27 Ianuarie

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea aducerii moaştelor celui între sfinți părintelui nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. Acest dumnezeiesc părinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan  Gură de Aur, a fost mare luminător şi învățător al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea şi nu căuta la fața oamenilor. Astfel chiar pe împărăteasa Eudoxia a înfruntat-o pentru fărădelegile şi nedreptățile ce le făcea, printre altele şi pentru chipul tiranic cu care luase via unei văduve, numită Calitropia. De aceea a fost izgonit de două ori din scaun, şi iarăsi a fost chemat la păstoriții săi. Dar a treia şi cea din urmă oară, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos şi apoi la Pitius, oraşe nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar şi totdeauna prădate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare părinte şi înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul şi Stăpânul tuturor şi s-a mutat la veşnicele locaşuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaşte au fost îngropate în Comane, împreună cu moaştele sfinților mucenici Vasilisc şi Luchian. Curând după îngroparea sfântului părinte Ioan Gură de Aur, Arcadie împăratul a părăsit viața pământească împreună cu soția sa Eudoxia, urmându-le la împărăție fiul lor Teodosie. Mai  târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul şi slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului şi după treizeci şi trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gură de Aur, Proclu a înduplecat pe împăratul Teodosie să trimită să aducă moaştele sfântului. Dar sfântul nevrând să se lase înduplecat, şi stând nemişcat, împăratul a trimis o epistolă de rugăminte, care avea acest cuprins: Învățătorului a toată lumea şi părintelui duhovnicesc, Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împăratul: „Noi, cinstite părinte, socotind că trupul tău este mort ca al altora, am vrut fără multă chibzuială să-l ridicăm şi să-l aducem iarăsi la noi. Din cauza această dorința noastră, pe bună dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite părinte, ca cel care ai învățat pe toți pocăința, iartă-ne greşeala şi te dăruieşte nouă ca unor fii iubiți de părintele lor, şi veseleşte cu venirea ta pe cei ce te doresc”. Deci, când au dus scrisoarea aceasta şi au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndată s-a lăsat uşor. Purtătorii raclei au ridicat racla şi au purtat-o fără osteneală. Când au ajuns de cealaltă parte de Constantinopol, a trecut împăratul, cu tot senatul şi patriarhul cu tot clerul, şi au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împărătească. Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corăbii s-au împrăştiat în toate părțile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abătut la via văduvei aceleia, pe care o năpăstuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar dacă s-a dat văduvei îndărăt via, îndată valurile mării s-au liniştit. Moaştele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numită a lui Amantie; după aceea la biserica sfintei Irina şi aici au fost puse în sintronul său şi strigară toți: „Primeşte-Ţi scaunul tău, sfinte”. După aceea fiind aşezată racla într-o caretă împărătească, a fost dusă la biserica cea mare a Sfinților Apostoli, unde fiind aşezată pe tronul cel sfințit, s-a auzit glas grăind: „Pace tuturor”. După aceasta raclă cu sfintele moaşte a fost îngropată în pământ, în altar, unde se află şi acum, iar când se săvârşea sfânta Liturghie, se făceau minuni mari. Aşa ştie Dumnezeu să mărească pe aceia, care îl slăvesc prin viețuirea lor. Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gură de Aur arătăm aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grăit către episcopul Chiriac, care era şi el izgonit. „Vino să-ți potolesc rana mâhnirii şi să-ți risipesc negura cugetului. Ce te mâhneşte şi te întristează? Că iarna este grea şi că furtuna ce cuprinde Biserica este amară? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni afară de Dumnezeu nu o poate înlătura. Dar, dacă voieşti, îți voi zugrăvi icoana stării de acum. De multe ori vedem că marea se cutremură şi se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri care neputând birui furtuna, stau încremeniți punându-şi mâinile pe genunchi. Nu văd nici cerul, nici marea, nici pământul, ci zac jos în aşternuturi, plâng şi se tânguiesc. Aşa se întâmplă pe marea cea văzută. Dar acum furtuna care s-a dezlănțuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea şi valurile sunt mai multe. Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieşte furtuna cu meşteşugul, ci potoleşte viforul numai cu amenințarea. Iar dacă te-ai şi rugat de multe ori şi n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Căci astfel este voința iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeşte mai dinainte de mântuirea noastră. Au doară nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncați în cuptor? Ci, când au fost robiți şi duşi în țara barbarilor, îndepărtați de îngrijirea părintească, de nimeni cunoscuți şi în cuptor aruncați, atunci adevăratul Dumnezeu pe neaşteptate a făcut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor şi cuptorul s-a prefăcut în locaş de închinare. Iar tinerii au chemat toată făptura şi pe îngeri şi puterile, şi adunându-se toți împreună ziceau: „Binecuvântați toate lucrurile Domnului pe Domnul”. Vezi, frate, cum răbdarea drepților a primenit focul acela în rouă? Cum a înduplecat pe tiranul împărat să trimită cărți în toată lumea şi să zică: „Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah şi Avdenago!” Şi vezi câtă groaza a pus. Căci a scris: „De va grăi cineva cuvânt rău asupra lor, să-i fie casa de jaf şi să i se ia averile”. Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când mă izgoneau din Constantinopol, nu mă îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea: De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă, că „al Domnului este pământul şi plinirea Lui”. De va vrea să mă ferăstruiască, ferăstruiască-mă, că am pildă pe Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pildă pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul mucenic, care a pătimit uciderea cu pietre. De va vrea sămi ia capul, am pe Ioan Botezătorul. De va vrea să-mi ia averea, de va găsi că am, să mi-o ia; căci „gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi şi duce”. Pe mine mă învață şi apostolul când zice: „Dumnezeu nu caută la fața omului”. Şi încă: „De aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos”. Mă înarmează şi David când zice: „Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraților şi nu m-am ruşinat”. „Multe au meşteşugit asupra mea cei ce m-au urât, ci toate le-au făcut din pizmă”. Ştiu bine că te întristezi, frate Chiriac, pentru că cei ce ne-au izgonit merg cu cinste prin târg şi mulți îi petrec cu alai. Dar nu-ți aduci aminte de bogatul şi de Lazăr? Care din ei era amărât în această lume, şi care petrecea din plin? Ce i-a stricat lui Lazăr sărăcia? Au nu l-a dus în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi biruitor? Şi ce i-a folosit bogăția bogatului cel îmbrăcat în porfiră şi în vison? Nimic. Căci unde îi sunt purtătorii de toiege? Unde-i sunt lăncierii? Unde-i sunt caii cu trăsurile de aur? Unde îi sunt prietenii care se hrăneau la masa lui? Unde este masa cea împărătească? Au nu-l duceau legat, ca pe un tâlhar, la mormânt, purtându-şi sufletul gol din lumea aceasta şi strigând cu glas sec: „Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă, să-mi răcească limba, că amar mă prăjesc în văpaia aceasta? Bogatule ticălos, de ce chemi tată pe Avraam, căruia nu i-ai urmat viața? Acela pe tot omul a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de nici un sărac. Nu este de plâns şi de jelit, că acela care avea atâta bogăție, nu s-a învrednicit de o picătură de apă? Pentru că nu a dat nici fărâmiturile de la masa săracului, nu primeşte acum nici o picătură de apă. În iarna vieții acesteia el n-a semănat milostenie; a venit vara şi n-a secerat. Rânduiala Stăpânului este aceasta: El a pus față în față chinurile nelegiuiților şi odihna drepților, ca să se vadă unii pe alții şi să se cunoască; fiecare mucenic îşi va cunoaşte atunci pe tiranul care l-a chinuit. Şi că ceea ce spun nu sunt numai cuvintele mele, ascultă ce grăieşte înțelepciunea: „Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în fața celor ce l-au necăjit. Ca un călător ce umblă pe zăduf şi este ars de sete şi nimereşte la o fântână bună, sau ca un flămând care ar sta la o masă plină de toate mâncările, dar este oprit de cineva mai puternic să se atingă de bucăţele de pe masă. Mare mâhnire şi chin este pe cel însetat că nu poate saşi stingă setea şi pe cel flămând că este împiedicat să se îndulcească din bucate. Tot aşa şi la ziua Judecății: păcătoşii vor vedea pe sfinți bucurându-se. Că şi pe Adam vrând Dumnezeu să-l amărască, l-a făcut să lucreze pământul în preajma raiului, ca privind locul cel dorit, de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet. Şi dacă, frate Chiriac, nu ne vom mai întâlni aici, în viața aceasta, ca să vorbim unul cu altul, dincolo în viața cealaltă nu va fi nimeni care să ne împiedice întâlnirea. Atunci vom vedea şi pe izgonitorii noştri, tot aşa precum Lazăr vedea pe cel bogat şi mucenicii văd pe chinuitorii lor. Deci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ți aminte de proorocul Isaia care zice: „De batjocorirea lor nu te teme şi de ocară lor nu te lăsa biruit, că după cum lâna este mâncată de molii, aşa vor fi şi ei mâncați”. Gândeşte-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind, a fost izgonit şi în pământul egiptenilor lepădat, Cel ce ține lumea cu mâna Sa. Şi pentru ce? ca să se facă chip şi pildă nouă, să nu ne mâhnim întru năpaste. Şi-Ţi mai adu aminte de patima Mântuitorului, şi de câte ocări a suferit pentru noi Stăpânul a toate. Că unii dintre iudei Îl numeau samaritean şi băutor de vin; alții îndrăcit şi prooroc mincinos, zicând: „Iată om mâncător şi băutor de vin”, şi că „scoate demoni cu domnul demonilor”. Şi ca să mai spun şi altele: cum L-au dus atunci să-L arunce în râpă? O, minune mare! Şi-L scuipau în obraz şi-i dădeau palme? Dar că L-au adăpat cu fiere şi I-au bătut capul cu trestie, şi cu hlamida împărătească îmbrăcându-L, cu cununa de spini L-au încununat; şi-i cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocoriri făcându-I? Dar când L-au dus acei băutori de sânge, şi L-au tras gol la patimă? Cum L-au lăsat toți ucenicii Lui? Că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut şi ceilalți au fugit; şi stă singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Paştilor îi adunase pe toți. Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi ar fi zăcut neîngropat. Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, până nu L-au cerut unii, ca să-L îngroape. Şi cum au scornit minciună asupra Lui, cum că ucenicii Săi L-au furat şi că na înviat. Şi adu-ți aminte încă de Apostoli, că de peste tot erau urmăriți şi că se ascundeau prin cetăți: Pavel s-a ascuns la o femeie vânzătoare de mătăsuri şi Petru la un curelar, că nu îndrăzneau să intre la cei bogați; dar mai târziu, toate le-au mers uşor. Aşa că nici tu frate, nu-ți face inimă rea. Auzit-am de bârfitorul acela Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus patriarh în scaunul meu, că a necăjit pe frații şi fecioarele care n-au vrut să se împărtăşească cu el, şi că mulți dintr-înşii au murit prin temnițe, pentru dragostea mea. Acest lup în chip de oaie, care are numai haina de episcop, este într-adevăr un adulter. Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, dacă merge după altul se numeşte adulteră, tot aşa şi acesta este un adulter nu trupeşte ci sufleteşte, pentru că, fiind eu viu, mi-a răpit scaunul. Frate Chiriac, îți scriu această din Cucus, unde m-au izgonit din porunca împărătesei. Multe necazuri am întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă. Că, pe când am ajuns în țara capadocienilor şi în Tavrochilichia ne-au întâmpinat cete, cete, de sfinți părinți şi mulțime de monahii fecioare, care întristate şi plângând cu jale mare, căci mă vedeau dus în surghiun, ziceau întru sine: „Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele decât să tacă gura lui Ioan”. Aceste cuvinte m-au tulburat mult şi m-au întristat şi mai mult, când îi vedeam pe toți plângând pentru mine. Iar toate celelalte câte mi s-au întâmplat nu le-am luat în seamă. Foarte bine ne-a primit episcopul cetății acesteia, şi multă dragoste ne-a arătat că dacă ar fi fost cu putință şi n-am fi păzit hotărârea, near fi dat chiar şi scaunul său. Te rog, dar, şi te poftesc din toată inima, goneşte plânsul amărăciunii tale. Adu-ți aminte de mine, în rugăciunile tale şi mângâie-mă cu răspunsul tău”. Tot în această zi, pomenirea sfintei Marciana împărăteasa, cea socotită între Sfinții Apostoli. Tot în această zi, pomenirea cuviosului Claudin, care în pace s-au săvârşit. Tot în această zi, pomenirea cuviosului Petru Egipteanul, care, ajungând la adânci bătrâneți, în pace s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Dimitrie, care a mărturisit în Constantinopol, în anul 1784, şi care de sabie s-a săvârşit. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.