28 februarie – Cuv. Vasile Mărturisitorul, cel împreună postitor şi pustnic cu sfântul Procopie Decapolitul; Cuv. Ion Casian Romanul; Cuv. Gherman din Dobrogea

Cuv. Vasile Mărturisitorul, cel împreună postitor şi pustnic cu sfântul Procopie Decapolitul. Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, luptătorul de icoane. El lăsând lumea şi cele din lume, s-a făcut monah şi a petrecut în viaţa monahicească cu fapte bune. Apoi când cinstirea sfintelor icoane era lepădată, s-a împotrivit cu tărie luptătorilor de icoane; pentru aceea l-au prins şi l-au muncit însă nu s-a supus şi nu s-a învoit cu erezia lor, propovăduind adevărul până la moarte, având ajutător pe dumnezeiescul Procopie (Vieţile sfinţilor, VI, p. 865).
Cuv. Gherman din Dobrogea. Este originar din Sciţia Minor, fiind născut în jurul anului 368. S-a călugărit într-una din mănăstirile din provincia natală şi a mers apoi în mai multe vetre de petrecere sihăstrească din Palestina, Siria şi Egipt. Revenit la Constantinopol, în anul 400 este hirotonit preot de către Sfântul Ioan Gură de Aur, fiind mai târziu un apărător al acestuia de învinuirile nedrepte în urma cărora avea să fie izgonit din scaunul patriarchal. A murit la Roma în jurul anilor 405 – 415 (Dicţionarul, pp. 109-110).

Tradiţii: 

Odată Sf. Casian s-a dus la Dumnezeu şi a început să se plângă Ziditorului că oamenii nu-l cinstesc şi pe dânsul, cum îi cinstesc pe ceilalţi sfinţi. Dumnezeu îl întrebă însă:

-Ai făcut vreo faptă bună în lumea aceasta? Ceilalţi sfinţi au făcut multe fapte bune şi de aceea au câte o zi de ţinere.

Nesfârşind încă vorba, iată că vine acolo Sf. Nicolae, ud leoarcă.

-Sfinte Neculai, îl întrebă Dumnezeu, de ce eşti ud?

-Uite de ce, răspunse sfântul. Din pricina vântului mare, era gata-gata să se înece o corabie; cum am văzut-o, m-am aruncat în apă şi am scăpat-o de primejdii, iar pe oamenii ei de moarte.

Atunci Dumnezeu se întoarse către Sf. Casian şi îi zise:

-Auzi cum fac fapte bune cei ce au ţinere? Fugi de-aici şi la fiecare patru ani să vii şi tu o dată.

Şi de atunci luna februarie are câte douăzeci şi nouă de zile la fiecare patru ani o dată (Pamfile, 1997, p. 246).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român