hristos, Sfântul Patriarh Nectarie (381-397, prăznuit la 11 octombrie) a numărat-o pe dânsa în rândul diaconiţelor, slujire pe care a împlinit cu cinstire şi fără de cusur. Diaconiţele, alese dintre fecioarele sau văduvele de o vârsta înaintata (60 de ani în acea vreme, apoi 40 ani), erau hirotonite prin punerea mâinilor şi puteau să intre în altar, însă ele nu erau considerate ca făcând parte din cler. Slujirea lor constă în principal în vizitarea şi ajutorarea bolnavilor, asistarea preotului la botezul femeilor şi alte câteva sarcini auxiliare. Ele nu puteau nici să înveţe în public nici să boteze (cf. Constituţiilor Apostolice 3, 6, 1-2). Slujirea diaconiţelor ca căzut încet-încet în desuetudine odată cu dispariţia aproape completă a botezurilor de adulţi, în secolul al XII-lea.
În anul 398, când Sfântul Ioan Gură de Aur (prăznuit la 13 noiembrie) s-a urcat pe tronul patriarhal de la Constantinopol, Olimpiada a găsit în el nu doar pe părintele duhovnicesc pe care şi-l dorea, autoritatea în materie de interpretare a Scripturii, pastorul care se îngrijea de turma să mai mult decât de propriul său trup, ci şi un prieten, atât pentru zile bune, cât şi pentru dificultăţile ce le întâmpină adesea din cauza corectitudinii şi verticalităţii ei. Olimpiada s-a pus deci în slujba sfântului patriarh cu ardoare, suportând toate cheltuielile lui materiale şi făcând din belşug milostenie, aşa cum sfântul o sfătuia. De altfel, singura persoană masculină admisă în Mănăstirea ei era Sfântul Episcop, care venea adeseori şi le intruia pe surori cu învăţăturile sale. Pe câteva din ucenitele sale din această mănăstire le-a şi hirotonit diaconiţe, de altfel.
Sfântul Ioan Gură de Aur a avut multă laudă pentru Sfânta Olimpiadă, drept pentru care a arătat către dansa mare bunăvoinţă şi dragoste duhovnicească. Când Sfântul Ierarh a fost pe nedrept trimis în surghiun (în Armenia, la anul 404), Sfânta Olimpiada şi celelalte diaconiţe au primit această cu mare tristeţe. Ultima oară când a părăsit biserica sfântul le-a chemat la sine pe diaconiţe: Olimpiadă, Pentadia, Proklia and Salbina, le-a spus cum că îndârjitele acuze care i se aduc or să ajungă la un sfârşit, dar de văzut nu o să mai vadă aproape de loc. Le-a rugat să nu părăsească acea biserică, ci să slujească pe mai departe celui de îi va urma. Sfintele femei au căzut înaintea sfântului vărsând lacrimi.
În ciuda sfaturilor sfântului, Olimpiada a refuzat să-l recunoască pe succesorul lui şi chiar a purces la apărarea cauzei Sfântului Ioan Gură de Aur. În această vreme, un incendiu a izbucnit în catedrala Sfânta-Sofia şi o parte din palatul imperial a fost distrusă de flăcări. Atunci, toţi susţinătorii Sfântului Ioan Hrisostom au căzut sub bănuiala incendierii, şi au fost aduşi pentru cercetări în fata prefetului Optat. Au chemat-o şi pe Sfânta Olimpiada la judecata supunând-o la o riguroasă cercetare. Au amendat-o la plata unei mari sume de bani pentru crimă de incendiere, cu toată nevinovăţia să şi lipsa de probe. După aceasta sfântă a părăsit Constantinopolul şi s-a stabilit la Cizic (la marea Marmara). Dar nici aici persecutorii nu i-au dat pace, astfel că, după încă un interogatoriu, în anul 405 sfânta a fost trimisă în exil la Nicomedia, unde sfântă a îndurat multă suferinţă şi lipsuri. Sfântul Ioan i-a scris din surghiun 17 scrisori, mangaindu-o în durerea ei şi îndemnând-o la răbdare pentru Domnul. La 25 iulie 408 Sfânta Olimpiada a trecut la cele veşnice, încoronata împreuna cu masturisitorii pentru credinţă.
Sfânta Olimpiada a apărut în vis episcopului de Nicomedia şi cerând ca trupul să îi fie pus într-un sicriu de lemn şi aruncat în mare:”Acolo unde valurile vor purta cosciugul acolo lasa trupul meu să fie îngropat”.Cosciugul a fost adus de valuri într-un loc numit Briktoi aproape de Constantinopole. Locuitorii acelor locuri, cunoscând că acestea sunt de la Dumnezeu, au loat moaştele şi le-au aşezat în biserica închinata Sfântului Apostol Toma, unde au început a facă multe minuni şi vindecări. Dar în timpul unei invazii a perşilor, biserica a fost arsă dar moaştele s-au aflat întregi. Sub Patriarhul Serghie (610-638), moaştele au fost mutate la Constantinopole şi puse în mănăstirea de maici ctitorita de Sfânta Olimpiadă, distrusă în timpul revoltei lui Niceta (anul 532), dar reconstruita de împăratul Iustinian.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Eupraxia din Tabena, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Sact, Matur, Atal şi Blandina.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.




