28 decembrie – Îngroparea Crăciunului, Sfinţii 20 000 de mucenici din Nicomidia

Obiceiul „îngropării Craciunului” – de fapt, a anului vechi – are o vechime considerabilă, fiind unul dintre cele mai arhaice elemente surprinse de calendarul popular. Moartea, îngroparea şi renaşterea divinităţii întru bunăstarea naturii, a câmpurilor, oamenilor etc. mai poate fi întâlnită, pe lângă elementul central al calendarului creştin (Învierea Domnului), în obiceiul Caloianului.

Sfinţii 20.000 de mucenici din Nicomidia. Într-acea vreme prea răul Maximian nu a încetat a munci pre mucenici şi a trimis slujitorii săi să caute, ca la o vânătoare de iepuri, toate locurile cele ascunse, şi pre cari creştini îi vor afla, să-i aducă la dânsul. Sosind praznicul Naşterii lui Hristos, s-au adunat toţi credincioşii la biserică; Maximian porunci ca ostaşii, înconjurând biserica, să o aprindă cu foc… Astfel ceata cea minunată a sfinţilor mucenici a trecut de la Biserica care se lupta la Biserica care prăznuieşte, ca să facă praznicul nesfârşitei bucurii (Vieţile sfinţilor, IV, pp. 1424, 1427).

Obiceiuri: Pe o scară de dimensiuni mai mici se întindea o cuvertură, pe care se aşeza apoi un fecior, „care făcea pe Crăciunul mort”. Corpul „mortului” se acoperea pentru a nu fi văzut de ceilalţi asistenţi la înmormântare. Feciorul cel mai bun de gură şi mai înalt se masca în popă (…). În timp ce targa mortuară era purtată pe umăr de către şase feciori, unii participanţi boceau, iar lăutarii cântau ca la înmormântare:

Măi, Crăciune, măi, bătrâne, Astăzi te-ngropăm pe tine. Haideţi toţi, cu mic cu mare, Să ducem Crăciunu-n vale Şi să-l băgăm în produc, Pe el să punem butuc. O, Crăciune, o, bătrâne, Du-te de la noi cu bine; Meri pe apa Sâmbetii Şi-napoi nu mai veni, C-a veni altu Crăciun Şi-a fi ca tine mai bun (Ghinoiu, 1988, p. 152).

Apărător de rele şi durere: Se ţine pentru ameţeli (Speranţia, I, f. 78).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român