6 iulie

În această lună, în ziua a şasea, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Sisoe cel Mare.

Luând asupra lui Crucea Domnului Nostru încă din tinereţe, preafericitul nostru Părinte Sisoe se retrase în pustiul Schetis (adică „al Schitului”). Înainta atât de repede pe calea virtuţii şi în lupta ascetica încât fu în curând considerat de toţi drept modelul de călugăr. La puţin timp după moartea Sfântului Antoni, pe când pustiile Sketis şi Nitria începeau să fie populate cu prea multă lume, el se hotăra să meargă în partea interioară a muntelui, unde trăise marele patriarh al pustiului, şi care era pe atunci părăsită din cauza invaziilor barbare (prin 357). Rămase acolo 72 de ani, urmând în toate pe Sfântul Antonie. Un frate îl întrebă într-o zi dacă a ajuns la măsura lui avva Antonie.
El îi răspunse : „Dacă aş avea unul din gândurile avvei Antonie, aş deveni cu totul ca de foc ; cunosc însă un om care, cu trudă, poate să ducă gândirea avvei Antonie”. Primea hrana din când în când printr-un călugăr venit de la Pispir, dar se întâmpla o dată ca acesta să întârzie aproape zece luni. Cum mergea prin munte, Sisoe întâlni un vânător, venit din Faran (Sinai), care nu văzuse pe nimeni de 11 luni.
Bătrânul se întoarse atunci în chilia sa şi lovindu-se peste piept îşi spuse : „Iată, credeai că ai făcut lucru mare, dar tu nu eşti nici măcar la nivelul acestui mirean !”.
Printre virtuţile care îi împodobeau inima, excela înainte de toate în smerenie şi îi învaţa pe cei care îl vizitau ca aceasta se poate obţine mai întâi prin abstinenţă, apoi prin rugăciune şi în sfârşit forţându-ne să ne considerăm în orice împrejurări inferiori tuturor oamenilor. Îi plăcea atât de mult să postească şi era atât de cufundat în rugăciune încât rămânea zile întregi fără să se îngrijească de mâncare iar când discipolul său, Avram, îi atrăgea atenţia, el răspundea cu simplitate : „Nu am mâncat noi, copilul meu ?” – Celălalt raspuzându-i că nu, el spunea : „Dacă nu am mâncat, adu şi hai să mâncam”.
Fiul unui om care venise să îl viziteze pe bătrân pe munte murise pe drum iar tatăl, fără să se tulbure, îl aduse cu încredere la bătrân şi se închina lui cu fiul sau. Apoi ieşi. Sfântul, gândindu-se că tânărul rămăsese prosternat din respect, îi spuse : „Scoală-te, ieşi afară !”. Pe data defunctul se ridică şi ieşi.
Oprindu-se într-o zi lângă mormântul lui Alexandru cel Mare, bătrânul contemplă cu stupoare zădărnicia slavei pământeşti şi varsa lacrimi pentru

soarta comună a tuturor oamenilor (acest episod nu se afla în apoftegmele din Patericul egiptean dar face obiectul reprezentării Sfântului, care a devenit tema clasică a „amintirii morţii” în programul iconografic al Manăstirilor.).
Apoi reveni în chilia sa, pentru a-şi continua nevoinţele în aşteptarea Domnului. Unui frate care căzuse în păcat de mai multe ori îi spuse : „Ridicate încă o dată şi încă o dată” – „Până când ?” întrebă fratele. – Bătrânul răspunse : „Până când vei fi găsit (de moarte) ori în bine ori în păcat. Căci omul se prezintă la judecata în starea în care a fost găsit”.
erminându-şi calea vieţii sale, Sfântul Sisoe era gata să moară şi pe când Părinţii erau aşezaţi în jurul lui, fata să străluci dintr-odată că soarele. Iar el le zise : „Iată că vine avva Antonie”. La puţin timp spuse : „Iată corul Profeţilor”. Faţa să străluci şi mai tare şi el spuse : „Iată că vine corul Apostolilor”. Apoi faţa i se lumină şi el părea să stea de vorbă cu un personaj nevăzut. Părinţii îl întrebară cu cine vorbeşte iar el răspunse : „Iată îngerii venind să mă ia iar eu îi implor să mă lase să fac puţină pocăinţa”. Bătrânii ripostară : „Dar tu nu mai ai nevoie să faci canon, Părinte”. El răspunse atunci plângând : „Adevărat vă spun că nu am nici măcar conştiinţa de a fi la început”. Părinţii se minunară de o asemenea smerenie şi înţeleseră că el ajunsese la desăvârşire. Fata lui deveni atunci dintr-odată mai strălucitoare ca soarele şi toţi cei prezenţi fură cuprinşi de spaimă. Bătrânul murmură : „Priviţi, Domnul vine şi El spune „Aduceţi-mi chivotul pustiei”. Cu aceste cuvinte Sfântul Sisoe îşi dădu sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Ca un fulger a scăpărat şi tot locul fu cuprins de bună mireasmă.
Din zicerile cuviosului Sisoe cel Mare din Patericul Egiptean.
Tot în această zi, pomenirea nevoinţei Sfintei Muceniţe Lucia fecioară şi a lui Rix Vicarul şi a altor mulţi care în Campania au pătimit.
Sf. Muceniţă Lucia, născută în provincia italiană Campania, şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu de mică, trăind în sărăcie şi castitate. Pe când era doar o copilă, Lucia a fost luată prizonieră de Rix Vicarul şi dusă într-un loc străin, obligând-o pe fecioară să jertfească la idoli. Însă ea şi-a mărturisit cu curaj credinţa creştină fiind gata să îndure şi torturi pentru Hristos. Văzând acestea Rix a rămas profund impresionat de credinţa Luciei, astfel încât i-a permis ei şi servitorilor ei să stea într-o casă singuri ca să se poată ruga în voie. De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea cu respect la Sf. Lucia şi o rugă să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios.
După 20 de ani, aflând că împăratul Diocleţian a început prigoana împotriva creştinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea îşi dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioţii săi. La acea vreme, Sf. Lucia reuşise să-l convingă pe Rix să treacă la creştinism, acesta ajungâng chiar să-şi dorească mucenicia pentru Hristos. Lăsând în urmă proprietăţile şi familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe- atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. După ei am mai fost decapitaţi sfinţii mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia şi Rix.
Această sfânta Lucia nu trebuie confundată cu Fecioara Lucia, muceniţa din Siracuza, prăznuită în 13 decembrie.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor douăzeci şi patru de Mucenici care împreuna cu Lucia şi cu Rix au mărturisit, şi de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţitului Mucenic Astie, episcopul Dirahiei.
Acesta a trăit în zilele împăratului Traian şi ale ighemonului Agricolă. Fiind prins de cei mai mari ai cetăţii şi neplecându-se a jertfi la idoli, a fost adus la Agricola şi bătut cu bice cu plumb şi cu vine de bou. Şi rămânând în credinţă în Hristos, l-au uns cu miere şi l-au spânzurat deasupra zidului cu faţa în sus, pe vremea secerii, când ardea soarele. Şi chinuindu-se fericitul de mâncărimea muştelor şi a viespilor, şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Arhip şi Filimon şi Sfinţii Mucenici Apolonie, Alexandrion, Epimah şi Onisim, care în felurite chipuri au pătimit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Asterius, Marta, Marin, Audifax, Habakkuk, Cyrenus, Valentin Preotul şi mulţi alţii împreună cu ei din Roma.
În timpul împăratului Claudius al II-lea (268-270), Sf. Marin împreună cu soţia lui Marta şi fiii Audifax şi Habakkuk au călătorit din Persia la Roma pentru a se închina la mormintele Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Chiar în acea perioadă Biserica Romană suferea persecuţii şi execuţii dure. Sf. Marin împreună cu familia i-au ajutat pe creştinii din închisori şi au recuperat trupurile mucenicilor ucişi. Unul dintre prizonierii închişi şi munciţi pentru credinţa sa a fost Cyrenus, pe care l-au ajutat mult.
Persecuţiile au luat repede amploare şi la un moment dat erau 260 de creştini întemniţaţi, printre care şi tribunul Vlastus, care au fost condamnaţi de tribunal să sape şanţuri de-a lungul Văii Salerian, unde au fost executaţi de arcaşi. Auzind de aceste crime odioase, Marin cu familia şi preotul Ioan au mers noaptea să ridice trupurile martirilor spre a le îngropa în catacombe.
Mai târziu s-au întors după Sf. Cyrenus dar nu l-au mai găsit pentru că acesta a fost executat cu o zi înainte iar corpul i-a fost aruncat în râul Tibru. Făcându-şi datoria de creştini, Sfinţii Marin şi Marta i-au recuperat trupul din apă şi l-au îngropat creştineşte. Cu ajutorul Sf. Episcop Calist creştinii slujeau pe ascuns sfintele slujbe şi se ascundeau de asupritori.
Pentru faptele lor creştineşti familia sfântă a fost vrednică de a primi mucenicia pentru slavă lui Dumnezeu. Păgânii i-au decapitat pe curajoşii mărturisitori Valentin Preotul şi pe grădinarul său Asterie pe care el însuşi l-a convertit, împreună cu sfinţii din Persia. Din ordinul împăratului, Sfinţii Marin, Audifax şi Habakkuk au fost decapitaţi în anul 269 şi Sf. Marta a fost înecată într-un râu.
Moaştele sfinţilor sunt în Roma în Biserica Sf. Ioan Pustnicul iar moaştele Sf. Valentin se află în Biserica Sf. Muceniţe Paraskeva.
Acesta a strălucit mai întâi cu viaţa înălţată de voievod, făcând multe şi mari biruinţe împotriva barbarilor. Apoi iubind pe Hristos şi socotind toate ale lumii ca nimic a intrat sub jugul cel uşor al Domnului. Şi atât a întrecut pe ceilalţi în răbdarea ostenelilor pentru fapta bună, şi cu numele şi viaţa cea cinstită, încât părea un stâlp de foc pentru cei ce erau aproape de dânsul când se ruga. Şi suindu-se la muntele ce se numea Maleo, a strălucit ca un luceafăr, şi îndeletnicindu-se cu rugăciuni şi privegheri, a luat darul tămăduirilor: gonind dracii din oameni, dând vedere orbilor, pe şchiopi îndreptând şi cu rugăciunea izvorând apa. Şi alte minuni făcând, a răposat în Domnul.