27 iulie

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Sfântului măritului, marelui Mucenic şi tămăduitor Pantelimon.

Sfântul şi măritul Mucenic al lui Hristos, Pantelimon, s-a născut la Nicomidia
din părinţii Eustorgios, senator păgân, şi Evula, o creştină; aceştia i-au dat numele de Pantoleon. Încredinţat spre educaţie lui Eufrosin, medic de renume, el ajunse după puţină vreme la o cunoaştere desăvârşită a artei medicale într-atât încât împăratul Maximian, care îi remarcase calităţile, intenţiona să îl ia la palat ca medic particular. Cum tânărul trecea în fiecare zi în faţa casei unde era ascuns Sfântul Ermolae (cf. 26 iulie). Sfântul Părinte ghici după ţinută lui calitatea înaltă a sufletului său şi îl invită într-o zi să intre şi începu să îl înveţe că ştiinţa medicală nu poate aduce decât slabă uşurare naturii noastre suferinde şi sortita morţii şi că numai Hristos, singurul Doctor adevărat, a venit să ne aducă Mântuirea, fără leacuri şi fără plată. Cu inima bătând de bucurie la auzul acestor cuvinte, tânărul Pantoleon începu să îl viziteze regulat pe Sfântul Ermolae şi fu iniţiat de el în Tainele credinţei. Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, găsi pe drum un copil, mort după ce fusese muşcat de o năpârcă. Judecând că momentul venise să probeze adevărul promisiunilor lui Ermolae, el chemă în ajutor Numele lui Hristos şi pe data copilul se ridică iar năpârca muri. Atunci el alerga la Ermolae şi, plin de bucurie, ceru să primească fără întârziere Sfântul Botez. Rămase apoi în preajma bătrânului Sfânt pentru a se bucura de învăţăturile lui şi nu mai reveni acasă decât în a opta zi. La întrebările tatălui său neliniştit el răspunse că rămăsese la palat, ţinut de vindecarea unui om de pe lângă împărat. Păstrând încă secretă convertirea lui, el arata în acealasi timp o adânca preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatăl său de zădărnicia închinării la idoli.
După o vreme fu adus la senator un orb care îl imploră pe Pantoleon să îl vindece, căci îşi pierduse zadarnic toată averea pe la doctori. Încrezător în Hristos, care sălăşluia de-acum în el cu putere, tânărul confirma în faţa tatălui său uimit că avea să îl vindece prin harul Stăpânului său. Făcu semnul Crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos şi pe loc bărbatul îşi recăpăta vederea, nu numai a ochilor trupului ci şi ai sufletului, căci el înţelese că Hristos îl vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae împreuna cu Eustorgios, care nu după multă vreme adormi în pace.
Pantoleon împarţi atunci moştenirea să săracilor, elibera sclavii şi se dedica şi mai vârtos îngrijirii bolnavilor cărora nu le cerea în schimb decât să creadă în Hristos, cel venit pe pământ pentru a ne vindeca de toate bolile noastre (de aceea este slăvit printre Sfinţii Doctori fără de arginţi). Ceilalţi doctori din Nicomidia începură să fie invidioşi pe el şi cum el îngrijise pe un Creştin care tocmai fusese chinuit din ordinul împăratului, ei profitară de ocazie pentru a-l denunţa la Maximian. După ce le-a ascultat cu tristeţe plângerea împotriva protejatului sau, împăratul îl convocă pe cel care fusese mai înainte orb şi îi puse întrebări despre ce mijloace folosise Pantoleon ca să îi redea vederea. Precum orbul din naştere din Evanghelie, omul răspunse cu simplitate ca Pantoleon îl vindecase chemând Numele lui Hristos şi că această minune îi adusese adevărata lumină, aceea a credinţei. Furios, împăratul ceru să i se taie capul pe dată şi trimise oameni să îl găsească pe Pantoleon. Când Sfântul se afla înaintea lui, îi reproşa că ar fi trădat încrederea pe care i-o acordase şi îl acuza că îl insulta pe Asclepios şi pe ceilalţi zei prin credinţa sa în Hristos, un om mort crucificat. Sfântul îi răspunse că atât credinţa cât şi mila faţă de adevăratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogăţiilor şi onorurilor acestei lumi de deşertăciune şi pentru a-şi întări argumentele îi ceru lui Maximian să îl pună la încercare. Fu deci adus un paralitic, asupra căruia preoţii păgâni spuseră incantaţiile lor, salutate batjocoritor de către Sfânt. Cum eforturile lor rămaseră fără efect, Pantoleon îşi înalta rugăciunea către Dumnezeu şi luând pe paralitic de mâna, îl ridică în Numele lui Hristos. Numeroşi păgâni, văzându-l pe om mergând plin de bucurie, crezură atunci în adevăratul Dumnezeu, în timp ce preoţii păgâni insistau pe lângă împărat să fie ucis acest rival periculos.
Cum Maximian îi amintea chinurile la care cu câtva timp în urmă fusese supus Sfântul Antim (cf. 3 septembrie), Pantoleon răspunse că dacă un bătrân făcuse dovada unui asemenea curaj, cu atât mai mult tinerii trebuiau să se arate curajoşi în încercări. Nici măgulirile nici ameninţările neputând să îl facă pe Pantoleon să îşi schimbe atitudinea, tiranul îl încredinţa torturii. Legat de un stâlp, trupul îi fu sfâşiat cu gheare de fier apoi rănile îi fură arse cu făclii aprinse. Dar Hristos, apărut Sfântului Mucenic sub chipul părintelui său spiritual, Sfântul Ermolae, îi spuse : „Nu te teme, copilul meu, căci sunt cu tine şi îţi voi fi de ajutor în tot ceea ce vei suferi pentru mine”. De îndată torţele se stinseră iar rănile Sfântului fura vindecate. Apoi, fie scufundat în plumb topit, fie aruncat în mare legat de un pietroi, în toate încercările Domnul îl însoţea şi îl păzea nevătămat. După aceea fu aruncat fiarelor sălbatice, dar şi acolo Hristos îl apară iar animalele veniră gudurându-se la picioarele lui asemeni unor animale domestice. Cât priveşte împăratul, rămânând el mai sălbatec decât nişte animale fără raţiune, dădu ordin ca Sfântul să fie legat de o roată cu lame ascuţite ce urma să fie lăsată să se rostogolească de pe o înălţime în faţa întregului oraş adunat. Din nou Domnul interveni în chip minunat. Îl eliberă pe slujitorul sau de legăturile lui iar roata strivi în rostogolirea ei un mare număr de necredincioşi.
Cum Maximian îl întreba de unde avea o asemenea putere şi cum ajunsese el la Credinţa Creştină, Pantoleon îi arătă unde se ascundea Ermolae, căci Dumnezeu îi făcuse cunoscut că venise vremea, pentru el şi stăpânul său, saL mărturisească şi să îşi găsească în Muceninicie desăvârşirea. După moartea preamărită a Sfântului Ermolae şi a celor împreuna cu el, tiranul îl aduse din nou pe Pantoleon şi pretinzând că mucenicii se supuseseră, încerca să îl convingă să se închine idolilor, dar preafericitul ceru să îi vadă. Suveranul răspunse că îi trimisese în misiune într-un alt oraş iar Pantoleon îi replică :
„Ai spus adevărul fără să vrei, mincinosule, căci ei sunt acum în Ierusalimul ceresc!”. Constatând că nu va putea să îl clintească din credinţa sa, Maximian
dădu atunci ordin ca Pantoleon să fie decapitat iar trupul să îi fie aruncat în foc.
Sfântul ajunse cu bucurie la locul execuţiei, în afara oraşului, dar în momentul în care călăul îşi agita spadă, aceasta se topi precum ceara se topeşte în foc. În faţa acestei minuni, soldaţii care erau de faţă îl mărturisiră pe Hristos. Pantoleon îi îndemna însă să îşi îndeplinească datoria şi mai spuse o ultimă rugăciune. Un glas de sus îi răspunse : „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinita, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Tu vei fi de-acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor, de aceea numele tău nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon” (care înseamnă „prea milostiv”). El îşi întinse grumazul iar când capul îi căzu, curse lapte din gâtul lui, trupul său deveni alb ca zăpada iar măslinul uscat de care fusese legat înverzi din nou pe dată şi rodi cu fructe din belşug. Soldaţii, cărora li se dăduse ordin să ardă trupul Sfântului, îl încredinţară credincioşilor care îl îngropară cu pioşenie pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul şi se duseră să propovăduiască Vestea cea Bună şi în alte locuri.
De atunci, Moaştele Sfântului Pantelimon nu au încetat să săvârşească vindecare şi să aducă harul lui Hristos, singurul Doctor al sufletelor şi trupurilor, al tuturor celor care se apropie de El cu evlavie.
Tot în această zi, pomenirea senatorului orb care a fost tămăduit de Sfântul Pantelimon, şi care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Antuza mărturisitoarea, cea din sfânta mănăstire a lui Mantiniu.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici o sută cincizeci şi trei, care în Marea Traciei s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Manuel, care cu pace să săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Hristodul, care era din Casandra, şi a mărturisit în Tesalonic la anul 1777, şi care prin sugrumare s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.